Casa văduvei de război

Era o casă veche, căreia în spuneam „ca­sa bătrânească”. Era destul de înaltă, cu acoperiș în două ape, din șindrilă de brad, adus de pe Valea Oltețului, cu două camere mari, încălzite cu sobe din cărămidă, cu un pridvor larg, pardosit, unde puteam să ne jucăm cu min­gea, iar sub casă se adâncea un beci întunecat, cu gârlici la intrare și cu pereții căptușiți cu piatră de râu. Nu avea în structura ei niciun material pre­fabricat. Până și varul pereților era obținut din cal­carul Cheilor Oltețului, astâmpărat în varnițe de meșteri pricepuți. Casa cea nouă, din piatră și că­rămidă, cu acoperiș de țiglă de Jimbolia, cons­truită de părinții mei pe la jumătatea anilor ‘70, când am venit pe lume eu și fratele meu, a fost ridi­cată în aceeași bătătură, atât de aproape de cea veche, încât streșinile lor aproape se atingeau.

La război, cu carul cu boi

Când ne-am născut noi, casa bătrânească îm­pli­nise deja o jumătate de secol. Fiind atât de aproape de casa noastră, din doi pași eram în pridvor (noi îi spuneam „sală”), și intram imediat în camera bu­nicilor, unde miroasea a busuioc uscat. Alteori ne aventuram, cu o lumânare în mână, în beciul adânc, cu pânze de păianjen pe la colțuri, închipuindu-ne că am ajuns în străfundurile pământului. Sau pân­deam să nu ne vadă nimeni, urcam degrabă scara de brad și intram în pod, unde ne aștepta o altă lu­me, nu mai puțin misterioasă. Casa o construise, aveam să aflu mai târziu, străbunica mea, Ana Ghe. Bădița, imediat după Primul Război Mondial, în care și-a pierdut viața bărbatul ei, sergentul Gheor­ghe Bădița, plecat pe front în august 1916. În vara aceea, ei încă duceau o viață tihnită. Străbunicul reușise să cumpere o bucată de pământ din terenul rămas pe seama statului, după ce moșia Mânăstirii Polovragi fusese împărțită locuitorilor, în 1865, în urma aplicării Reformei Agrare. Ana era însăr­ci­na­tă, sorocul era pe aproape. Oricum, nașterea era o ex­periență prin care mai trecuse de câteva ori. Bu­nicul meu, Gheorghe Ghe. Bădița, avea pe atunci vreo opt anișori, un frate și patru surori. Iar tatăl lor, străbunicul meu, împlinea în acea toamnă 43 de ani. Duceau traiul propriu țăranilor de la poala mun­telui, învățați să nu risipească nimic, să tră­iască după puterile lor, după un principiu etic for­mulat astfel: „Cine muncește are ce-i trebuie, cine nu muncește moare de foame”. Despre po­lo­vrăgenii începutului de veac XX, istoricul Alexandru Ștefulescu scria că „sunt cu adevărat oameni de la munte, deștepți, vioi, neobosiți, pu­ternici, petrecându-și viața liniștită lângă munți, într-una din localitățile cele mai sănă­toa­se din țară, în aer mare, senin și curat…” (…) Casele lor sunt din bârne, acoperite cu șin­drilă, cu un rând (etaj), rar cu două rânduri, spo­ite cu var și împodobite înăuntru pe pereți cu șervete vărgate frumos și farfurii. ( … ) Ei au ca pământ arabil 450 ha, islaz (comunal) 400 ha și livezi 900 ha. Ei fac șindrilă și blăni (scân­duri) de brad, cresc mii de oi, sute de râmători, vaci, boi și cai, iar păsări de curte, în număr considerabil”. O pereche de boi era foarte utilă în ograda omului. Străbunicul avea și el una (zeci de săteni dețineau câte două perechi de boi!) și probabil era mândru de plăvanii lui. Când l-au chemat la răz­boi, i-au ordonat să ia și boii cu car cu tot: blândele animale, ca­re trăseseră bușteni prin munții Po­lovragiului, fuseseră rechizițio­na­te și urmau să tragă tunuri și alte poveri, peste Carpați. Așa a ple­cat străbunicul la război, cu boii lui cu tot, cale de 60 de km, până la Târgu Jiu. A fost inclus în Regimentul 58 Infanterie Gorj, la centrul de aprovizionare al armatei.

Mort sub cerul Dobrogei

Nu știu dacă în lunile următoare a trimis vreo scrisoare acasă. Se terminase războiul, se în­făptuise și Marea Unire, dar sergentul Gheor­ghe Ghe. Bădița tot nu se întorcea la ai lui. Autoritățile de atunci nu aveau despre el nicio informație, îl dăduseră pur și simplu dispărut. Ana (în familie îi spuneau Anica) poate îl mai aștepta, încă mai spera că într-o bună zi va des­chide poarta și va intra în bătătura casei, să-i îm­brățișeze pe toți, și pe Ioana, copila care se năs­cuse la sfârșitul lui august 1916, la numai două săptă­mâni după ce el plecase pe front. Abia în 1921, Anica a aflat că bărbatul ei e mort, că fu­sese ră­pus de tifos exan­te­ma­tic, în 6 martie 1917, în lagărul de prizo­nieri din Medgidia, a­flat sub con­trolul tru­pelor bul­gărești, aliate cu germa­nii și aus­tro-ungarii. Pri­măria Po­lo­vragi fusese anun­țată de auto­ri­tățile militare ale vremii, iar primarul și notarul i-au dat stră­bunicii mele crâncena ves­te, ca să facă demersurile ne­ce­sare pen­tru încasarea pensiei de vă­duvă de război. Din dosarul aflat la Arhivele Județene Gorj am aflat și circumstanțele în care stră­bunicul meu a căzut în mâinile nemților: „Am fost cu Ghe. Bădița la manutanța Reg. 58 In­fan­te­rie, în Târgu Jiu, și plecând de la Regiment, în re­tra­gere, la gara Plosca (jud. Teleorman, n.m.), tre­nul cu care eram noi s-a capturat de inamic. Gh. Bă­dița și cu mine am scăpat din stație, îndrep­tân­du-ne spre București, am mers până între comunele Călinești și Orbeasca și ne-au întâlnit patrulele germane și ne-au luat prizonieri. După câtva timp, ne-au trecut în Bulgaria, Gh. Bădița era sergent și a stat cu mine în Șistov, apoi ne-au ridicat și dus în insula de la Ramadan (pe Dunăre, în dreptul ora­șului Giurgiu, n.m.), de acolo eu m-am strecurat și am trecut, din nou, în lagăr la nemți. Gh. Bădița ră­mânând acolo a fost luat împreună cu alți oa­meni și dus înăuntru în Bulgaria, am auzit și eu că ar fi murit, dar nu l-am văzut mort. Ion Popescu, cântăreț la catedrala din Târgu Jiu”. Nu am vreo fotografie a stră­bu­nicului, o fi poa­te în vreo arhivă mi­litară, dacă ar­ma­ta germană i-a fotografiat pe pri­zonierii români, dar o descriere a lui a rămas în do­cumentele ar­ma­tei ro­mâne: „Înăl­ți­mea 1,65, părul cas­taniu, frun­­tea po­trivită, sprân­ce­nele cas­ta­nii, fața bă­lănie, ochii căprui, nasul po­tri­vit”. Oasele i-au rămas să putre­zeas­că în vreo groa­pă co­mu­nă din pământul Dobrogei, dacă nu se află cumva printre miile de ose­minte ex­humate și depuse la Mau­so­leul de la Mir­cea Vodă, jud. Cons­tanța. Ori­cum, nu i-am găsit nu­me­le pe ni­ciu­na din listele întoc­mite de Oficiul Național pentru Cul­tul Eroilor.

Casa din amintiri

Anica și-a purtat hainele văduviei până la moar­te, în 1947. Și-a crescut singură copiii, în casa pe ca­re, așa am aflat din familie, a construit-o după răz­boi, prin puterile ei, fiindcă era o femeie mun­ci­toare, bine organizată și ambițioasă. Desigur, a ajutat-o mult pensia încasată ca văduvă de război. Bărbatul nu i s-a mai întors acasă ca să o ajute să-și crească copiii, dar de pe urma lui a primit banii ace­ia acordați de stat și i-a cheltuit cu folos. A ridi­cat o casă, fiindcă cea veche, în care locuiseră după căsătorie (în 1896), devenise neîncăpătoare. Din păcate, nu a rămas nicio fotografie a Anicăi, dacă o fi fotografiat-o cineva. Tot ce am aflat despre înfățișarea ei este că purta haine ungurenești, în alb și negru. În casa construită de Anica Bădița a rămas unul dintre băieții ei, bunicul meu, bo­tezat tot Gheorghe. A fost încorporat ca jandarm, în cel de-al Doilea Război Mondial, dar s-a întors tea­făr acasă. A lucrat apoi la Întreprinderea Fo­res­tieră (I.F.E.T.) de pe Valea Oltețului. Avea câ­teva echipe de muncitori în subordine, cazate la cabana din muntele Preluca. De multe ori, a urcat la cabană pe jos: pleca seara prin pădure, singur, și ajungea acolo când se crăpa de ziuă. A citit Biblia de trei ori și avea un scris frumos. Uneori, când nu era acasă, intram în camera lui, îmi puneam ochelarii lui și deschideam Biblia, pre­fă­cându-mă a fi și eu un cititor atent, ca bunicul meu. A murit în 1983, pe patul lui. Bunica, mama Mia, a fost ultimul lo­catar al casei bătrânești. S-a stins în anul 2000. Casa s-a de­gradat încet-încet, ireversibil, nu am avut resurse să o re­no­văm. Eu am plecat la școală, mai departe, și, mai târziu, am fost nevoiți să luăm decizia să o demolăm, fiindcă nu mai pu­tea fi păstrată și locuită. Lem­nul ei era mâncat de cari și de putreziciune. Casa a rămas în câteva fotografii și în memoria noastră, a celor care i-am tre­cut pragul.