Povestea dezgropării osemintelor unui sfânt: Părintele Elefterie de la Dervent

– Pe 12 noiembrie, joi, la ceasurile serii, am primit un telefon de la părin­tele arhimandrit Andrei de la Mânăstirea Dervent. Dorea să mute osemintele părintelui stareț Elefterie al Derventului și mă ruga să ajut, cu priceperea mea de arheolog, la deshumarea rămășițelor sale pă­mân­tești. Așa am ajuns să pot spune că am umblat cu mâinile prin oasele unui sfânt –

O paranteză: eu și „Derventul” meu

Pentru mine, Dervent este mai mult decât o mânăstire: acolo a început ucenicia mea, la 20 ani, ca arheolog. Mi-a fost neprețuit dascăl unul dintre cei mai mari arheologi ai României, Petre Diaconu, om pentru care aceste plaiuri ale marginii vestice ale Dobrogei din vecinătatea Silistrei bulgare (unde de altfel se născuse) au fost însăși viața sa. Am lucrat alături de el la Păcuiul lui Soare, un loc mi­nunat, o insulă îngustă, de 1-2 kilometri lățime și alungită cam șase kilometri, pornind de la Ostrov, în aval, unde, în capătul ei estic, se afla pe vremuri cetatea bizantină Vicina, „baștina” unui alt sfânt, episcopul Iachint.

Cetatea bizantină, în forma ei mai târzie, a fost clădită de împăratul Ioan Tzimiskes, la fi­ne­le se­co­lului X, și a fost ex­tin­să de noii ei admi­nis­tratori genovezi, în se­co­lele XIII-XIV, când a­cești ne­guțători în­tre­prinzători de­veniseră stăpâni ai zo­nei litorale și ai gurilor Du­nă­rii. Când am ajuns eu acolo pentru prima oară, în iu­lie 1984, sin­gu­rele stă­pâne ale insulei erau niște turme de vaci bol­nave de tuberculoză, exi­late pe insulă de po­li­tica aberantă din acei ani târ­zii ai regimului comu­nist. Cum se știe, vitele nu puteau fi sacri­ficate decât cu aproba­re; cu atât mai puțin cele ale sta­tului. „Cape­tele de bo­vine” se nu­mă­rau și se ra­portau anual, cerându-se per­ma­nent creșterea efec­ti­­velor. Cine s-ar fi încu­metat să omoare cele peste o sută de vite bolnave, care erau depistate cu tuberculoză pe la fermele sau prin gospodăriile țăranilor din zonă? Ele erau urcate în bărci și duse pe insulă, unde în afara câtorva zeci de câini semisălbatici, care se hrăneau cu animalele ce mureau iarna, nu le sâcâia nimeni. Și șeptelul complet era raportat, anual, ca fiind „în producție”.

Călătoriile inițiatice la Păcuiul lui Soare

Pădurile de nepătruns ale insulei, cu perdele de plopi înalți pe malurile ei, spre a împiedica ero­ziunea apelor Dunării, presărate în capătul de sud cu ziduri masive de piatră fasonată, late de doi me­tri, și o poartă de cetate care sugera măreția ei de odinioară, printre care pășteau vitele blânde, tușind înfundat uneori, ca oamenii, mi-au lăsat în minte o imagine de neșters.

Petre Diaconu descoperise în 1984 mai multe schelete de bărbați, femei și copii, măcelăriți de turci, la finele secolului al XIV-lea, și aruncați în apropierea porții cetății, aproape de undele Dunării, și i-a cerut profesoarei de istorie Ligia Bârzu, de la Facultatea de Istorie din București să-i recomande un student care să-l ajute și, spre mi­rarea și mândria mea (am aflat apoi de la cunoscutul savant), m-a recomandat pe mine.

Liniștea locurilor era tulburată numai de noi, cei care cercetam mor­min­tele dintre ruine: eram „șef” al unei echi­pe de șase bătrâni (patru băr­bați și două femei) duși în fiecare dimi­neață, de pe malul sudic al Du­nării pe insulă, cu barca, de către Grigore, paz­ni­cul tânăr, masiv și tăcut al cetății.

În fiecare dimi­neață, curățam oasele morților de frunzele de plopi că­zute după vântul nopții, mâncam cartofi copți în foc de unul din­tre bă­trâni (un fost cio­ban, care se mai folosea de cremene și amnar) și nuci, pe care mi le adu­ceau de la nucul din curtea mânăstirii, mari cât pumnul, cum n-am mai mâncat niciodată.

Am învățat, ajutân­du-l pe Petre Diaconu, cum să dezgrop morți, fără să le tulbur somnul. Nu numai cu atenție, ci și cu pietate, cu gândul la viața pe care au trăit-o, care prindea sub șpaclu și pensulă o nouă viață – cea a poveștii lor. Acum, în toamna anului 2020, a venit și vremea să-mi pun priceperea nu în dezgro­parea unei povești, care nu mai trebuia spusă, ci a rămășițelor date pământului ale celui care era izvorul ei – părintele Elefterie de la Der­vent.

Povestiri pe marginea gropii, la Păcui

Ceea ce am trăit acolo, în 1984 și 1985, în cre­pusculul comunismului, are legătură cu revelațiile din acest an 2020, într-un „arc peste timp”, cum scriau poeții „epocii de aur”.

Drumul spre insulă trecea obligatoriu prin curtea Mânăstirii Dervent – sau ce mai rămăsese din ea. O casă dărăpănată, în latura estică a bisericii, o curte largă, năpădită de brusturi și buruieni înalte, prin care mă amușinau lătrând leneș câțiva câini coste­livi, printre munți de fiare și resturile ruginite de la combine și tractoare dezmembrate, toate sub un panou de la poartă care anunța că acolo e „Secția 14 a Stațiunii de mecanizare a agriculturii de la IAS Ostrov”. În mijlocul curții și al fiarelor, trona încă maiestuoasă, deși cu ușa închisă cu un lacăt mare, biserica de la Dervent.

Acolo, la Păcui, în 1984 și 1985, se depănau mul­te povești, dintre care una, despre mânăstirea transformată în stațiune de mecanizare a agricul­turii, mi-a rămas întipărită în minte, prin conse­cințele de atunci și reverberațiile ei în 2020. Po­ves­tea scoaterii părintelui Elefterie de la Mânăstirea Dervent și închiderea lăcașului, în primăvara anului 1959, când starețului i s-a înscenat o „deținere de armă”, a fost istorisită într-o dimineață de sep­tem­brie, în 1985, de Petre Diaconu.

Ascultam cum istorisea, cu vorba lui adâncă și cu un talent inegalabil, vedeam scenele desfășu­rându-se aievea sub ochi, în timp ce scoteam frunze de plopi dintre coastele morților, pe care îi cură­țasem cu o zi în urmă de pământ. „Eram tânăr pe atunci, iar părintele Elefterie era bătrân, cred că s-a născut bătrân! Era pe la începutul anului 1959, și era chemat întruna la Galița de activiști și securiști de la Raion; a fost amenințat și chiar luat la palme, zice-se că i se găsise un pistol sub pernă. Totul era o minciună, voiau doar să închidă mânăstirea, cum s-au închis atunci mai multe în Dobrogea”.

Păcat și pedeapsă pe pământ și în cer

Descria Petre Diaconu cât de amărât era părin­tele, astfel încât ghicindu-l tânăr și curat, și-a des­chis sufletul în fața lui. Iar el, încă naiv, i-a spus să facă o reclamație scrisă, că o duce la București. Dar părintele nu credea în petiții: „N-am să scriu nicio­dată”, ar fi spus hotărât părintele. „Dacă ei nu cred în cuvântul meu, ce rost mai are să înnegresc cu cerneală fața albă a hârtiei? Ei nu știu ce-i adevărul. Și chiar dacă ar ști, tot nu l-ar cinsti, pentru că și-au făcut din neadevăr și ură un stâlp al existenței. Da, ei nu știu ce-i aletheia!” Lui Petre Diaconu îi rămăsese întipărit în minte cum părintele folosise, în chipul cel mai firesc, cuvântul grecesc pentru adevăr.

Și atunci am fost martorul unei confesiuni în lanț. Cel mai „tânăr” dintre lucrători (nu cred că tre­cuse cu mult de 50 de ani), pe nume Gheorghe Lu­pu, a izbucnit, cu voce tremurată: „Domnule profe­sor, eu sunt de vină, eu am fost ucenicul care i-a pus pistolul sub pernă!”. Și a început, într-un vălmășag de cuvinte, să se mărturisească, fără a se justifica. Doar povestind.

Când s-a lăsat liniștea, a început un altul, pe care-l rețin drept nea’ Florică: „…iar eu eram acti­vist la raion, responsabil cu propaganda cultural-ateistă. Eu am pus lacătul pe mânăstire și m-a bătut Dumnezeu, mi-a luat copilul de mic și altul nu mi-a mai dat!”

Nea’ Florică s-a și îmbolnăvit grav, în acea toam­­nă, după cum aveam să aflu de la Petre Dia­conu, și s-a stins în anul următor acestei spovedanii. Gheorghe Lupu a mai trăit multă vreme și a avut parte de multe nenorociri. Aflându-se despre confe­siunea sa de la Păcui, la care am fost martor, când a murit, acum vreo zece ani, sătenii n-au vrut ca părintele Andrei să-i slujească la înmormântare și nici să-l îngroape în cimitir. În timp ce săpam la mor­­mântul părintelui Elefterie, starețul de la Der­vent mi-a povestit că numai după câteva ceasuri de blândă certare a reușit să-i convingă pe sătenii din Galița să urmeze rânduiala și să-l lase pe păcătos să-și afle judecata în cer: pe pământ și-o primise, printr-o serie de nenorociri care l-au urmărit întrea­ga viață.

