Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Cronica huliganilor

Tortura disprețului (Foto: Shutterstock)

„Bullying-ul este definit ca fiind un com­­porta­ment ostil, de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umi­lire. Bullying-ul nu presupune exis­tența unui con­flict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă. El presu­pune o acțiune care se poate ma­nifesta fizic sau psihologic, prin producerea unor daune emoțio­nale. Termenul «bullying» vine de la englezescul «bully», care înseamnă bătăuș, huli­gan.”

Aceasta este pe scurt definiția dată de wiki­pedia acestui fenomen despre care auzim tot mai des în România, mai cu seamă în mediile școlare. Sunt mii de asemenea incidente urâte, pe care copiii noștri le văd sau le trăiesc pe propria piele, unele din ele devenind adevărate drame, care fac din viața lor un coșmar greu de închipuit.

* Octombrie, 2020. La o școală din Suceava, un elev de 12 ani a fost bătut cu bestialitate de trei colegi, în timp ce un alt elev filma și se amuza de isprava colegilor lui. Nimeni din cei de față nu a catadicsit să intervină, niciun elev și nici măcar un profesor dintre cei care s-a întâmplat să treacă pe-acolo. Poliția s-a autosesizat după ce imaginile filmate au ajuns în mediul online, însă singura pedeapsă primită de agresori a fost nota scăzută la purtare.

* Ianuarie, 2020. O școală din București a fost acționată în instanță de către părinții unui copil de 11 ani, care a ajuns în spital, după ce a fost bătut de un coleg. Copilul era de mult timp ținta jigni­rilor și-a batjocurii din partea mai multor colegi, totul culminând cu acea crâncenă bătaie la care, culmea, au asistat impasibili doi angajați ai școlii: un gardian și învățătoarea celor doi copii. În urma bătăii, copilul a suferit, pe lângă câteva vânătăi, și o fractură a oaselor nazale pentru care a fost inter­nat în spital și operat. Ulterior, de frică și de ruși­ne, el a refuzat să mai meargă la școală, motiv pentru care dascălii au găsit de cuviință să-i scadă drastic nota la purtare, așa încât nu a mai putut fi transferat la altă școală.

* Iunie, 2019. O adolescentă din Ploiești a fost bătută de două colege, după un șir lung de umi­lințe la care au supus-o de-a lungul întregului an școlar. Pe imaginile filmate de o altă elevă, se vede cum victima este târâtă pe stradă, lovită cu săl­băticie, stropită cu apă și obligată să îngenuncheze și să pupe mâna uneia dintre agresoare. În urma acestei atrocități, cele două fete bătăușe s-au ales doar cu nota scăzută la purtare.

* Octombrie, 2019. Un elev de 12 ani a fost umilit și bătut la o școală privată din București. Copilul devenise ținta colegilor lui de aproape un an, când, treptat, din motive stupide, toată clasa s-a coalizat împotriva lui. Au început cu jigniri, apoi cu mesaje anonime scrise pe tablă, dar și pe propriul lor grup de „WhatsApp”, denumit în bat­jocură „Clasa a VI-a depresie”. Disperată de sta­rea emoțională tot mai proastă a băiatului, mama lui a hotărât să meargă la școală și să discute cu diriginta clasei. Drept răspuns, vajnica profesoară i-a spus verde-n față că „face din țânțar armăsar” și că e un lucru bun faptul că e traumatizat, pentru că „numai așa copilul poate să facă perfor­manță”.

O suferință la care participă și profesorii

Presa ultimilor ani e plină cu asemenea po­vești. Conform unui raport al „Organizației Mon­diale a Sănătății”, România se situează pe locul al treilea în Europa în ceea ce privește amploarea fenomenului bullying. Potrivit organizației „Sal­vați copiii”, trei din zece copii sunt maginalizați sau excluși din grupul de colegi, iar unul din patru copii a fost umilit sau bătut în fața altor elevi. Chiar și în prezent, când orele școlare se desfășoară mai mult online, fenomenul de bullying pare de neoprit, mutându-se și el în mediul virtual. Ascunși în ca­mera lor, cu o tabletă sau un lap­top pe masă, copiii sunt mult mai curajoși și dezinhi­bați în fața tentației de a scrie tot felul de răutăți, în vreme ce victimele devin, în singurătatea lor, mult mai vulnerabile și în pericol de a aluneca în depresii greu de vindecat.

