Magie sub apele Dunării – Păcuiul lui Soare

– Prima mea întâlnire cu Păcuiul lui Soare a avut loc în sala de lec­tură a Facultății de Istorie din București. Eram „boboc” în anul întâi, și am găsit pe un raft o monografie arheologică, iar pri­mul lucru care mi-a atras atenția n-a fost nici autorul, nici coperta, ci numele locului despre care era vorba în ea: „Păcuiul lui Soare”. Un nume straniu și magic, care m-a tulburat. Fără să știu că acolo avea să se nască destinul meu, așa cum a curs până acum –

Orașul de sub ape

„Păcui” (cu accent pe „i” și nu pe „u”, cum se pro­nunță acum) este, după cum am găsit în dicțio­nare, un vechi cuvânt românesc dispărut, care în­seam­nă a „împăciui”, a „trăi în pace și bună înțele­gere”. În cazul de față, sub soare și cu soarele. Așa aveam să-mi petrec parte din verile și toamnele din 1984 și 1985, la Păcuiul lui Soare, un loc magic, care ascunde mistere și sfinți, trădări și minuni, toate ivindu-se în frânturi, dintre ruinele unei vechi cetăți.

Altfel, e doar o insulă aflată pe Dunăre, lungă de șase kilometri și lată de cel mult unul și jumătate, nelocuită, care începe în aval de Ostrov, unde se trece fluviul, cu bacul, de la Călărași spre Silistra, și țărmul nord-vestic al Dobrogei. La capătul din­spre mare al insulei se află ruinele orașului bizantin Vicina, ridicat aici, între anii 972-976, de împăratul bizantin Ioan Tzimiskes, și locuit până spre sfârșitul secolului al XIV-lea, când a fost cucerit și devastat de turci.

Până în zilele noastre, apele Dunării au desăvâr­șit opera cuceritorilor de atunci: pe pământul insulei mai există doar a cincea parte a cetății, restul fiind înghițit de apele fluviului, care și-a schimbat cursul de-a lungul istoriei. Astfel încât acum, străvechiul port al cetății se află în mijlocul insulei. Dar chiar și așa (cum aveam să aflu de la arheologul Petre Diaconu, mentorul meu și cel care m-a adus în acest loc straniu și minunat), Pă­cuiul lui Soare este al doilea sit din țară, ca mărime și bogă­ție, după Sarmi­zegetusa lui Traian, din Țara Hațegului – care avea să-mi fie al doilea popas în instruirea mea ca ar­heolog.

O însemnare pe-o hartă

Ruinele cetății de la Păcuiul lui Soare au fost pentru prima dată semna­late de Pamfil Polonic, care a mențio­nat, într-o însemnare marginală pe o hartă, existenţa unei cetăţi zidite în piatră, pe insulă. Viața acestui inginer topometru al Muzeului Naţional de An­tichităţi, născut la jumătatea veacu­lui al XIX-lea, care a trăit aproape o sută de ani și cea mai mare parte a vie­ții sale a străbătut România de-a lungul și de-a latul, cartografiind toate ruinele găsite în cale, e pe nedrept uitată azi, deși e sursa de inspirație a generații întregi de arheologi, care au săpat apoi în toate locurile semna­late de el, ade­vărat explorator al Ro­mâniei „de sub brazde”. Pornind de la însemnările lui Pamfil Polonic, Petre Diaconu, alături de profesorul Ion Nes­tor, a făcut pri­mele cercetări la Păcuiul lui Soare în toamna anului 1956. Cei doi au găsit aici ceea ce domnul Dia­conu avea să identifice, în anii ’80, drept Vicina: oraș bizantin cu rang mitropolitan și locul de origine al lui Iachint, primul mitropolit al Țării Românești.

Istoria pe scurt

Așa cum am putut vedea cu ochii mei, în cei doi ani petrecuți pe șantierul arheologic de la Păcui, locuirea insulei a început în secolele III – IV d.Ch., când romanii au construit aici o fortificație, a cărei locuire a fost întreruptă de o inundație masivă, în urma căreia zidurile au fost acoperite de aluviuni de peste un metru. Dar locul a fost din nou folosit, într-o epocă mai târ­zie, în secolul X, când bizantinii au construit aici o cetate al cărei zid de incintă, gros de 4,20 metri și înalt de peste 3 metri, a fost descoperit în 1956. Ulterior cuceririi ei, la finele secolului XIV, cetatea a fost demolată de turci, iar piatra a fost folosită în epoca medie­vală la construirea fortificațiilor Silis­trei. Lucrările șantierului arheologic au continuat până la înce­putul anilor ’90, când, după pensiona­rea și apoi moartea lui Petre Diaconu, cercetările au murit și ele. Nu și istoria stranie a acestor locuri, în care s-au născut și au trăit, deopotrivă, și sfinți, și demoni.

Sub „pacea Soarelui”

Am ajuns să lucrez pe insulă cu Petre Diaconu în septembrie 1984: îi fusesem recomandat de către Ligia Bârzu, profesoara de arheologie de la facul­tate. Și domnul Diaconu (un adevărat mit), mă lua tocmai pe mine la Păcui, care era pentru noi, stu­denții, un Parnas al arheologiei! Îi datoram această cinste profesoarei mele care, deși „pe față” se purta cu asprime, am aflat ulterior, de la Diaconu, că mă prețuia cel mai mult dintre toți studenții săi. Pe cei doi îi lega personalitatea marelui pro­fesor Ion Nestor, ai cărui ucenici fuseseră: Ligia Bârzu ca asistentă la facultate, iar Petre Diaconu ca arheolog, la Institutul de Arheologie.

Vocea acestuia, adâncă și aspră, dar cu neașteptate nuanțe de blân­dețe, m-a fascinat întodeauna și mi-a rămas întipărită în memorie. Așa cum îi era și firea, care își arăta ade­vărata față, de o sensibilitate neaștep­tată, mai ales în prezența celui mai bun prieten pe care l-a avut în anii ’80-‘90, un câine pe nume Necaz. Am avut, deci, neaș­teptata surpriză ca în primele zile ale anului doi de facultate, în sep­tembrie 1984, să fiu chemat la Ca­tedra de istorie veche a României, de Ligia Bârzu, care m-a anun­țat că eu n-o să fac practică alături de ceilalți studenți (agricolă, adică), ci mă duc la Pă­cuiul lui Soare.

Cum au reușit cei doi să mă scoată din „robia” la care erau supuși ceilalți colegi și de ce m-au ales tocmai pe mine? Nu știu, dar îmi place să cred că l-au văzut în tânărul de atunci pe cel care sunt acum. Altfel, tocmai ce eram pus la „index” de mulți alți pro­fesori: deși eram al doilea din an la note, refu­zasem să intru în Partidul Comunist.

Locul în care comunismul rămânea la intrare

La început, Petre Diaconu mă intimi­da prin autoritatea pe care o respira și de care făcea deseori paradă. Am înțeles mai apoi că aceasta era o formă de auto­apărare a unei firi calde și sensibile, care nu se putea adapta la lipsa de umanitate din acea lume a crepusculului comunist. Era iubit de foarte mulți prieteni și de toți ucenicii – pentru că el a creat o ade­vărată școală de arheologie și un loc în care comunismul, în plină „Epocă de Aur”, rămânea la intrare.

La Păcui, un loc izolat și de o fru­mu­sețe răpitoare, și-a petrecut veri de-a rân­dul și Toma Caragiu, care venea adesea la pescuit. Eu însumi am locuit în „casa Anei”, adică o căsuță din chirpici, cu două cămăruțe și pridvor, în care veneau adesea (nu s-a întâmplat însă și atunci) Ana Blandiana și Romulus Rusan. Tot la Păcui, l-am cunoscut pe un alt invitat al domnului Diaconu, sculptorul Ion Bucu­lei, cu care am rămas în relații apropiate până în ziua de azi.

În acele zile din septembrie 1984, în fiecare dimineață, la șase fix, vocea dom­nului Diaconu mă trezea: „Hai, ri­dică-te, întârziem. Vin oamenii la lucru și, înainte, tu ai treabă cu varza!”. „Oamenii” erau patru bătrâni și alte două femei în vârstă, din Galița, satul cel mai apropiat de pe malul Dunării, cu care treceam în fiecare dimineață cu barca pe insulă. La șapte punct, dar nu înainte de a căra fix douăzeci de găleți de apă din fluviu, cu care udam o mică par­celă cultivată cu varză. Petre Dia­conu încropise pe malul Dunării o mică gospodărie cu de toate, aveam chiar și o vacă. Numai găinile lipseau, din cauza câinilor semi-sălbatici pe care îi avea tot timpul pe lângă el.

Aveam încă ochii cârpiți de somn, când mă apu­cam să șpăcluiesc la morții din secțiunea aflată nu departe de malul Dunării, în dreptul porții cetății. După două ore, apărea și domnul Diaconu, aducân­du-mi micul dejun: sandvișuri cu brânză și marga­rină, roșie, castravete și o jumătate de litru de lapte. Mă privea mâncând și mă obliga să termin tot, ca pe un copil.

La ora unu fix, când venea paznicul Grigore după noi cu barca, primul lucru care mă aștepta, înain­te de prânz, erau gălețile goale pe mal și alte ture la udat varza. Un program fix, aparent lipsit de farmec. Dar, totuși, acele zile petrecute alături de Petre Diaconu, adunând împreună frunzele de plop căzute printre coastele morților din groapă, pentru a-i fotografia la sfârșitul zilei de lucru, au fost printre cele mai frumoase ale vieții mele, fiind trăite sub „pacea Soarelui”. Un loc unde mă întorc de fie­care dată cu aceeași dragoste, împreună cu fiul meu, Alexandru, care s-a îndrăgostit și el de acele ruine, peste care azi s-a înstăpânit, furioasă, natura.

Sfântul de pe insulă

Printre ruinele năpădite de tufe de măceș și de viță-de-vie sălbati­că, dintre ulmii și plopii de pe Pă­cuiul lui Soare, Pe­tre Diaconu mi-a spus și povestea nașterii Mitro­poliei Ungrovlahiei. Spre sfârșitul secolului al XIII-lea, la Vicina se născuse Iachint, cel ce a fost ultimul mit­ropolit al orașului și primul mitro­polit al românilor de la nordul Dunării. În acele vremuri tulburi, când turcii ajunseseră a­proa­pe de Dunăre, iar regatul ungar tindea să-și întindă vasalitatea până spre malurile ei, ținuturile dintre munte și fluviu erau numite de can­cela­riile bizantine „Ungrovlahia”, și locuitorii ei creștini erau păstoriți de Patriarhia de la Constantinopol, prin „perihorethes”, „suprave­ghe­tori ai marginilor”, trimiși din Vi­cina, de la Păcuiul lui Soare, în ți­nuturile din nord. Aceștia i-au ținut pe români sub credința răsări­teană. Regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, pornise împotriva lui Basarab I și a fost înfrânt de acesta la Posada, în 1330, tocmai pentru că el, „Ba­sa­rab, filium Thocomerii”, era un „scismaticum, infidelis Olahus nostris”, un „schismatic infidel”, adică re­fu­za catolicismul impus de Ungaria și de stăpâni­torii cumani ai ținuturilor, ținând în schimb de orto­doxia Bizanțului, sub puternica influență a Mitro­poliei din Vicina, aflată la… Păcuiul lui Soare.

După ce românii au înfrânt oastea regelui catolic, și când cne­zatele dintre Carpați și Du­năre s-au unit pentru a forma voievodatul Țării Românești, episcopul Iachint de Vicina, unul dintre acești perihorethes, a devenit primul „Mitropolit al Ungrovlahiei”, mutându-se, în 1359, de la Vicina la Curtea de Argeș. Odată cu el, și „mitro­po­lia” de pe insulă, de la Pă­cuiul lui Soare, s-a mutat la poalele Carpaților. Iachint de la Vicina a ctitorit biserici în orașe și sate, a hirotonisit preoți, iar sub îndrumarea sa au fost înte­meia­te mânăstirile de la Tis­mana, Curtea de Argeș, Cozia și Sna­gov, aducându-l în Țara Româ­nească pe călugărul Nicodim de la Muntele Athos, care a organizat aceste mânăs­tiri după modelul athonit. Patriarhul Calist I al Con­stan­tinopolului l-a uns pe „perihoretul” Iachint al Vi­cinei ca „păstor duhov­nicesc al tuturor româ­nilor din Dobrogea și Țara Românească”. Astfel s-a mutat și păstrat credința răsăriteană de pe o insu­lă a Dunării asupra unei întregi țări. Iachint a murit suferind, la doi ani după ce-i scria, în 1370, Patriar­hului de la Constan­tinopol, că nu poate parti­cipa la lucrările Sinodului: „O slăbiciune grozavă m-a cu­prins… Să nu treci cu vederea bătrânețea mea înain­tată și asprimea bolii mele, iar rugăciu­nile preasfinției tale să-mi fie pa­văză pentru tot­deauna”.

A fost înmormântat la Curtea de Argeș, în anul 1372, după ce „a păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înțe­lepciune și a pătimit cu răbdare și smerenie”, cum scrie în calendarul ortodox, în dreptul datei de 26 octombrie, de când, din 2008 încoace, Biserica Or­to­doxă Română îl prăznuiește pe Iachint de la Vi­cina ca sfânt ierarh, „păstor și părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre și Carpați”.

Pescari în pământ

Toamna petrecută acolo, atunci, în 1984, și în anul următor, numai cu Petre Diaconu, cu paznicul Grigore și câinii Necaz, Guna și Dervent, la cetatea de pe insula de la Păcuiul lui Soare, unde se află im­punătoarele ruine ale orașului Vicina, mi-au mar­cat formarea ca om și arheolog. „Arheologia este o știință creștină”, spunea domnul Diaconu. „Sun­tem și noi pescari de oameni, numai că îi pescuim în pământ. Dacă ești un pescar bun, știi unde să arunci năvodul”. Am învățat de la el marea respon­sabilitate a meseriei: „Orice din ce strică un om poate repara altul. Dar nu și la un arheo­log, care, când sapă, distru­ge. Da­că nu ai citit bine pămân­tul, totul e în zadar”.

Sensibilitatea mea de poet a rezonat la toate sfaturile sale. Purtam lungi discuții, nu neapărat științifice, cât mai ales despre lume și viață, îmi povestea despre istoria veche și mai nouă a acelor lo­curi și despre oameni, într-un fel unic. Petre Diaconu a fost nu numai cel care m-a învă­țat arheologie, dar, printr-o voie a Proniei, a fost și cel care m-a pregătit pentru ar­he­o­logia pe care o fac acum – cea a victimelor comunis­mului.

Am scris pe atunci și o poezie despre Păcui, în care îmi imaginam moartea celor pe care îi găsisem în insulă. Mi-a subliniat pe text câteva versuri: „Insula mea este mâna mea dreaptă/ E noapte. Noaptea sub plopi fluviul se acoperă cu frunze/ E noapte. Noaptea sub plopi, morții cântă/ Cântecul lor se aude până departe”.

Acest cântec al morților am învățat să-l caut, să-l găsesc și să-l ascult de la el. Am învățat și că nu există „rolul întâmplării în istorie”, ci că acesta este de fapt Pronia, voia lui Dumnezeu. Tot Pronia i-a mai hărăzit lui Petre Dia­conu un dar, pe lângă des­chi­derea acestei Porți a Raiului pe pământ, care este Păcuiul lui Soare: Diaconu a fost cel care a desco­pe­rit celebrul vas de la Capidava, pe care, în lutul moale, un olar din secolul X și-a scris numele: „Petre”.

Demonii locului

Domnul Diaconu mi-a povestit și viața fiecăruia dintre lucrătorii de pe șantierul de la Păcui, bătrâni din satul Galița, care câștigau un ban datorită bună­tății lui și care mie îmi păreau plicticoși. Am aflat de la el că unul îl turnase la Securitate pe părintele Elefterie de la Dervent, că altul fusese mare activist la Regiunea Constanța, în vremea colectivizării, că un al treilea, mocan de prin părțile de nord ale Gorjului, se aciuase pe aici după război, după ce și-a pierdut în luncile Nistrului, la venirea Armatei Ro­șii, familia și turmele… Ceva mai târziu, am fost eu însumi martor înfiorat, al confesiunii acelui ticălos ce fusese la originea alungării părintelui Elefterie de la Dervent. Am fost împietrit pe moment, mai ales când acesta a început să plângă. Eram revoltat, pen­tru că fusesem și eu la mânăstire, și nu puteam să-mi scot din minte imaginea bisericii, zăvorâtă cu lacăt și părăsită în mijlocul unui fluviu de fiare, tractoare, combine și remorci rugi­nite și dez­mem­brate, toate aflate după o poartă de plasă, pe care o tablă anunța că acolo se află „Stațiu­nea de Mecani­zare a Agriculturii Galița”. Locul închinat rugăciunii și slăvirii lui Dumnezeu, așa cum fusese odinioară marea Mânăstire Dervent, fusese asasinat.

Pe bunul stareț Elefterie, cât și distrugerea mâ­năs­tirii, le-a evocat adesea Petre Diaconu, determi­nându-mă ca, un an mai târziu, să-mi fac curaj și să mă duc eu însumi să fotografiez demolarea satelor din zona Mihăilești–Bragadiru, de lângă București. Și acolo, vechii îngeri ai locuri­lor se transformaseră, pe nesim­țite, în demoni. La Pă­cui, magia, însă, a rămas. „Pa­cea Soarelui” a făcut să renască mâ­năs­tirea de la Dervent, unde arheologul Pe­tre Diaconu se află înmormân­tat. A înțeles și a prețuit acele locuri, care l-au primit cu dra­gos­te atât în viață, cât și în moarte, ca pe un om dăruit. A mulțumit pentru asta cerului, cu discreția celui care înțelege ce înseamnă sme­renia în fața lui Dumnezeu. Așa s-a întâmplat că, după moartea sa, toți morții insulei își dorm, fără să mai fie tulburați, somnul de veci, în liniștea din­tre ape, după ce isto­ria lor a fost spu­să și scrisă.