Sub pecetea Proniei

La Dervent se află crucea de piatră făcătoare de minuni spre care tânjise să ajungă orbul Zahei, cel aflat în căutarea vederii și a mântuirii sufletului său chinuit – eroul romanului lui Vasile Voiculescu, care avea să prefigureze chiar suferințele creato­ru­lui său.

Marele poet a fost arestat în 1958 și condamnat la închisoare, fiind încarcerat la Aiud, în lotul „Ru­gului Aprins”, alături de Daniil Sandu Tudor. După moartea sa martirică, la Aiud, în 17 noiembrie 1962, Sandu Tudor a fost socotit sfânt de către ceilalți deținuți. I-a rămas întipărit în minte unuia care a apucat să zărească printre zăbrele cum un gardian i-a străpuns pieptul duhovnicului cu o rangă, asigu­rându-se că a murit, înainte să-l ducă cu o căruță spre Râpa Robilor.

Pare că am divagat, dar toată paranteza de mai sus își are rostul ei. Am găsit trupul părintelui Elef­terie de la Dervent, cel care a scos din curtea năpă­dită de fiare chipul frumos al Mânăstirii, rectito­rind-o odată cu întoarcerea sa în sfântul lăcaș, în primele zile ale anului 1990, chiar la data când, în urmă cu 58 de ani, la Aiud, murise marele duhovnic Daniil Sandu Tudor, exact pe 17 noiembrie, la orele prânzului.

Trupul părintelui Elefterie se afla îngropat direct în pământ, la puțin peste un metru și jumătate adân­cime, într-o nișă săpată în peretele nisipos al gropii. Multe altele din cele trăite de mine la Păcuiul lui Soare, la mijlocul anilor ’80, și cele petrecute acum, în noiembrie 2020, au între ele o stranie legătură, sub semnul Proniei.

La Dervent, ca arheolog al credinței

Am revenit prima oară la Dervent, în acest loc drag mie, cu șase ani în urmă, pentru a le vorbi celor din obștea călugărilor de aici de mântuirea și marti­riul prin credință al morților din temnițele comu­niste, cu osebire despre „Rugul Aprins” și tocmai despre Daniil Sandu Tudor. Auzind că am fost uce­nic al lui Petre Diaconu, plecat la cele veșnice în 2007 și înmormântat chiar în cimitirul mânăstirii, aproape de insula de care nu s-a putut despărți cât a trăit, părintele stareț m-a primit de atunci înainte, de câte ori am simțit nevoia, într-o chilie – spre a-mi găsi tihna și a scrie, în liniștea rugăciunilor care se aud din biserica apropiată. M-am reîntors emoționat și pe insulă, pe urmele tinereții mele, cu fiul meu Alexandru, arătându-i ruinele cetății, cu totul pără­sită acum și inundată de vegetație.

După ce fusesem căutat la telefon de părintele stareț Andrei, n-am mai avut liniște, până duminică seara, în 15 noiembrie, când acesta a reușit să tri­mită o mașină după mine. Aveam un straniu pre­sentiment că voi trăi ceva ce nu mai trăisem până acum. Așa a și fost. Având binecuvântarea ÎPS Teo­dosie, Arhiepiscopul Tomisului, am început luni dimineața, după o slujbă ținută de părintele stareț și de părintele arhimandrit, cercetarea mormântului celui care este socotit ctitorul reînvierii acestui sfânt lăcaș. Părintele Elefterie urmează să fie așe­zat, după spălarea și cinstirea osemintelor sale, într-o criptă din noua biserică a mânăstirii. Mor­mântul se află în dreptul altarului bisericii vechi de la Dervent, iar această acțiune de mutare a ose­mintelor se face în prezența și la dorința străne­poților (după frați) ai părintelui Elefterie.

Mormântul intact al părintelui Elefterie

Marți, pe 17 noiembrie, chiar când se împlinea o jumătate de veac de la trecerea la Domnul a ma­relui duhovnic Daniil Sandu Tudor, în temnița de la Aiud, l-am găsit pe părintele Elefterie în locul în care odihnea de treizeci de ani.

Luni, cu o zi înainte, a fost îndepărtat manual, cu mare dificultate, zidul de piatră care împrejmuia mormântul. Am început să sap, cu ajutorul direct al părintelui stareț Andrei. După spusele unuia dintre nepoții săi, Constantin Mihail, părintele Elefterie fusese așezat într-o nișă săpată direct în pământ, în malul unei gropi.

Așa l-am și aflat, după patru ceasuri de săpat, când nu mică mi-a fost mirarea să găsesc, curățind cu atenție groapa, nu craniul părintelui, ci culionul acestuia, păstrat integral. Mai jos, cu capul acoperit de camilafcă și oasele, de rasa călugărească, de ase­menea intacte, am dezvelit integral trupul, orientat est-vest, puțin oblic față de axa bisericii (așa cum fusese așezat în nișa săpată pe marginea gropii de mormânt).

Eram în fața unei mi­nuni. Credeți-mă, știu ce spun: am dezgropat până acum peste o sută de morți, din lagăre sau în­chi­sori, ori uciși de Secu­ritate. N-am găsit decât oase, obiecte meta­lice și, la un țăran împuș­cat în 1949, nojițele de piele ale opincilor. Dar acum, nu era nimic pu­trezit.

Printre faldurile rasei pe care o curățam cu gri­jă de țărână, încinsă cu o cu­rea simplă de piele, se ve­deau picioarele părin­telui, încălțate doar în cio­rapi albi de lână, nea­tinși de putreziciune, de parcă ar fi stat în pământ cel mult trei luni, nu treizeci de ani. Pe piept, o iconiță sim­plă cu Mai­ca Domnu­lui, de alumi­niu argintat. Lângă el, am găsit până și eșarfa de mătase a unei co­roa­ne, pe care am citit „Regrete Eterne”, și câte­va mo­nede de aluminiu, de 5 lei, din 1975. Nici eu și nici părintele stareț Andrei, nici nepoții părintelui Elef­terie și nici ceilalți frați care ne mai ajutau cu scoa­­terea pământului din groapă, n-am auzit clopo­țelul care chema la masă, în trapeza mânăstirii.

Cum e să umbli cu mâinile printre oasele unui sfânt

Când s-a întors la Dervent, pe 2 februarie 1990, părintele Elefterie trecuse de 90 de ani, dar în numai trei luni a reușit să rectitorească mânăstirea de unde fusese alungat. Doctorul Horea Stroescu era pe atunci medic stagiar la Ostrov, lângă Dervent, și a fost martor al întoarcerii părintelui, fiind chemat în primele luni ale anului 1990, de către Petre Dia­conu, să vadă de sănătatea lui: „Când am intrat în chilie, am simțit că stau în fața unui sfânt. Era extrem de slab, oasele i se vedeau prin piele, și Petre mi-a cerut să-l consult. Avea o insuficiență cardiacă severă, accentuată de o insuficiență respiratorie, am­bele crescând din cauza unei coaste rupte și ne­vin­decate, care-l împiedica să respire normal. Dar a refuzat orice calmant și nici n-a vrut să audă de spital sau radiografie”.

Cu Horea Stroescu m-am împrietenit în 2000, la zece ani de când plecase el de la Ostrov și la cinci­sprezece de când ple­casem și eu de la Pă­cuiul lui Soare. El mi-a mai povestit și despre o ultimă che­mare a lui la căpătâiul pă­rintelui Elef­terie, când acesta era țin­tuit la pat de o fractură la șold. Nu știam că, după două de­cenii, aveam să-l sun din nou pe prietenul meu, acum doctor la Hațeg, pen­tru a-i cere să-mi re­confirme diagnos­ticul din 1990: găsisem semnele fracturii nevin­de­cate a șol­dului drept pe oasele părintelui Elef­terie.

Pe 18 noiembrie, du­pă ce scosesem cu o sea­ră înainte trupul părin­telui Elefterie așa cum îl afla­sem în groapă, cu toate veșmintele pe el, am dez­velit cu toată grija ose­min­tele sale. M-au ajutat, firește, părintele Andrei și câțiva frați de la mânăs­tire. Am pus se­parat hai­nele, spre a încerca să le conservăm, iar osemintele le-am așezat pe o masă lungă, așternută cu un ștergar alb, curățindu-le numai cu peria. Atunci am văzut și urmele fracturii.

Am trăit cu senzația că umblu cu mâinile printre oasele unui sfânt, atunci când am găsit pe pieptul său, sub cămașa albă de in, care s-a păstrat de ase­me­nea, deși era atât de subțire, o cruce mare, de lemn, așezată pe osul care popular se numește „capul pieptului”. Și m-am gândit tulbu­rat de câte ori a fost viața mea atinsă de acest om, printre ale cărui oase, nespus de ușoare, umblam cu grijă, acum, și cum Pronia a legat toate aceste întâm­plări separate prin care am trecut. De la prima mea venire la Păcui, și până la scoaterea din mormânt a sfân­tului, mi s-a arătat că drumul meu prin lume a avut drept sens de a ajunge, în dimineața de 18 noiembrie, să fiu eu acela care umblă atent, cu mâinile, printre oasele unui sfânt: Elefterie.