Cu ceva timp în urmă, o veche cunoștință de-a mea, pro­fesoară la o școală din București, îmi tot po­vestea despre calvarul prin care trecea o elevă de-a ei. Până acum, nu m-am gândit niciodată să o cu­nosc, să aud chiar de la ea povestea, și cu atât mai puțin să scriu despre ea. Era limpede că orice încercare de felul ăsta ar fi fost ca sarea pe rană. Acum, însă, propunerea a venit pe neașteptate, chiar din partea ei. A fost de acord să ne întâlnim, să-mi spună toată poves­tea ei și-apoi să o scriu pentru Formula As. Mi-a mărturisit că s-a hotărât să facă asta, deși nu-i e deloc ușor, doar pentru a trage un semnal de alarmă în fața unei primejdii care poate distruge viața și des­tinul unor copii.

Îngerul care plânge

M-a invitat acasă la ea, chiar în camera ei, un loc puțin cam sumbru pentru gusturile mele. Ceva mai târziu, aveam să aflu că aici, între acești patru pereți, tapisați cu tablouri minimaliste și afișe negre, cu formații de muzică emo sau black metal, au curs multe șiroaie de la­crimi și nesfârșite nopți de grea suferință. E o ca­meră mică, în care stau înghesuite o droaie de lu­cruri, multe din ele vechi și ponosite. Un birou mic și scorojit, pe care sunt aruncate câteva cărți și caiete, un scaun șubred din lemn cu spătarul înalt, un șifonier scund cu oglindă pe ușă, o cana­pea uzată, înghesuită într-un colț al camerei, niște rafturi firave cu câteva cărți așezate răzleț, o mică icoană a Maicii Domnului, atârnată discret pe pe­retele de lângă fereastră, și multe haine aruncate aiurea prin toată camera. Acesta e universul în care Florentina și-a petrecut, absolut singură, un an de calvar. „Scuză deranjul”, îmi zice timid, în­cercând să facă repede un pic de ordine în lucruri. „Mi-am pus în gând să schimb total aerul de-aici. Vreau să scot toate afișele astea, să zugrăvesc, să iau mobilă nouă. Dar deocamdată nu prea se poate, de când cu pandemia, maică-mea nu stă deloc bine cu banii”.

Florentina e în clasa a IX-a la un liceu destul de bun din București. Nu vrea să dau nu-mele lui. Nu vrea să fac nici poze cu ea și, dacă se poate, nici numele ei întreg n-ar vrea să apară în ziar. Florentina și-atât. Sau Flori, cum îi spu­neau cu ani în urmă fostele ei prie­tene. Mama ei ne aduce niște ceai și câțiva biscuiți pe o tavă. Zâmbește amabil, deși privirea pare să-i trădeze o oarecare îngrijorare. Da, așa e, am aflat mai târziu că femeia nu era deloc de acord ca fata ei să-și facă publică povestea. Și totuși, a lăsat-o pe ea să decidă. Florentina nu mai e un copil. Experințele prin care a trecut au maturizat-o mult prea devre­me. Mama lasă tava pe birou și iese apoi fără să scoată o vorbă. „Nici nu prea știu cum să încep”, îmi zice Florentina, ridicând ceașca cu ceai între palme. „Nu știu, simt așa, niște fiori reci de câte ori îmi amintesc toate astea.” Soarbe o înghițitură de ceai, pune ceașca la loc și-apoi văd cum mâi­nile încep să-i tremure ușor. În ochii ei verzi ca smaraldul se simte mereu o umbră de tristețe care îi învăluie chipul. Frumusețea ei nu e deloc stri­dentă, ceva misterios te îndeamnă parcă s-o cauți. Trupul ei firav, privirea asta enigmatică și aerul ei aproape tot timpul taciturn dau prezenței sale un farmec aparte, pe care e imposibil să nu îl remarci.

Calvar în clasă

„Totul a început în primele zile din clasa a VIII-a”, își începe Florentina povestea. „Mai exact, când ai mei au divorțat și taică-meu n-a mai vrut să știe de mine. A fost un șoc enorm, pe care și azi îl resimt. Până atunci, totul fusese ab­solut normal, ai mei păreau că se înțeleg minunat iar eu copilăream frumos, ca orice copil. Învățam excelent, rar se întâmpla să iau câte-un nouă, terminasem a VII-a cu 9,80 și, bineînțeles, cu premiul întâi. Deodată, însă, toată bucuria aia a mea de copil s-a năruit. Nu înțelegeam nimic din tot ce se întâmplă. Țin minte că într-o seară taică-meu și-a făcut bagajul și a plecat. Fără să-mi zică nimic, fără să-și ia rămas bun de la mine. A plecat și dus a fost. N-am auzit niciodată până atunci ca ai mei să se certe, totul a venit așa, dintr-odată. Doar atunci, la plecarea lui, îmi amintesc că mai­că-mea l-a întrebat de ce nu vrea să intre puțin la mine în cameră și să-mi explice ce se întâmplă și de ce face asta, iar el i-a răspuns sec că n-are rost, că o lasă pe ea să-mi explice. Ce mi-a spus mama atunci a fost că tata vrea să se despartă de ea. A urmat o noapte grea, a fost poate cea mai tristă noap­te din viața mea. O auzeam pe mama cum plân­gea în hohote și plângeam și eu aici, în came­ra mea, ghemuită în pat. Pe urmă am aflat că tata se îndrăgostise de altă femeie și că s-a mutat la ea, în Timișoara. De atunci a început pentru mine calvarul.”

Soarbe o gură de ceai și-apoi scoate din serta­rul biroului un caiet cu coperte colorate. E jurnalul ei intim, în care a început să scrie chiar în perioada aceea. Îl deschide la primele pagini și-mi arată un desen făcut cu creionul. Un înger trist stă cu aripi­le strânse și plânge, iar dedesubt stă scris cu pixul „Îngerul întunericului se smiorcăie”. „Ce-i cu textul ăsta?”, o întreb. „O să povestesc imediat. Cert e că desenul ăsta mi-a adus pri­mele reacții de batjocură din partea colegilor.”

Trădare și umilire

Mă lasă să răsfoiesc jurnalul, dar mă roagă să nu public nimic din el. Sunt multe gânduri cenușii, răbufniri de ură, citate, îndemnuri motivațio­nale și versuri improvizate de ea. „Caietul ăsta a fost sin­gurul meu prie­ten. Nu știu ce m-aș fi făcut fără el.” Mâinile îi tremură ușor și-mi spune din nou cât de tare o afectează să-și aducă aminte. „Stăteam în ban­că cu cel mai bun prieten al meu. Îl chema Ciprian, dar toată lumea îi zicea Cipi. Ne cunoș­team de mici, eram colegi din clasa întâi. Părinții noștri erau prieteni vechi, se vizitau frecvent, ple­cam în vacanțe împreună, iar la școală ne înțele­geam minunat, ne ajutam la teme, împărțeam orice aveam de mâncare, veneam și plecam împreună la ore. După plecarea lui taică-meu, eram foarte abă­tută. I-am povestit și lui ce se întâmplase, dar n-a fost prea surprins, părea că știe deja, probabil aflase de la ai lui. Ce pot să spun e că simțeam la el un fel de răceală, ceva se schimbase în com­por­tamentul lui față de mine, însă am zis că poate doar mi se pare. Într-o zi, profesoara de română ne-a dat un exercițiu la clasă pe tema iubi­rii. Ne-a împărțit în grupe de câte patru și ne-a pus să vorbim despre iubire, cum înțelegem noi iubirea, să dăm exem­ple din cărți sau din viața de zi cu zi. Bine­­înțeles, eu eram în grupă cu Cipi. Când a venit rândul nostru, el a în­ceput să vorbească în­continuu, fără să mai lase pe nimeni din gru­pa noastră să zică ceva. Știu că e minor, însă atunci chiar m-am supărat și i-am atras atenția că nu a pro­cedat corect, că îmi doream și eu să vor­besc. «Ce să zici tu?», mi-a zis el. «Să-l dai exem­plu de iubire pe tac-tu, cum v-a lăsat pe voi și s-a dus la o fufă?» Mi s-au înmuiat genunchii. Credeam că o să leșin. Stătea în fața mea și nu-mi venea să cred ce aud. Brusc, acel băiat, prietenul meu cel mai bun, era altcineva, un străin care părea că mă urăște. Începând de-atunci, totul s-a schimbat. A doua zi ne-am întâl­nit la școală și nici nu m-a băgat în sea­mă, deși stăteam în aceeași bancă. La sfâr­și­tul orelor, i-am cerut să stăm puțin de vorbă, să-mi explice ce s-a întâmplat. Mi-a răspuns fără nici măcar să se uite la mine: «N-am ce vorbi cu tine!». Așa a început calvarul. Ușor, ușor, toată clasa a aflat despre plecarea lui tata și s-a întors împo­triva mea. Eu eram o fire extrem de prietenoasă, aveam în clasă o gașcă de prieteni, băieți și fete, cu care până atunci mă simțeam foarte bine. Lui Ciprian însă îi plăcea să fie lider, avea un talent deosebit să-i manipuleze pe alții și, în plus, era ele­vul preferat al profesorilor, dar în special al dirigintei. După incidentul cu el, am ob­servat că niciunul din gașca noastră nu mai voia să stea de vorbă cu mine. Era foarte ciudat, parcă eram o fantomă, vorbeam cu ei, dar parcă nu mă vedeau. După vreo două săptămâni, niciunul din cei 29 de colegi nu mai voia să vorbească cu mine. Deja venirea mea la școală începuse să devină un chin. Au început să apară tot felul de glume pe seama mea, râsete pe la spate, iar atunci când îndrăz­neam să ripos­tez cumva, eram imediat bruscată și uneori chiar amenințată cu bătaia. După câteva zile, Ciprian a cerut la ora de dirigenție să fie mu­tat din bancă. Diriga s-a conformat imediat, fără să întrebe nimic. A adus în locul meu o altă fată și pe urmă a întrebat în fața clasei: «Cine vrea să stea cu Florentina în bancă?». Liniște totală. Îmi venea să iau ghiozdanul și să plec, să fug și să nu mai vin niciodată la școală. Apoi diriga a numit un elev și i-a cerut să se mute cu mine. Băiatul a refuzat, iar decizia finală a fost să mă mute pe mine singură în ultima bancă. E greu să explic cum m-am simțit eu atunci. Era imposibil să înțe­leg de ce mi se întâmplă toate astea. De ce eu, un copil bun, premiant și cuminte, trebuia să mă simt deodată atât de umilită? Cu ce greșisem ca să fiu atât de rău pedepsită? Faptul că i-am făcut observație lui Ci­prian pentru că nu m-a lăsat să răspund la tema despre iubire, faptul că din orgo­liu montase toa­tă clasa împotriva mea sau faptul că taică-meu plecase de-acasă făcea să fiu privită ca o paria? Nu știu, sincer, nici până în ziua de azi n-am aflat răspunsul la întrebările astea.”

Jurnalul pângărit

„Ai discutat cu mama ta despre toate astea?”, o întreb. „În acel moment, nu”, îmi răspunde. „Era prea supărată ca să-i mai pun și eu la suflet problemele mele.”

Deschide din nou jurnalul la pagina cu îngerul desenat. Îl făcuse la câteva zile după plecarea tată­lui. Era așa, mai mult o mâzgălitură venită dintr-un ames­tec de furie și durere. Așa se simțea ea atunci, ca un înger cu aripile legate și care plânge. „Luam jurnalul cu mine la școală în fiecare zi. În recreații, stăteam de multe ori sin­gură în clasă și mai scriam pe el. La câteva zile după ce m-au mutat singură în ultima bancă, cineva mi l-a luat când eu eram la toale­tă. Nu știu, probabil chiar Ciprian. A fotografiat pagini din el, a scris tot felul de lucruri urâte, in­clusiv chestia asta cu «îngerul întune­ricului se smiorcăie». Du­pă vreo două săptămâni, au apărut pe internet, pe tot felul de grupuri, poze din jurnal, în care eu scriam despre mine și familia mea, despre durerea și furia pe care le sim­țeam, în fine, tot felul de chestii din astea sensibile și strict per­sonale. Toate postările astea aveau zeci de comentarii deloc prietenoase. Nu pot să zic cum ară­tau, multe din ele erau chiar vul­gare. Se luau de multe ori de aspectul meu fizic, că sunt o slăbănoagă, schelet ambulant, că mă ia vântul pe stradă, că sunt moartea în depresie și alte porcării din astea. Sau comentau despre familia mea și plecarea lui taică-meu, iar toa­te astea erau lucruri personale, pe care colegii numai de la Ci­prian puteau să le știe. Eu n-am avut putere să scriu ceva, să dau vreo replică, răutatea asta m-a împietrit. Era într-o seară, târziu, când am descoperit toa­te postările astea. Uite, și-acum tremur când îmi aduc aminte. Am început să plâng iste­ric, rău de tot am plâns, m-am dus la mama în dormitor și i-am spus printre hohote și sughițuri că eu nu mai vreau să merg la școală. Ea m-a întrebat spe­riată ce s-a întâmplat și, după ce m-am mai liniștit, i-am povestit de-a fir a păr tot ce se în­tâmplase. A doua zi a mers cu mine la școală să stea de vorbă cu diriginta. M-a luat și pe mine, să-i povestesc și ei ce s-a întâmplat și apoi diriga l-a che­mat și pe Ciprian, vezi Doamne, ca să-l con­frunte cu mine și să afle care e adevărul. Lucrurile au decurs rapid. El a zis că postările alea nu erau decât niște glumițe nevinovate și că nici măcar nu se refereau la mine. Iar eu ce era să mai zic, abia mai aveam putere să deschid gura. Totul mi se pă­rea atât de absurd, încât orice aș fi zis ar fi fost inutil. În concluzie, așa cum mă așteptam, diri­ginta i-a luat lui apărarea, iar mie mi-a sugerat că doar mi s-a părut, că totul era numai în mintea mea. Așa că totul a rămas la fel, adică luam de la capăt calvarul.”

După ce Florentina a îndrăznit să se plângă de tratamentul umilitor la care era supusă, ostilitățile au con­tinuat și mai aprig. A venit apoi vacanța de iarnă, răgaz pentru fată să-și mai tragă puțin sufletul. S-a retras de pe toate conturile online ale clasei, să nu mai vadă niciodată postări batjoco­ri­toare la adresa ei. A încercat să mai uite, a început să iasă prin oraș cu verișoara ei mai mare, a văzut filme, a citit cărți. Totul însă a trecut mult prea re­pede, și liniștea de care începuse să se bucure s-a năruit din nou. Colegii au primit-o în noul semes­tru cu un neașteptat cadou, ca după Crăciun.

Fotografia înţepată cu piuneze

Ticăloși cu ghiozdan

„Pe unul dintre pereții clasei”, povestește ea, „era pus un panou cu poze din excursiile noastre pe care le făcusem de-a lungul anilor. În prima zi de după vacanța de iarnă, am descoperit că, în toate pozele, chipul meu era acoperit cu piu­neze. N-am zis nimic, m-am dus în bancă și mi-am vă­zut de treabă, deși numai eu știam ce era în sufletul meu. Cu timpul, m-am învățat parcă cu răul ăsta, deși simțeam cum fierbeam pe dinăun­tru. Bineînțeles, toate astea m-au afectat foarte tare și la învăță­tură. Nu puteam deloc să mă concentrez, nu pu­team să mănânc sau să dorm. După atâția ani cu medii numai de zece, am luat primul trei, iar me­diile nu se ridicau mai sus de șapte sau opt. Lip­seam tot mai mult, îi inventam lui mama tot felul de dureri doar ca să stau aca­să. Stăteam tot timpul în camera mea, plângeam foarte mult, mă consumam enorm, mă uitam în oglindă și-mi spuneam că mă urăsc. Aveam mare nevoie de ajutor. Mama trecea și ea prin mo­men­te grele cu serviciul, n-am vrut s-o mai amărăsc și eu. Apoi, într-o zi, m-am hotărât să merg la ca­bi­netul de psihologie al școlii. Țin minte că era într-o miercuri, după ora de mate­matică. Am pân­dit un mo­ment când nu mai era nimeni pe coridor să mă vadă și am intrat. Cred că am stat la doam­na psiholog vreo oră, i-am povestit totul și am plâns încontinuu. În rest, nu s-a întâmplat nimic deosebit, m-a chemat și miercu­rea ur­mătoare, apoi încă o dată, și-am ținut-o tot așa, re­pe­­tând mereu ace­leași povești care mai rău îmi făceau. De fie­care dată când eu povesteam, ea fă­cea altceva, ba completa niște fișe, ba vorbea la telefon, ba ie­șea din cabinet și mă lăsa singu­ră. N-avea niciun pic de em­patie, nimic. Era ca un ro­bot care mă între­ba cum mă simt și atât. Între timp, șicanele cole­gilor conti­nuau, aproape în fie­care dimi­neață când ajun­geam la școală, găseam banca mur­dară de noroi sau de cretă, îmi puneau în ghiozdan resturi de mâncare sau tot felul de bile­te anonime, în care eram jig­nită în toate felurile sau chiar ame­nințată cu bătaia. Apoi, într-o dimi­neață, am găsit pe tabla din clasă un schelet de­senat sub care erau urmă­toa­rele cuvin­te: «sche­letul depresiv merge la psi­ho­log». Totul era parcă un vis groaznic, din care nu mă mai trezeam. Înce­pusem să am crize de ata­curi de pa­nică, tremuram toată, simțeam un nod în gât care mă sufoca și parcă totul se oprea în jurul meu. Doamna psi­holog mi-a zis să iau niște pastile, Emocalm se numeau, dar bineîn­țeles că n-aveau niciun efect. Apoi a zis să o chem pe mama la ea. Și din nou m-a pus să povestesc de față cu mama, din nou am plâns, din nou m-a luat tremuratul. Iar la sfârșit, doamna psiholog i-a zis mamei: «Vedeți cum face? Așa face mereu când vine la mine, plânge și tremură.» Din ziua aia, n-am mai călcat pe-acolo niciodată. Mama m-a dus la niște psiho­terapeuți, fără prea mari rezul­tate. Am vrut de câteva ori să întrerup școala sau să mă mut la altă școală, au fost chiar momente în care m-am gân­dit să-mi iau viața. Apoi, aproa­pe de sfârșitul școlii, am hotărât să merg la o bise­rică. Citisem undeva că acolo e un preot deosebit. L-am rugat să mă ajute, să mă asculte. Timp de o oră m-a as­cultat cum nu făcuse nimeni până atunci. Nu mai știu ce anume mi-a zis, dar știu că am plecat de-acolo total eliberată, parcă cineva îmi luase toată durerea cu mâna. Și ușor, ușor, am început din nou să mă bucur de viață, să râd, să mă întâlnesc cu oameni. După câteva zile s-a ter­minat școala și tot calvarul meu s-a sfârșit. A urmat banchetul și, deși nu aveam niciun chef, am zis să particip totuși și eu. Iar acolo, la un moment dat, Ciprian a venit la mine și mi-a zis că vrea să stăm puțin de vorbă. Parcă un fior începuse din nou să-mi înțepe inima, mă gândeam la tot ce-i mai rău, că tot chinul ăla de care abia scăpasem avea să se întoarcă. Dar nu, n-a fost așa. Tot ce-a vrut el să-mi spună a fost că-și cere iertare pentru tot răul pe care mi l-a făcut. Mi-a spus-o sin­cer, cu lacrimi în ochi. Nu l-am mai întrebat nimic, i-am spus doar că îl iert. De atunci, ne-am mai întâl­nit de câteva ori prin cartier. Arăta jalnic. Intrase într-un cerc dubios de prieteni și se luase puternic de droguri. Am încercat să-l ajut, dar el a respins aproape brutal orice gest al meu. De-atunci nu mai știu nimic despre el.”

Cui îi pasă de ce se întâmplă în școli?

Și totuși, Florentina a rămas cu traume grele, pe care probabil că nu le va putea vindeca nicio­dată. Are și acum momente în care stima ei de sine e aproape de zero, iar complexul legat de aspectul ei fizic încă o chinuie, deși multe fete ar invidia-o pentru trupul ei suplu. Cert e că în anul următor s-a adaptat foarte bine cu noii colegi, iar notele ei au urcat din nou, fiind deja beneficiara unei burse de merit. La finalul întâlnirii noastre, am întrebat-o ce anume a determinat-o să facă publică povestea ei. „Vreau să fie o lecție despre ce înseamnă bullying”, îmi răspunde ferm. „Să afle cât mai mulți copii ce înseamnă asta, care sunt primele lui semne și cât de departe se poate ajunge, dacă nu se iau măsuri. Iar una dintre măsuri și cea mai importantă este să ceară ajutorul. În primul rând, părinților. Ceea ce eu nu am făcut la timp. Am ținut în mine toate astea, până când viața mea a devenit un calvar.”

Epilog

Anul trecut a fost promulgată în România o lege anti-bullying în școli, prin care se încearcă comba­terea acestui fenomen. Conform acesteia, în fiecare școală a fost înființat un grup de acțiune anti-bullying format din zece membri: director, consilier școlar, profesori, elevi, un reprezentant al părinților și încă unul al autorității locale. Rolul acestui grup este prevenirea, identificarea și solu­țio­narea fapte­lor de bullying comise în­tre elevi prin acțiuni fizice, verbale, re­la­ționale sau cibernetice. Florentina știe de această lege, a citit în presă cam tot ce s-a scris des­pre ea. „Posi­bil ca le­gea să mai atenueze feno­me­nul”, zice ea. „Părerea mea însă e că nu va fi mare lucru. Ca de fiecare dată, în Ro­mânia, totul se rezumă la niște ac­țiuni birocratice. În liceul nos­tru, nici n-am auzit de un grup ca ăsta. Și chiar m-am interesat. Au fost niște discuții despre cine să facă parte din el și atât. Iar în timpul ăsta, poate că un elev trăiește o dramă și nimeni nu știe.”

1 Comment
  1. E crunt ce i s-a întâmplat! De la primele semne de distanțare socială, diriginta trebuia să întrebe, să intervină, să educe cohorta de copii răutăcioși, să o ridice, să o laude, să-i ia apărarea să, critice , chiar dacă era o clasă întreagă. Singurul care a restabilit echilibrul a fost preotul și se pare că răutatea i s-a întors cu vârf și îndesat celui care a făcut răul! Sănătate și putere, suflet frumos și puternic, Flori!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian