Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

NICOLAE MANIU: „O liniște aparte îmi înconjoară sufletul, ca apa unui lac”

La 77 de ani, întors în țară după 30 de ani de peregrinări, Nicolae Maniu este unul din­tre cei mai mari pictori români ai lu­mii. Şi printre cei mai bine vânduţi. Frumuseţea fantastică a închipuirilor sale te subjugă pe loc. Ad­miratorii lui formează o adevărată elită inter­na­țională, compusă din colecționari renumiți: prinți, bancheri, oameni de afaceri, actori… L-am căutat în preajma Crăciunului pe cel mai colecționat pic­tor român de pe glob, și l-am re­găsit, senin și împăcat, în ate­lierul său din Cluj.

La Cluj, pe covorul roșu

– Maestre Nicolae Maniu, se fac şase ani de când aţi decis să vă întoarceţi în ţară. Aţi reuşit să vă reintegraţi? Simţiţi „căldura patriei”, după care aţi tânjit?

– Șase ani au trecut prea re­pede, parcă ar fi fost doi. Dar ve­deți dvs., eu nu m-am întors în țară chiar așa, peste noapte. Mulți m-au și acuzat că-s nesăbuit, că schimb Parisul pentru Cluj. Dar mie îmi surâdea întoarcerea acasă. Și în doi ani, m-am hotărât. De altfel, încă din 2007, veneam foarte des la Cluj, pentru că aveam cumpărători interesaţi de tablo­urile mele. Trăiam la Paris, cu banii de la Cluj. O rea­litate cam aberantă.

– De ce tocmai clujenii s-au apropiat de dumneavoastră?

– Nu au fost numai clujeni, ci şi bucureşteni. Dar majoritatea prietenilor și admiratorilor mei au fost și au rămas cei din Cluj. Ei mă cunosc, îmi ştiu viața, unii au fost chiar martorii ei. La Cluj era locul și climatul potrivit pen­tru mine, mai ales că marile ex­periențe ale vieții le trăisem deja. Ple­casem în 1983 în Germania, unde am stat 10 ani, iar din 1993 m-am mutat la Paris, unde am stat alți 21 de ani. A fost o pe­rioadă lungă, în care am fost ab­sorbit de cariera mea inter­na­țională. De arta de a reuşi prin artă. În toată vremea asta, n-aș spune că m-a măcinat un dor sfâ­şietor de țară, ca pe mulți alți expatriaţi. Deși România, cu meleagurile ei fe­ricite, îmi lipsea. Poate că am fost eu mai pu­ternic psihic, şi în plus, la mine veneau mulți ro­mâni. Prin ei nu simțeam că sunt rupt total de România. Uneori, o țară încape într-un singur om. Prietenul tău. Dar decizia să mă în­torc acasă am luat-o după expoziţia grandioasă, organizată la Cluj, în 2014, când am împlinit 70 de ani. A fost un eveniment extraordinar, prin care am fost primit în țară, pe covorul roşu. Doi prieteni care cum­părau tablouri de la mine au avut ideea acestei expoziții. Ei m-au „biciuit” încă din 2013 să-mi marchez, pe măsură, aniversarea. Așadar, eu datorez acest eveniment lui Simion Mureşan şi lui Ştefan Gadola. Ei s-au ocupat de tot. S-a renovat până și muzeul din Cluj, s-a făcut catalog. Simion Mureşan a organizat și serata de gală, la un restaurant. A fost foarte multă lume, oameni fru­moși, eleganți, în buna tradiție a Clujului.

„Mă simt norocos că mi-am găsit refugiul în România”

– O întoarcere triumfală!

În anii debutului

– În două luni cât a ținut ex­poziţia, a avut 5000 de vi­zi­ta­tori! Nu se mai întâmplase niciodată! Dar a mai existat o ofer­tă care m-a încurajat să re­vin mai repede în țară. Ștefan Ga­dola mi-a oferit o casă, în ca­re am locuit din 2014 și până acum o lună. M-am mutat la o altă adresă, tot prin gene­ro­zitatea lui. Un spaţiu mult mai mare, cam exce­den­tar pentru mine, dar minunat. Întoarcerea mi-a fost răsplătită. Am fost primit ca un împărat. Iar artiștii au mare nevoie de ocrotire.

– Ați găsit o Românie mai frumoasă decât spe­­rați…

– Eu mereu le-am dat replici acide celor care îi tot vorbeau de rău pe români. Avem o ţară ex­traordinară, cu peisaje mirifice și oameni la fel. Mă simt norocos că mi-am găsit refugiul în Ro­mâ­nia. Nu e un privilegiu prea mare să stai în Tokyo sau în Manhattan, să trăieşti în zgârie nori, să nu știi cine îți este vecin, să te naşti şi să mori singur cuc, la lumină artificială. De altfel, și când am plecat din Paris, Orașul Luminilor devenise un oraş trist. Trăiam într-o carte poştală, deşi aveam un apartament cu o privelişte excepţională, în plin centrul oraşului. Așa că la sfârşitul lui 2014, mi-am făcut geamantanul şi m-am aşezat definitiv în Cluj. Acum, prietenii mei de acolo mă sună să-mi spună că am plecat la timp. Că am fost inspirat să renunț la luminile de pe Champs Elysees, că Parisul a devenit un oraș nefrec­ven­tabil și cenușiu. Așa că nu mă mai încearcă nicio nostalgie, după lungii și veselii mei ani parizieni. Ba, uneori am coşmaruri, că trebuie să mă mai în­torc în Paris, să-mi golesc apartamentul de mo­bi­lele rămase în el.

„Aici e locul meu”

– În ultimii ani, Clujul a devenit un oraș de frunte al țării, o metropolă în permanentă miș­care. Mai există în el ceva vechi, știut, cu care să vă puteți identifica? Ce vă place și ce nu, în noul oraș?

Alături de pictorul Cornel Brudașcu, prieten de tinerețe

– Eu m-am așeazat în Cluj pentru că aici e locul meu. Locul regăsit. E drept, orașul se mai schimbă. Dar mie întotdeauna mi-a plăcut Clujul. Poate că locurile copilăriei şi tinereţii s-au mai estompat, dar dacă merg în împrejurimile Clu­jului, le redescopăr imediat, cu uimire și nostalgie. Aproape neschimbate! Acolo, la nici 20 de minute de oraş, sunt dealurile şi peisajele care au animat pictura tinereţii mele. Sigur, Clujul este acum al doilea oraş ca importanţă al României, unde se înghesuie în avalanșă societăţi, firme, e un arsenal de inteligenţă aproape inexplicabil! Românii învaţă aproape singuri meseria de informatician, și toţi vor să vină la Cluj. Le place aici. Sigur, Clu­jul este în permanentă mişcare. Oraşul a devenit scump, aglomerat. Cu toate astea, dacă știi ce să alegi, rămâne un loc foarte plăcut şi calm, ajungi repede în centru, te întâlneşti pe stradă cu mar­torii vieţii tale, unii au mai pălit, alţii te salută… Mai sunt oameni care mă recunosc, de la taximetrişti până la personalităţile vieţii sociale ale oraşului și ale ţării. Și e măgulitor că lumea te recunoaşte pe stradă și te salută, chiar cu un soi de evlavie. Toți par să se bucure că m-au prins în viaţă. De culoarea asta a vieții, plină de blândeţe, am eu nevoie, şi-mi cade bine. Iată, îmi amintesc o întâmplare. Eram la piaţă, mai acum o lună, şi m-am apropiat de o tarabă la care o femeie vindea struguri. Am ales eu ceva struguri şi apoi, când femeia tocmai se pregătea să-i pună într-o pungă, de lângă ea, un ţăran simplu îi spune femeii: „Să-i dai cea mai bună marfă, că domnul e un mare pictor român, care a trăit la Paris 20 de ani!”.

– Există în Cluj o comunitate artistică în care să vă fi integrat?

– Bineînţeles că da. Am un întreg „arsenal” de prieteni cu care mă ştiam din tinereţe, și care au rămas în Cluj. Sunt câţiva aproape din generaţia mea, așa cum e Cornel Brudaşcu, cu care mă ştiu de când eram elev. Are 84 de ani și e sănătos. Cu el și cu alţii mă întâlnesc și vorbim despre universul nostru: arta.

– Mai faceți și expoziții împreună?

– După expoziţia din 2014, am făcut un eve­niment, tot la iniţiativa acestui mecena, Ştefan Ga­dola, o expoziţie cu cei doi corifei matu­salemici ai Clujului, Brudaşcu și Maniu. S-a făcut la Ca­zinou, în 2019, și a atras lumea ca un magnet. Aceas­tă clădire cu interioare somptuoase e făcută de acelaşi arhitect care a ridicat şi hotelul Con­tinental. Dacă ar mai fi să fac o dată o expoziție, tot acolo m-aş duce.

– Ce vă mai place în viața de astăzi a Clu­jului?

– Până înainte de pandemie, erau niște ban­chete elegante la Cluj, care se făceau tot la două luni. Întâlnirile elitelor. Actori, ingineri, medici, an­treprenori, oameni care au mărit prestigiul Clu­jului. Dar erau invitați nu numai clujeni, veneau 150-180 de persoane, unele din ţară, chiar şi ro­mâni din străinătate. Acolo aveai ocazia să dai mâna cu unul, cu altul, să schimbi idei cu acești oameni înzestrați și de mare succes. Așa că, de comunicare nu am dus lipsă. Dar de la pandemie încoace – totul a înghețat.

„Nu mă sperie însingurarea”

– Pictura dvs. e în mare parte imaginară. Inspirația nu se sperie de Covid? Dar dvs.?

La Paris, ultimul domiciliu occidental

– Înainte de pandemie, ieşeam mult la res­tau­rante, la terase, vara, era animaţie şi aveai cu cine te întâlni şi despre ce vorbi. Mă vedeam cu artiştii mei, cu tot felul de oameni, nu duceam lipsă de companioni. Azi, toți întreabă când ne mai vedem. Acuma, lucrurile s-au cam închis în toată lumea, nu numai la noi. Dar eu nu mă simt prea oprimat de restricțiile de mișcare. Nu mă sperie însin­gu­rarea. Meseria de pictor este una solitară. Dar vom răzbi noi şi prin toate încer­cările astea. Totuși, m-am uitat în urmă şi am văzut că patru luni nu am pictat deloc. Am mai vorbit şi cu alţi artişti și toţi mi-au spus că nu au avut chef de artă. În nopțile acelea lungi, ale izolării întregii țări, mă uitam pe You Tube, la filme și emisiuni despre tot soiul de cons­piraţii. De altfel, eu mă uit mereu la TV. Sunt poate cel mai informat pictor telespectator, pentru că fiind noctambul, stau nopţile şi mă uit pe toate canalele. Indiferent care. Așa aflu lucruri interesante despre tot felul de realizări ale românilor din diaspora sau de aici. Pe unele le scriu într-un caiet, ca să le spun mai departe. Dar cu tot galopul meu TV, în vre­mea asta de molimă, nu am avut stare să pictez. Și este o pedeapsă pentru un pictor să nu picteze. O crimă culturală! Să nu poți să tragi măcar o linie pe o pânză, o dâră… Bine, am mai schițat eu ceva, că având atâtea idei, nu-mi venea bine să zac acolo și să nu lucrez. Dar tot nu am avut energie. Eram la limita depresiei.

– O cafea, în vremurile astea de izolare, aveți cu cine și unde bea?

– Suntem în plină pandemie și totul pare să se schimbe în jurul nostru. Dar eu prietenii tot încerc să mi-i țin aproape. Așa că îi mai chem pe la mine. Înainte, stăteam până di­mineaţa, aşa era şi în Paris. Lumea care venea se simţea bine şi stătea până pe la trei-patru dimineaţa. Acum toate-s altfel. De Sfântul Nicolae, de ziua mea, se ridicaseră restricţiile de circulație în Cluj, dar lumea nu ştia, şi-mi spunea: „Nu venim la tine, că pe urmă, pe la 10, trebuie să plecăm”. Cam aici am ajuns.

„Să nu te întâlnești cu părinții și prietenii este o apocalipsă”

– Vine Crăciunul. Îl veți celebra după protocolul său tradițional, sau veți sta la fe­reastră să vedeți cum ninge afară?

Peisaj din Transilvania

– Nu cred că îmi voi face brad. Nu cred! Pentru că am o pisică. Mi-a ţinut de urât în pan­demie. Am mai avut eu una înainte, o pisică neagră, dar a dis­părut la sfârşit de februarie. Atunci, o domnişoară, prietenă de-a mea, a zis să nu rămân sin­gur şi a gă­sit pe internet, la Că­li­măneşti, pe cineva care crește și vinde pisici British. Noua lo­catară cu coadă a venit la mine pe 3 mar­tie, înainte de pan­demie. Acum a împlinit un an. E plină de via­ţă şi simpatică, atentă, curioasă. Și se joacă tot timpul prin casă. Dacă nu sunt atent, îmi fură și din mâncare. E ultrarapidă. Nici nu-mi dau seama când îmi fură pachetele de ţigări şi se joacă cu ele. Așa că revenind la brad, nu prea cred că pot să fac, pentru că British-ul meu e foar­te agil şi sare peste tot. Bradul ar trebui să-l agăţ în tavan. E uni­ca soluţie. Crăciunul meu de­pinde, deci, și de o pisică. Dar îmi doresc măcar o creangă de brad, să mi­roasă în casă…

– Sărbătorile vă trezesc nostalgii?

– Crăciunul conține și o doză mare de nos­talgie. Înainte, Crăciunurile noastre erau nişte party-uri neîntrerupte, de trei zile. Ne întâlneam, colindam, dansam. Şi înainte de a pleca din țară, dar şi după aceea, ne întâlneam noi, românii, în Germania, Franţa, Elveţia, la unul sau la altul. De Crăciun și de Revelion, ne strângeam în gaşcă mare, mai ales că români în diaspora sunt mulţi. Şi ne mai ştiam din anii tinereţii. Acum e la fel. Am zis să vină la mine, că aici, unde m-am mutat, am un spaţiu generos, un living unde putem în­căpea 20 de oameni. Dar nu ştiu cum va fi. Lumea ezită. E speriată. Și eu stau izolat în acasă, ies doar rapid la cumpărături. Cu toate restricţiile, cu tot purtatul măştii, virusul ăsta își face de cap mai abitir. Parcă ar fi un război, spun unii. Dar în răz­boi puteai să te duci la prieteni, să bei, să umbli. Si­gur, riscai să fii bombardat. Dar să nu te mai poţi întâlni cu părinţii și cu copiii, cu prietenii, asta e o stare apocaliptică.

Tunetul celor 70 de ani…

– O să treacă. N-au intrat zilele în sac…

Peisaj rustic

– Nu ştiu cum arată sacul ăsta cu zile, dar… Eu nu-mi ţin zilele, eu îmi ţin nopţile. Visez, mă gân­desc, mă bucur că mai am admiratori occidentali bogați, chiar dacă am lăsat Parisul pentru Cluj. Chiar zilele astea, unul mi-a comandat patru ta­blo­uri. Dar cu mutatul ăsta am pierdut o lună. N-am putut picta.

– În apropierea Crăciunului aveți vreun regret, o dezamăgire?

– Am: o sesiune de achiziţii pentru Muzeul Național de Artă Contemporană din Bucu­reşti. Au avut un fond de la Ministerul Culturii de 2,5 milioane lei, adică 500.000 de euro. Cam subţirică suma. Eu am ezitat să mă în­scriu. Pe urmă mi-am ales două tablouri bune, de di­men­siuni mari, și le-am trimis. Toată lumea spunea că măcar una dintre aceste două lucrări va fi cumpărată de Muzeu. Dar n-a fost așa. Am fost luxat, și asta i-a mirat pe mulţi iubitori și critici de artă. Eram eu sceptic, pentru că ştiam cum gândesc unii, că sunt vândut scump, că am bani. Și probabil că asta i-a deranjat, că am pus un preţ cam mare pentru România, 25.000 de euro. Dar e prețul meu de atelier. S-au adjudecat 164 de lucrări, din patru mii şi ceva. Cele mai multe sunt fotografii și instalaţii. Maniu, poate cel mai admirat pictor român, din America și până în Singapore, nu și-a găsit locul la Muzeul de Artă Modernă al României.

– Dar un dar de Crăciun așteptați?

– Să primesc de Crăciun mai multă poftă de lucru, că-s puţin obosit. Bine, şi mutatul m-a scos din normalitate. Trebuie să mă re­mon­tez, pentru că am comenzi mai departe. Un tablou îl voi termina până la mijlocul lui ianuarie. În plină degringoladă pandemică, au apărut încă vreo trei-patru interesaţi din ţară şi din Ger­mania, care vor tablouri. În perioada asta, stau oamenii în casă şi văd că pereţii sunt goi. Nu se mai poate face risipă pe vacanţe scum­pe şi al­tele, că nu mai e voie. Și așa au apărut unii care au mai mulți bani și care au și interes pentru artă. Pentru mine, asta e uimitor. Așa că voi picta. Încolo, ce să mai aştept? O liniște aparte îmi înconjoară sufletul, ca apa unui lac. Deși, de la o anumită vârstă, constaţi că viaţa are o do­ză de absurd. Eu am fost mai me­reu pri­vi­legiat, am pictat, am fost adulat şi omagiat. Până a venit tunetul celor 70 de ani. Și de aici, în­co­tro? Ce motive mai ai să mergi înainte? Dar eu sunt un norocos. Pictura mă salvează. Mă simt bine și sănătos. Prin pictură, mi-am câştigat, poate, o bucată de nemurire.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian