Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– Se face un an de la moartea colegului nostru Bogdan Lupescu. Dar oricât de lungă îi este călătoria în care a pornit, scrisul lui ni-l ține aproape. Scrisul unui mare reporter și al unui om minunat –

Maria lu’ nimeni

Trăiește singură, despărțită de lume, în căsoaia dărăpănată “de după pod”, la capătul de sus al unui cătun maramureșean uitat sub creasta Gutinului. N-are pământ, animale, avere, soț, nimic.

De zeci de ani stă cu perdele groase pe geamuri. În odaia ei nu intră lumina. Nu vrea să vadă pe cine­va trecându-i prin fața ferestrelor, nu vrea să aibă de-a face cu nimeni. Uneori, oamenii o văd cărând din câmp coșuri grele de lut. Îl calcă cu tălpile goa­le, ca să-și dreagă podeaua și târnațul, sau își astupă cu el acoperișul, bată-l vina, că-i crăpat prin tot locul și-i plouă prin odai. O fâșie piezișă de lumină coboară dintr-o spărtură mai groasă, rupe întune­ricul prăfuit și ajunge până în tindă, pe lavița veche, locul unde femeia stă și citește din Biblie. O chea­mă Maria Covaci și atât. N-are poreclă, ca celelalte femei din sat, înaintea numelui său nu e pus acel lung șir de strămoașe, cum se obișnuiește prin neamurile maramu­reșene. Ea este Maria lu’ nimeni. “Lătureancă”, venetică din părțile Săpânței, pripă­șită pe-aici după un soț care s-a prăpădit demult.

Când o văd pe uliță, oamenii își feresc ochii. Unii spun despre ea c-ar fi “busurcaie”, din aceea care se pricepe a descânta farmece, care știe-a citi liturghia de-a-ndoaselea și-ți poate usca sufletul rostind un singur cuvânt. Alții o desconsideră doar pentru modul ei de viață singuratic. Săracă, divor­țată “de-al doilea”, hulită de propriii copii, având pe deasupra privirea aceea piezișă, ce te-ar face să crezi c-ar deochia pe toată lumea. Simpla ei locuire în sat pare să clatine rânduieli vechi și statornice. Cu toate acestea, nimeni nu poate spune ceva cert. Niciun om n-a îndrăznit vreodată să-i spună ceva în față, nimeni n-are curaj să se lege de ea. Oamenii însingurați, “marginali”, precum Maria Covaci, au rămas ultimii care nu se ascund să spună în gura mare un lucru pe care și ceilalți îl știu, dar nu mai vor să-l recunoască. Acela că nici astăzi, puterea blestemelor, a vrăjilor și-a descântecelor n-a slăbit. De aceea, uneori, când o văd, sătenilor le e teamă.

Flăcăul cu copită de cal

În cerdac

N-ar fi ieșit nici astăzi din casă, dacă n-ar fi fost horă în sat. Joc sub șoprul străbun, cum n-a mai fost de tare de mult, cu oaspeți mari de la București și din țări străine. Or, la asemenea ocazii, ea nu putea să lipsească. Întreg Brebul – căci acesta e satul – și-a pus haina sărbătorii. Cătun de munte, izolat și pieziș, cu patru sute de fumuri șiroind prin crăpă­turile de vulcan ale Gutâiului, cu uliți nestatornice ce se reped cu case cu tot în văile prăpăstioase. Singurul loc neted este cel al horei, șoprul, miezul magic al satului, același de sute de ani. Maria Covaci stă într-un colț mai liniștit, la capătul unui șir lung de femei care sorb din priviri bătuta fe­ciorească, jocul îndrăcit al holteilor asudați și pof­ticioși de viață, adunați roată împrejurul ceterașilor.

E o mogâldeață de femeie, scundă, mai scundă decât toate celelalte surate ale ei. Din întreaga înfățișare răzbate o în­cordare stra­nie. Parcă ar sta mereu la pândă. Ochii arză­tori iscodesc fiece miș­care din jur. Negri, nefiresc de negri, ageri și lăcrămoși, deloc atinși de spălă­cirile vârstei. Are chipul ro­tund, dar des­tul de palid, întunecat de tristeți și nopți de nesomn, buzele mereu strânse, necăjite, chiar atunci când zâmbește. Ar vrea parcă să intre în grațiile celorlalte femei, să se bage în chibițarea lor șușotită, dar nu se poate. Nimeni n-o pune la socoteală.

Abia în clipa când lumea a aflat că un reporter vrea să stea de vorbă cu ea, a început agitația cea mare. La început, n-am înțeles. Oamenii se simțeau cumva amenințați, că “cine știe ce i-o mai spune”, ca și cum fiecare ar fi avut de ascuns un păcat greu, pe care femeia aceasta ar fi putut să-l dea în vileag. La fiecare cinci minute, apărea câte o femeie – me­reu alta – care întreba ce vorbim. “Nevăstoii” (băr­bații proaspăt însurați) mă trăgeau deoparte, încer­când sobri să mă convingă că n-am găsit femeia potrivită care să-mi povestească despre tradiții.

Maria Covaci îmi spune să nu mă mir, că ea mereu a trăit așa, fără dragoste. “N-am iubit veci pe nimeni. Poate așa am fost eu blăstămată, să nu cunosc dragoste. De tânără, nu mi-am băgat inima în niciun fecior. Nici pe bărbații cu care-am fost căsătorită nu i-am iubit. Mai bine să mă iubească de acolo de sus, din cer, nu oamenii. N-am nevoie să mă iubească oamenii. Ce să iubească la mine? Păcatele?”

Și amintirile curg șuvoi… De după o fântâniță, ies din când în când chipuri mirate de fete, frumoa­se foc, și atunci când mă întorc spre dânsele, roșesc până-n urechi și fug sfioase. Maria Covaci își amin­tește că a fost și ea odată frumoasă ca ele. “Când o fost să mă duc eu la școală, aveam 13 ani. Umblam seara. Era după război, intraseră rușii. Și-am avut un profesor care m-o vrut lua de soție. Ioi de mine și de mine, eram ca o păpușă de faină pe cele timpuri!… Faină tare. Profesorul era căpitan în armată și se ținea ca bolnav după mine. Se punea la mine-n bancă și zicea: «Măriuță, eu vreu să te ieu!». Și ca să fug cu dânsul, că i-s dragă și că de când m-o vă­zutulea nu mai poa­te durni noaptea, că poa­te i-am făcut cine știe ce vrăji, că el nu mai poate sufla fără mine. Eu zâc: «Du-te hăt de-aci, cu hainele tale meletare, să nu te văd, că mă omoară mămuca! Ce-mi tre­be mie băr­bat?»…

Ș-apăi, am rămas fată. Odat-am mers în câmp, și-acolo tot venea un băiat straș­nic de frumos. Atâta ne jucam amândoi în câmp, el mă strângea în brațe și-atuncea pe loc îmi plăcea, da’ pe dimineață mă trezeam toa­tă plina de răni și vânătăi, ca bătută. Și-atuncinea, am întrebat cătră o bătrânică știutoare de dezlegări ce să mă fac, că băiatu’ ăsta toată mă farmă, mă trântește, mă «soagă» și nu mai pot scăpa de el. Bătrânica zâce: «Uite-te la picioarele lui!». Eu zâc: «Vaai, îi crepat între unghii, așa ca o copită de cal…». Atuncinea ea a scos din traistă o iarbă cu flori albe, mici la vârf, și mi-o dat poruncă: «Mergi dimineață – că de dimineață și până după-masă pe la ora patru n-are putere, îi slab – și dă-i iarba asta, da’ ai grijă s-o ieie în mână, că asta-i iarbă sfântă. Asta-i Iarba Râului… Și când i-i da-o lui în mână, ia o boticuță din pădure și trage-i una peste iarba aceea, cât să-i sară vârfurile. Așa o să scapi de el». Eu i-am dat iarba și hușșt! una peste vârfuri și atuncinea o suflat așa un vânt mare și flăcăul strigă: «Am crezut că-s mai deștept eu, că-s ghia­vol”, da’ mai deșteaptă ești tu!». Și huuu!, s-o dus cu vântul! Cu vântu’ s-o dus dragostele mele…”

Drăguțul picat din cer

Stăpânul casei

Maria Covaci este, fără îndoială, supraviețui­toarea unei alte lumi. Neîmplinită printre oameni, iubirea ei s-a risipit într-o lume paralelă, tainică, lumea farmecelor și a descântecelor, pe care alt­minteri maramureșenii o cunosc demult. După cât se pare, femeia aceasta chiar a trăit acolo, a trăit cu adevărat. Întreaga ei viață e o cascadă de minuni, și toate au în ele ceva erotic, pătimaș și păgân. Femeia îmi doinește “corinde” sălbatice, despre care spune c-ar fi din legea veche “de până-n Hristos”, când oamenii se-nchinau la viței de aur și aveau puteri pe care noi, cei de azi, nici nu le putem închipui. Când o întreb de unde știe toate astea, ea îmi răs­punde: “din neam”. Pe mama ei o chema Maria, pe bunica Maria, pe străbunica și stră-străbunica tot Maria le chema. Pe toate femeile din neamul ei le-a chemat Maria. “Maria, ca pe Fecioara Sfântă din ceriuri…”

S-a jucat cu descântecul încă de mică, cu fetele din șezători. De atunci i-a simțit puterea, miracolul, dar și primejdia de a nu-l folosi cu băgare de seamă. “Torceam noaptea, șepte fete și-o babă bătrână. Baba zâce către o fată: «No, du-te și – să iertați –, du-te și chișă-te acolo la chietori, între pragurile dintre două uși, într-o coșarcă, și eu ți-oi aduce drăguțu’ chiar aci, în șezătoare. Ș-apăi o descântat baba cu nouă fuse, cu nouă grăunțe de piperi alb și-o cântat cu glas gros niște cuvinte doar de ea știute: «Mă chiș pe ei feciori, să vie-n șezători și să nu poată fără noi…» și câte fete s-o chișat, atâția flăcăi or venit. Să mor de mint.

Acuma, noi îi aduceam pe jos, da’ erau altele care-i aduceau tumna pe sus, prin cer. Astea nu mai erau glume de fată mare, erau vrăji tari, ghia­volești. Am văzut cu ochii mei: eram în altă noapte în șezătoare și numa’ ce auzim din cer un băiat strigând: «apăăăăă! apăăăăă!». O babă o scuipat în sân, înfri­cată: «Vai de mine și de mine, Doamne feri! Hai degrabă afară, să vedeți cum îl aduce pe-un băiat pe sus!». Înspăimântate, am ieșit toate în curte. Baba țâpă încetișor, spre noi: «Heei, dați fuga înăuntru și-aduceți-mi cuțitu’ acela din teacă și-om vedea cine-i băiatu’». Baba știa: n-o înfiptat cuțitu’ din­tr-o dată-n pământ, că dacă-l băga tare, îi crepa inima flăcăului și murea. L-o înfipt pu­țââân…, puțââân…, cu vârfu’, câte-un pic…, câte-un pic… și băiatu’ s-o lăsat încetișor jos din cer. Și atunci l-am văzut. Vaai, săracu’ de el, îmbrăcat cu mantauă de meletar, cobora din nori, tăt era apă, cu sânge și bale pe el și s-o lăsat jos, tumna la ușa noastră. Mai mult mort decât viu, îi era sete. L-o adus pe sus o altă fată, din altă șezătoare, pe când el era în gardă de noapte. Direct din post l-o adus. Ăți zice că i-o fost drag. Da’ la ce bună dragostea, ca să faci prostii de-acelea necurate? Eu mi-am spus mereu: nu trebuie să-ți bagi dragoste cu ni­meni, c-apă’ odată cu dragostea vin numa’ neca­zuri. Lasă-te așa cum ești. Că-i mai bine.”

Fata Pădurii

În port maramureșean

“În ‘54, m-am măritat c-un om. Nu era om rău, da’ o fost tot bolnav de inimă, și de la boală o fost mereu tare nervos, n-am putut să mă bucur de el. Douăzeci și cinci de ani l-am îngrijit la pat, tăți banii mereau pe medicamente. Ș-apă după două­zeci și cinci de ani o murit. Am avut cu el șase băieți, doi mi-o murit de mici, da’ cel mai drag mi-o fost ăl dintâi. Ion. Pe băiatu’ ăsta, o vrut să mi-l fure odată Fata Pădurii. Era noaptea, în iarna lu’ ‘56, tumna făcusem casa de bârne hăt, lângă codru, bărbatu-meu era în spital la Sighet, bolnav rău și eu stăteam singură cu coconu’ mic de un an jumă­tate. L-am înfășat, l-am învălit pe cap c-o pânză­turică și m-am pus lângă el în șatră, să durnim. Ce să vezi? Îmi țâpurește coconu’. Da’ noaptea nu-i bine să-i zici la copchil pe nume, cum îl cheamă. Nu-i voie. Ș-apăi mă dau jos din pat, îl bat așa pe spate și-i zâc: «No, taci măi copchile, taci, taci mă cocon…». Nu i-am zâs pe nume «mă Ionică». Da’ când o-nce­put copchilu-a țâpuri, numa’ ce-o trecut o vavuie (femeie) maare, urâââtă, c-o gubă-n spate, înaltă cât plopchii și arinii de pe lângă vale! Afară se vedea de lună ca de zi. Zâc: «Doamne, Tată Sfânt din cer, să știi ca asta-i Fata Pădurii…». Amu, eu știam că Fata Pădurii «înștimbă» coconii, îți ia a tău și-ți pune în loc unu’ de-a ei, «zălăzât» de-acela și urât. O venit tumna așa, ca o umbră mare, furi­șată pe lângă portiță, că de adurneam îmi și fura coconu’ din pat. Ioi de mine, ce m-am spăriat… Am căzut în rugăciune: «Doamne, Tată Sfânt din cer și Sfăntă Maică Preacurată, departă Doamne pe Vavuia Pădurii, să mearga la Omu’ Nopții, acolo unde-o înserat și să nu-mi ieie copchilu’ meu!…». Deodată, coconu’ o tăcut. Vaai, vaai, așa un vânt o trecut atunci peste casă, l-am sâmțit vâjâind pe lângă urechea mea dreaptă, cum mi-ai da o pal­mă – pooc! – peste cap. Și dus-o fost Fata Pădurii și mi-o lăsat copchilu-n pace. Nu mi l-o furat.

Apăi, mă vedeți pe mine că-s mică, da’ coconu’ ăsta a meu o crescut frumos, ‘nalt și tare. Avea un piept și niște mânuri ca un urs. O fost boxior la București, viteza lui de pumn era de 75 de kilo­grame, cum îi boxioru’ cela din America, «Casclei» (Cassius Clay – n.r.). Acu’ nouă ani, o venit în sat. O băut o cafea, s-o dat în mână – în «scandeber» – c-un băiat, o intrat în casă, s-o pus pe pat și, când și-o dat pantofii jos din picioare, numa’ ce-o murit. Inima. Nu mi l-o luat Fata Pădurii, mi l-o luat Moartea. L-am îngropat aici, în Breb.

Ceilalți trei copii mi-s risipiți prin țară, da’ nu mă cată veci. Așa mă gândesc, că degeaba am făcut copchii, că nu mă-ngrijesc niciunul. Nu vor să mă vadă, m-o blăstămat, îs supărați pe mine că m-am recăsătorit c-un om nebun. Da’ eu n-am știut de la-nceput ce fel de om îi asta. Numa’ mai târziu mi-am dat sama că copchii aveau dreptate. Mă măritasem c-un vârcolac…

Vârcolacul

Iarnă în Breb

Amu, am văzut eu că-i rău și bețâv și mă bătea până intram în spital, da’ n-aș fi gândit că-i câine, nu om. Într-o dimineață, o venit acasă cu urme de dinți de lup pe tot corpu’. Dinți de lup erau, nu de om. Zâc: «Ce-ai făcut, mă omule?». Nu putea răs­punde, era lunatec, buimac, cu ochii tulburi. Și mirosu’ cărnii îl avea de sălbătăciune. Ș-apăi când turba, tăt spărgea prin casă. L-am văzut odată cum numa’ o sărit așa, și-o prins cu dinții lețul de deasupra de la geam și l-o smuls din țâțâni. Astea nu-s puteri omenești, ce putere să aivă un moșneag slăbănogit să sară tumna acolo sus, în grindă? Astea-s puteri de drac. Vaai, sărea și la mine și tătă m-o rupt de sfeter, de cojoc și de cheptar. Numa’ ce vedeam că se uită așa, cu ochii, hămăia o dată – harrr! – și se zvârlea pe mine. Când îi veneau bolile celea necurate se-ntâlnea cu mai mulți de-aceia așa ca el. Se strâng mai mulți vârcolaci și se duc departe, cine știe unde, prin păduri și câmpuri. Acolo se fac câini nămiloși ș-apăi să mușcă, să bat, își sparg dinții unu la altu’, s-omoară-ntre ei. O venit odată acasă tăt tocat la cap, cu sânge la gură și fără dinți aici, în față. În noaptea aceea, de Sfântu’ Andrei, tăți vârcolacii s-o urcat sus la cer și-o mușcat din lună. Tătă luna o mâncat-o, o ros-o cu dinții. Și-atunci m-am gândit: Doamne, ce ghinion am avut eu în viața asta, să mă mărit c-un om bolnav și cu altu’ care se face câine… Am zâs că alt bărbat nu-mi mai trebe veci. Amin.”

Hoațele luminuțe

Îi place să spună că “a rămas singură cu bunul Dumnezeu din cer”. Din chinurile ei a învățat că-n viață trebuie să ierți de nouăzeci și nouă de ori pe zi. Să nu te uiti și să nu iei seama la nimeni. A învățat să cârmuiască înspre partea binelui toate descântecele, far­mecele, miracolele pe care le-a auzit și trăit. Rând pe rând, femeia pornește în fața mea ritualuri bizare, prin gura ei slove simple, inerte, obișnuite capătă viață, se încheagă în ritmuri magice, tămăduitoare, un adevărat război al cuvintelor, o gâlceavă a recitării din care mereu binele și Fecioara Maria biruiesc. Descântă de deochi, de boli – de zgaibă, bubă rea, de ceas rău ori de păr la deget (durere) –, știe să rostească descântecul manei laptelui de la vită, dar și să-l facă, să-l ducă la în­deplinire, pe tărâțe de grâu cu sare și agheas­mă mare, așa încât la “al treilea marți sara le vine mana-napoi și laptele li-i iarăși galbăn ca ceara, gros ca aluatu’ și dulce ca mierea”. Zice că în Breb mai trăiesc și astăzi femei care se preschim­bă-n “luminuțe”, umblă noaptea prin staule și fură laptele vacilor. Le-a văzut limpede, știe cine sunt. A fost odată în casa unei femei bătrâne și a urmărit-o cum s-a dus în altă odaie, a muls melița de tors cânepă și așa a umplut o “zideră” (cofă) întreagă de lapte. Ghi­cindu-mi uimirea, râde pe înfundatelea, cu supe­rioritate: “Tăte le țân în cap. Câtă carte ai fi citit și cât ai umblat, nu știi dumneata ce știu eu. Nu ești mata mai deștept ca mine. Veci!”.

Fotografii de Iulian Ignat, Shutterstock – 3

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian