Iarna când e zăpadă

– Povești de ademenit ninsoarea –

OTILIA ȚEPOSU

Marea așteptare

Întotdeauna mi-a plăcut ninsoarea și îmi amin­tesc foarte bine ziua în care am înțeles, cu mintea de prunc de atunci, că sunt pe veci soră cu Iarna. Era o zi între Crăciun și Anul Nou. Încă de dimi­neață, a început zarva în casă. Tata a aprins focuri în toate sobele, apoi s-a îmbrăcat cu șuba cea groa­să, pentru că era tare frig, a fost ger peste noapte și geamurile erau tivite cu flori uriașe, sidefii. Îna­inte de-a pleca, mi-a mai spus că gata, s-a terminat cu domnia mea, pentru că nu mai sunt singură la părinți. În vreme ce-și potrivea cușma pe vârful capului și se uita în oglinda agățată de perete, întorcându-și capul când într-o parte, când în alta, m-a lămurit, zicând că se duce să le aducă acasă, din spital, pe mama și pe fetița pe care tocmai ne-a adus-o barza.

Vestea m-a luat oarecum pe nepregătite, cu toate că de multe ori am tânjit după un frate sau o soră, cu care să-mi împart jocurile. Tare mi-am dorit să nu mai fiu doar eu la părinți, și chiar scri­sesem niște scrisori către barză, fără litere, că nu le știam încă, dar cu semne, rotocoale și desene, în care mi-am descris toată jalea de copil singur. Pot să spun, așadar, că mi-a părut bine de ceea ce am auzit, dar nu eram prea lămurită cu ce însemna sfârșitul domniei mele. Aveam să aflu însă destul de curând.

După plecarea tatii, am ieșit pe-afară, nerăbdă­toare să aștept pericolul care-mi amenința domnia. Casa Bunii era pe un deal, așa că drumul care urca până la ea a fost, cât a ținut copilăria, cel mai gro­zav loc de dat cu sania. Am început să mă dau, din vârful coastei, până la gardul dinspre pădure, o dată, de două ori, de multe, multe ori, uitându-mă mereu înspre capătul uliței de unde așteptam să apară tata și mama cu sora mea, despre care mai aflasem, tot de la tata, că e foarte, foarte mică, așa, ca o păpușă, și că are doar puțin păruc albiu în vârful capului. Nu mai văzusem până atunci copii așa de mici, de aproape. Mă tot gândeam la cum o fi arătând ea, cum o fi părucul acela doar în vârful capului și curiozitatea-mi creștea tot mai mult, cu cât dimineața se sfârșea și se apropia amiaza. Obo­sisem deja de câte ori trăsesem sania până în vârful dealului, așa că m-am așezat pe sanie, cu fața către uliță, ca să văd mai bine ce se întâm­plă, și-am așteptat. Cred că aceea a fost prima mare aș­teptare din viața mea. Mi-am așteptat sora, dar între timp a venit Iarna grea.

De-acolo, de unde eram, aveam pădurea chiar în fața mea, copacii bătrâni păreau acoperiți de o blană alburie. Ninsese cu o noapte înainte și peste zăpada veche se așezase un strat subțire de fulgi scli­pitori. Acela ar fi fost cel mai bun moment să fac niște în­geri în omăt, ca s-o întâmpin cum se cuvine pe sora mea, dar gândul că trebuie să mă ridic de pe sanie, să mă arunc pe spate în zăpada moale, să-mi mișc apoi mâinile în sus și în jos, ca și cum aș vrea să zbor, gândul că trebuie să fiu tare, tare atentă, ca să nu se rupă mar­ginile îngerului, gândul aces­ta mă obosea tare, așa că am rămas în con­tinuare ne­miș­cată pe sanie. Din­spre pă­du­re venea un aer rece și, din când în când, câte un stri­găt ciu­dat de pasăre care rămânea însă nevă­zută.

De la o vreme, nu știu cât să fi trecut de când stăteam călare pe sanie, acolo, în vârful dea­lu­lui, deasupra copacilor au apă­rut nori grei. Îi vedeam cum se îm­ping unul pe altul și cum se adu­nă ca o cușmă peste pădure, co­bo­rând tot mai aproape de crengi. În capătul uliței tot nu se vedea nimeni, până și așteptarea mea era deja amorțită, niciun om, nicio vietate nu tulburau tăcerea albă care s-a lăsat peste lume. Încremenisem pe sanie și, după o vreme, am văzut cum încep să vină fulgi stin­gheri dinspre pă­dure. La început mai rari, apoi tot mai grăbiți și ameste­cați, până când m-au înconjurat într-un iu­reș moale și blând. Am scos limba să prind ful­gii, și ca să-mi trea­că de se­te, am mân­cat din omă­tul adunat pe sa­nie. Avea gust ciu­dat, și miros proaspăt și as­pru. După aceea nu mai știu cum s-a în­tâm­plat de-am ajuns la mar­ginea pădurii. O fi alunecat sania, m-o fi împins vârtejul alb care m-a acoperit pes­te tot, ori poate voi fi visat doar. Cine mai știe? Acolo liniștea era și mai mare, și de câteva ori mi s-a părut că prin­tre copaci aleargă și sar niște umbre cu mișcări încete, moi, poate ca­pre ori iepuri albi. Nin­gea din toate torțile ceru­lui și nu puteam să văd bine de perdeaua grea de fulgi, dar era acolo între copaci ceva care parcă frământa aerul.

Când m-am trezit, tata mă ținea în brațe. A des­chis poarta ca să intre mai întâi mama, care o purta bine înfășurată pe sora mea. De pe stâlpul porții s-a împrăștiat atunci deasupra noastră un val de omăt spulberat și ne-a acoperit pe toți. Tata și ma­ma au râs, mie mi-era frig și somn, dar eram mul­țumită tare. Am simțit cumva că zăpada aceea mare, ninsoarea învolburată care nu se mai oprea ne-a prins pe veci, pe toți patru, în paza ei.

Sunt mulți ani de când pândesc și aștept întot­deauna cu mare nerăbdare prima ninsoare, cu gân­dul că mi-este trimisă de-acolo, din tăriile reci, de tata, de mama, ori de sora mea, ca să ne mai putem bucura iar împreună. Ca atunci.

CRISTIAN CURTE

Când cerul se făcea ca sticla

În toată copilăria mea am avut doar două anotimpuri – vara și iarna. Pri­mă­vara și toamna nu existau. Erau doar așteptări ale suratelor lor. Acum revăd totul în crâm­peie, mici decupaje, aproape ci­ne­matografice. Mai întâi, desi­gur, fulgii, primii fulgi. Cum cădeau mari, învelind casele și oamenii și strada și copacii. Mirosea a fum pe uliță, norii se lăsau peste acoperișurile de țiglă bătrână, priveau peste curți, ni se amestecau în nări. Era noiem­brie, gerul încă nu se înstăpâ­nise, așa că vegheam cu teamă asupra primei zăpezi – va să țină? De multe ori, căldura pă­mân­tului biruia albul proaspăt, și pete negre se lățeau prin curte și prin inimă. Iarna nu avea încă putere. Nu încă… Dar la început de decembrie știam că nu mai poate da înapoi. Zăpezile căzute atunci erau veșnice. Nu le mai puteau birui nimeni și nimic. Intram în ele ca în apa mării. Mă tăvă­leam îndelung, le strângeam la piept, le mâncam, le cocoloșeam. Le dusesem dorul anul întreg. Și nu numai eu. Aveam tovarăși de nădejde în fră­mân­tarea lor, un întreg trib de eschimoși, hotărâți să nu dăm înapoi din fața niciunei încercări. Ne zideam în curți igluuri imense, în care încăpeam cu toții, le făceam și ferestre și băncuțe, iar buni­cile ne iubeau îndeajuns, încât să ne înzestreze ca pe orice ficiori ajunși la casa lor – primeam lepe­deuri ca să ne așternem pe jos, să putem sta, ca oamenii, la masă, lingând țurțuri și mâncând zăpa­dă din străchini bine tocmite. Și, după ce ne tră­geam sufletele, ieșeam din casele noastre de zăpa­dă și porneam războaie tribale nesfârșite, care se purtau ca la carte, cu cazemate și artilerie, generali și răcani, învingători și învinși. Dacă nu ar fi fost decât bucuria nesfârșită a luptelor cu zăpada, a ridicării de igluuri, a frământatului troienelor, și ar fi fost îndeajuns ca iernile copilăriei să îmi covâr­șească și acum multe din marile bucurii ale vieții. Dar iarna mai aducea încă ceva. O frumusețe din altă lume, căreia sufletul meu de copil nu i-a găsit niciodată nici pereche, nici alean.

După zile și nopți de plumb, când ninsoarea nu mai contenea, văzduhul se limpezea fără veste și suflarea îngheța. Cerul se făcea albastru ca sticla, iar soarele răsărea atât de alb, încât ai fi zis că-l înghițise un sloi de gheață. Ple­cam atunci pe dea­luri și prin păduri. Îmi e greu să prind în cuvinte ceea ce sim­țeam. Era ca și cum aș fi intrat printr-o poartă secretă într-un alt tărâm. Zăpada are puterea aceasta, de a trans­fi­gura firea lumii, de a-i trans­muta elementele, ca în retor­ta unui alchimist. Pădurile co­pilăriei mele, păduri de brad și de pin, păduri veș­nice, care nu se dau, ca cele de șes, după anotimpuri, le­pă­dându-și coroana, mă în­măr­mureau. Era în ele o liniște deplină, ca de început de lume. O liniște și o lumină mai albă decât toată curăția pe care mintea o poate ima­gina. Iar eu pătrun­deam în limpezimea aceea de cristal, martor mut al unei în­vieri a firii mai presus de ori­ce rit. Acolo, în pădurile din iernile copilăriei mele, am trăit, fără să pricep prea bine, ceea ce am citit mai târziu în cărțile sfinților – că făptura toată îi cântă un imn mut lui Dum­ne­zeu. De-asta a fost zidită iarna și de-asta ne este de nelipsit. Pentru că găsim în cutele ei urmele mâi­nilor Domnului.

MATEI FLORIAN

Jocul de-a îngerii

De ziua lui, pe 8 ianuarie, am stat de vorbă cu un băiețel. I-am spus că eu m-am făcut cam mare și am început să uit cum era iarna, pe vremea când era zăpadă. L-am rugat să-mi amintească. Mi-a zis așa:

* Iarna e ca o foaie din caietul de desen. Nu e nimic acolo, e doar ceva mare și alb. Scrie un pic și foaia o să se umple de cuvinte. Cuvintele sunt ca zăpada. Poți să le aduni pe toate la un loc și să-ți faci din ele o cazemată. Bagă-te în cazemata aia și o să vezi cum e să ai cea mai frumoasă casă din lume.

* Dacă tot nu-ți amintești cum e iarna, des­chide un plic de zahăr vanilat și pune-l pe limbă. La­să-l să se topească și, abia la sfârșit, crănțăne pu­țin din el. Ăla e gustul zăpezii, când ți-e dor de ea.

* Dacă nici așa nu-ți amintești, du-te la chiu­vetă și dă drumul la robinetul cu apă rece. Ține-ți mâinile acolo până când nu le mai simți. Dar nici așa nu e exact la fel ca atunci când porți mănuși d-alea croșetate și faci un om de zăpadă. Mănușile de lână fac țurțuri și degetele se lipesc între ele. Ți-e așa de frig la mână, că aproape ți-e cald de frig ce-ți e. Așa e și cu apa care se strânge în ciz­me. Ai cizme?! Toarnă-ți niște apă caldă acolo și încalță-le, ca să vezi cum e să fii mic și să alergi toată ziua prin zăpadă!

* Nu există nici o înghețată mai bună ca țurțu­rii! N-am cum să te ajut să-ți amintești, pentru că toate înghețatele au gust, iar țurțurii n-au. Dar arată-mi tu o înghețată care să fie și pumnalul lui Rahan! Nu există! Doar țurțurii pot să fie, în ace­lași timp, și pumnalul lui Rahan, și înghețată.

* Un singur lucru nu e bine să faci, atunci când vrei să-ți amintești de iarnă: să pui limba pe vreun fier, când sunt minus cinci grade afară! Chiar nu vrei să știi ce se întâm­plă! Am încercat eu odată și mă doare și când vreau să-mi amin­tesc! Uită-te la limba mea! Tu de ce crezi că e așa de crăpată?!

* Mai e un lucru pe care nu trebuie să-l faci, atunci când e iar­nă. De exemplu, atunci când vrei s-o impresio­nezi pe Ana-Maria, tre­buie să ții minte că, pe sub pantalonii de fâș, mama te-a obligat să porți dresurile alea, care au la spate două dungi. Dre­surile alea cu două dungi la spate nu sunt bune deloc când vrei să sari un gard, ca s-o im­presionezi pe Ana-Ma­ria. Crede-mă, n-o să poți sări gardul și nu e nimic frumos când râd fetele de tine!

* Ai în orașul tău un bloc de 20 de etaje? Urcă pe jos, de la parter la etajul 20, de 50 de ori și o să simți cum era când căram noi sania din vale, de la Sticlărie, până sus, pe deal, la curbă. Dacă ai obosit, n-ai înțeles nimic! Noi nu oboseam niciodată! De ce nu oboseam?! Pentru că noi aveam o sanie și tu n-ai! Dacă nu te-ai dat cu sania de la curbă până la Sticlărie în viața asta, ai trăit degeaba! Vvvuuuum! Prindeai o viteză, de săreau scântei! Nu știu cu ce să-ți spun că seamănă viteza asta. Zi-mi tu când ai fost cel mai fericit în viață și cu aia seamănă!

* Îți mai dau un sfat: dacă iubești vreo fată, nu-i da cu bulgări pe față! Fetelor nu prea le place asta sau le place doar un pic. Mai bine, prin­de-o în brațe când se împiedică și că­deți pe spate, în zăpadă! Ține-o de mână și învaț-o să facă îngeri. În­gerii se fac așa: stai pe spate în ză­padă și miști din mâini în sus și-n jos. E foarte sim­plu! Când o să te ridici, o să vezi că acolo unde erau mâinile, acum sunt aripi. Îngerii sunt urma ta în ză­padă. Să nu uiți asta niciodată!

I-am zâmbit băiețelului și i-am așezat foto­grafia la locul ei, pe raft. I-am mulțumit pentru tot ce m-a învățat în viața asta și i-am spus „la mulți ani!”.

MARIUS CHIVU

Schimbări mari, zăpezi mici

„S-au deplasat anotimpurile”, spune tatăl meu, referindu-se la faptul că lunile anului nu mai sea­mănă cu cele din copilăria lui. Amintirile despre „zăpezile de altădată” sunt fabuloase, par repo­ves­tite dintr-un fel de basme. „Pe vre­mea lui” ningea și viscolea atât de mult, încât dimineața se trezeau „zidiți” în casa fără etaj, de la ușa căreia începeau să facă coridoare prin nămeții din curte, nămeți mai înalți decât statura lui de copil, pentru a ajunge la fântână, la grajduri și cotețe, la WC-ul din grădină.

Dar atunci zăpezile nu erau doar abundente, ci și longevive. Prima nin­soare cădea la final de noiembrie, iar de Paște, prin aprilie, încă se mai întin­deau fâșii de zăpadă pe izlaz. Apa din fântână era acoperită de o pojghiță de gheață ce trebuia spartă în fiecare dimineață. Iar dacă rămâ­nea vreo u­neal­tă pe undeva prin curte, o mai gă­seai abia primăvara.

Dar lunile anului și zăpezile nu mai seamănă nici măcar cu cele din co­pi­lăria mea, când tot ce făceam în va­canța de iarnă se petrecea în mijlo­cul unor zăpezi mari: colindețul, plu­gușorul, sorcova. Iar asta se întâmpla recent, adică în urmă cu doar 30 de ani. Schimbări climatice ma­jore au acum loc la intervale acoperite de memoria unui adult tânăr, nu par să se mai petreacă la scală istorică. Suntem martorii în viață ai mutației clim­tice și e de înțeles că mulți dintre noi resimțim acum un fel de nos­talgie altoită cu alienare. Schim­bările au loc prea repede, nu avem timp să ne aco­mo­dăm. Clima nu mai are răbdarea mișcărilor noas­tre interioare. Îm­bătrânim mai repede, făcând tot mai puține lucruri, asemeni unui personaj dintr-o povestire de Dino Buzzati, care se trezește dimi­neața în zori și, până își face ceaiul, se înserează.

De altfel, e o relație aproape poetică între timp și zăpadă, căci ninsoarea aduce lentoare în ritua­lurile vieții noastre: natura își pierde tonurile și ritmurile, iar noi rămânem blocați într-un fel de așteptare liniștită, căci zăpada reduce frecvența sunetelor. Cum scria A. E. Baconsky într-un pastel intitulat „Decembrie”: „Eh, au plecat culorile, au dispărut mișcările zglobii,/ au pierit delicatele forme-ale lucrurilor, infinitele sunete…/ Cu-aceste lucruri ce par adormite/ Stau laolaltă și eu. Aseme­nea lor îmi pare/ Că sunt mai înalt, mai tăcut – că o parte din frumusețile stinse/ La mine-n suflet și-au ascuns sămânța.”

Dar ritmul accelerat al schimbării pe care-l de­tectăm în raport cu vremea e valabil pentru orice fel de avans al civilizației, ajunsă la o vârstă când prezentul pare doar o scurtă tranziție dintre viitor înspre trecut. Tata mergea iarna la școală, pe zăpa­dă, încălțat în opinci de piele de vită, iar acum poar­tă, chiar și pe iarba doar umedă, ghete din Goretex, material sintetic impermeabil și termo­izo­lant. În adolescența lui, telefonul fix era un obiect rar, pentru care trebuia să te deplasezi la Pri­mărie sau acasă la preot. Acum ține în buzunar un smartphone pe care verifică cum va fi vremea în satul lui în următoarea săptămână, și trimite mesaje vecinului, aflat la o îndepărtare de două case.

Când scriu acest text, mă aflu la țară, într-un sat de lângă Horezu (Vâlcea), și ninge. M-am mu­tat la țară din cauza pandemiei, acum aproape un an, și aceasta este a doua zăpadă pe care o prind aici. În iarna anului trecut, zăpada a ținut o săptă­mână. Poate anul acesta va rămâne ceva mai mult. Acum câteva zile, a fost soare și o temperatură de 12 grade (la mijlocul lui ianuarie!), după mai bine de o săptămână de ploi abundente, care au făcut să curgă pâraiele ca la topirea zăpezii în primă­verile de altădată. Copiii de pe uliță s-au plimbat cu ATV-ul prin noroi, îmbrăcați subțire și cu capul gol, dar acum îi văd înfofoliți, trăgând de sanie pe deal… Aș mai scrie, dar mă duc la ei. Nu se știe cât de scurtă va fi zăpada asta.

VALENTIN IACOB

Sendviciuri cu diamante

Eram copil, și pe atunci iarna cobora peste lume ca o simfonie magnifică, în alb. De-abia aș­teptam să vină decembrie, ca peste toate cele din jur să se înstăpânească strălucirea zăpezilor. Și nu voi uita niciodată mirosul proaspăt al primei nin­sori. Mireasma aceea delicată și pură și aproape imperceptibilă, care se așternea peste oraș. Era ca mireasma raiului. Un ocean de zăpadă, din care casele și copacii și străzile abia răsă­reau. De parcă ar fi fost simple amprente pierdute ale unor lumi de demult. Și peste toate, se mai așternea o liniște magică, la fel de curată și ea, ca neaua. După ce ninsorile acelea darnice încetau, veneau cele câte­va zile de grație. Zilele pline de soare, strălucind ca un diamant. În lumina ei, siluetele și gesturile ni se amplificau la maxim, ca filtrate de un ochean gigantic. Bucuria copiilor era uriașă. Făceam bulgări mici, din care începeam să muș­căm cu poftă. Send­viciuri cu diamante! Și așa pe gustate, sim­țeam că iarna, Crăiasa de gheață și de zăpadă, venise la noi.

Tot atunci era vremea săniușului! Scoteam din magazie sania cea mare, pe care mi-o făcuse bunicul, și începeam să o trag agale, pe stradă. Zăpada îmi scâr­ţâia sub picioare, solară şi magnifică. Și odată cu mine, alți și alți copii ieșeau pe străzi în alai, la săniuș. Și Bucureștiul se umplea de copii veseli, porniți să alu­nece pe orice pârtie dintre blocuri ori de prin parcuri. Eu aveam două locuri de săniuș. Unul era chiar lângă casă, în grădina unui vecin. De pe derdelușul de acolo ne puteam lansa fără grijă până în stradă, căci pe atunci, mașinile erau rare în Bu­curești. Al doilea loc de săniuș era în Par­cul Herăstrău. De acolo te puteai lan­sa într-o cursă nebună, tocmai până hăt, pe gheața nesigură a lacului. Dar era cam departe de casă, așa că într-o zi am în­ghe­țat de atâta alunecuș și m-am strâns, cât eram de mic, încovrigat și deznă­dăj­duit, pe săniuță. Noroc cu o fată frumoa­să din vecini, care m-a găsit aco­lo în parc, cu lacrimile înghețate pe față și m-a salvat, trăgându-mă până acasă. Și toate acele ierni mirifice mi s-au întipărit în su­flet, ca niște daruri curate ale copilăriei mele. Da­ruri pri­mite la timp. Azi, toate acestea pot să pară niște cioburi dintr-un vis pierdut.

Dar bucuriile iernii înrolau și oamenii de zăpa­dă, care cucereau, ca o adevărată armată, străzile și grădinile. Mari și frumoși, căci omăt era din bel­șug. Trudeam cu toții la ei, copii și adulți, uniți în bucuria aceea nețărmurită, care se așeza an de an peste noi, odată cu neaua. După soare, ve­nea și vremea viscolului. Pe atunci iarna era iarnă, nu glumea. Și visco­lul ștergea repede, cu șuierul lui, urmele de paşi ale trecătorilor, întipărite în zăpadă. Paradoxal, vremea asta haină îmi plăcea mie cel mai mult! Spre groaza părin­ți­lor mei, care mă pă­zeau tot timpul să nu răcesc, mă furi­șam noaptea afară din casă, pe strada pustie și înghețată. Viscolul desena dune line. Omul de zăpadă pe care îl ridicasem se făcuse un sloi uriaș, iar lu­mina lu­nii îl umplea de luciri stra­nii, în­spăimân­tătoa­re. Nu departe, alt om de ză­padă deve­nise, și el, o siluetă încreme­nită în ghea­ță. Și alături, altul și altul. Arătau ca niște făp­turi mis­terioase și trans­lucide, închise strâns în cămașa ză­pezii și a gheții. Îi pri­veam nemişcat, cu ochii orbiţi de rafalele vifo­rului. Părea că abia așteptau să pornească în stăpâ­nirea orașului, ca niște mutanți.

*

Mirosul reavăn de zăpadă din iernile acelea coborâte din vis mă urmărește și azi. Este semnul vechi și curat al copilăriei mele. Copilăria cu oa­menii ei de zăpadă, pornind la cucerirea orașului…

RODICA DEMIAN

Arii pentru copaci

Mi-am petrecut toată copilăria, cu un munte în curtea casei. Pădurea începea peste gard. Acolo am învățat să aștept iarna și să cunosc anotim­purile. Iar­na miroase cu totul altfel decât vara sau primăvara. Furtunile albe, stârnite de schimbă­rile bruște de vreme sunt ca o magie. Și dacă o por­nești la drum și străpungi perdeaua deasă de ceață, te trezești, brusc, în plin soare. Și te-așezi să bei ceaiul fierbinte, cu miere, din termos, și uiți abso­lut tot ce se-ntâmplă în jurul tău.

Spre deosebire de oamenii care abia așteaptă să treacă iarna, eu chiar iubesc zăpada și, de câte ori pot, plec la drum, fie cu schiurile, fie pe jos. Drumul din Scheii Brașovului, până la poalele Pos­tăvarului, prin Poiană, este un vis. Pădurile mi­ros puternic a mușchi și zăpadă, e plin de veverițe roșii și vulpi.

În vreme ce unii asociază iarna cu străzile pline de mocirlă și cu curățatul anevoios al zăpezii din fața casei, eu mă gândesc la aerul curat, la peisajul alb, imaculat, și la zăpada care estompează orice zgomot supărător. Și-atunci mă simt ca în copilă­rie, când stratul de zăpadă măsura patru metri, începând din octombrie și până-n mai. Dimineața, când priveam pe fereastră, chiar în fața mea se zăreau culmile munților, iar afară se auzea cum se așterne ninsoarea. Când trăiești în natură simți împreună cu ea. Casa noastră era ultima dintre cele racordate la curentul electric, și atunci când afară se stârnea viscolul, mama aprindea o lumânare care să ne păzească de rău.

Mi-am petrecut copilăria pe munte și în pădure, unde îmi imaginam scene din poveștile cu zâne și cu pitici, și unde am învățat ce înseamnă solidari­ta­tea și libertatea. Vara, mă scăldam împreună cu sora mea, în apa strânsă în rosturile adânci, săpate în stânci de albiile pâraielor. Ne suiam pe bușteni și cântam, cât ne ținea gura, arii pentru copaci. Fiecare piatră, fiecare rădăcină avea un nume și o poveste proprie. Iarna ne făceam „glecervone”, înghețată preparată din marmeladă ames­te­cată cu zăpadă, pe care o mâncam, în­tinse la soare, pe tăl­picile schiurilor. În jurul nostru, lumea scânteia orbitor.

Patria mea a fost și este pădurea. Ea mă mângâie când sunt tristă, îmi spune cât de lipsite de im­portanță sunt lucru­rile mărunte și mă liniștește când sunt măcinată de îndo­ieli.

Astăzi, când văd copii pe-afară, am sen­zația că sunt gata îmbătrâniți, că nu sunt în stare să-și imagineze nimic, în lipsa jocurilor de pe calculator. Când văd cât de ruptă de natu­ră le este viața, îmi dau seama de noro­cul pe care l-am avut eu, crescând în aer liber, lângă pădurea direct acoperită de omăt. Și cât de minunat era să-mi pun schiurile în picioare și să zbor direct în mijlocul fericirii!

Astăzi, la fel ca în anii copilăriei, aștept prima zăpadă care să acopere tot ce e cenușiu și urât și să înăbușe gălăgia obositoare. E așa de simplu să te unești cu natura! Ajunge să cobori o pantă cu sa­nia, cu vântul șuierându-ți în față, să despici pei­sajul de iarnă, zburând, să te simți viu și plin de viață.

În ultimele săptămâni m-am tot uitat la cer. O vreme a fost negru, dar acum, în clipa asta, în Bra­șov a început să ningă. Mă bucur din suflet, îm­preună cu păsările din geam. În ciuda pandemiei cumplite prin care trecem, am totuși speranța că na­tura își revine. Dă, Doamne, să învățăm că nu putem trăi fără ea.