În căutarea „poporului pierdut” – Neamul Șușmanilor din Răchițele

– Istoria lui Teodor și a fiilor săi, Petrea al Icoanelor și Avisalon –

– Despre călătorii se spune că dacă sunt prea dese, își pierd rostul inițiatic. Nu e și cazul călătoriilor echipei de arheologi plecată pe cărările României, în căutarea „poporului ei pierdut”: oameni uciși în temnițe, lagăre sau, pur și simplu, executați și îngropați prin luminișurile pădurilor. Ală­turi de Gheorghe Petrov, Gabriel Rustoiu, Horațiu Groza și Paul Scrobotă, am trăit, în cele peste 60 de călătorii ale noastre, tot atâtea întâlniri cu Dumnezeu –

De la „Regele Moților”, la „bandit”

Unele întâmplări au darul de a fi învăluite, în cursul petrecerii lor, de o lumină aparte, ca de un nour care se transformă încet în semnificații şi își dezvoltă alte înţelesuri, pe măsura trecerii timpului. Iar destinele oamenilor care le-au trăit, înrâurite într-un singur fir, transformă acele întâmplări din viața lor în istorie. O istorie a noastră, a tuturor. Există însă și alte istorii care, odată născute, sunt abandonate, aseme­nea copiilor nedoriţi, sunt ascunse sau ucise în faşă: ele au tulburat prea mult timpul în care s-au născut. Aşa s-a în­tâm­plat şi cu istoria neamului Șușma­nilor din Răchițele, a căror înfiorată po­veste apasă încă asupra lumii.

Teodor Şuşman a fost, între cele două războaie mondiale, unul dintre cei mai cunoscuți oameni din ținuturile moților. Fost primar în Răchițele, în timpul guvernărilor liberale dintre anii 1922 şi 1928, 1930 şi 1934, ca şi în toată perioada războiului, Teodor zis „a Lipchii”, după mama sa, s-a născut pe 24 februarie 1894, în Răchiţele. Pe 1 septembrie 1924, s-a căsătorit cu Ca­trina, fiica lui Onuţ şi a Oniţei Boc, şi cu ea a avut cinci copii: patru băieţi (Teodor jr., Traian, Avisalon, Emil) şi o fată, Romulica. Își clădise din piatră și lemn o casă arătoasă, într-o poiană de sub pădure, în care plantase o livadă de meri și un nuc, printre care roiau albinele: un adevărat colț de rai.

Nu doar un bun gospodar, dar și om aprig, Teodor Șușman a reuşit, sprijinit de protopopul Aurel Munteanu, să convoace mai multe adunări ale moţilor la Huedin, în urma cărora a fost primit în audienţă la Regele Ferdinand, obţinând de la acesta, la sfârșitul anului 1924, decretul care hotăra ca pă­du­rile din Apuseni ale marilor grofi din fostul Im­periu Austro-Ungar să le fie acordate moților, în composesorat. Ceea ce i-a atras lui Teodor Șușman supranumele de „Regele Moților”.

Sfârşitul războiului şi instalarea regimului co­munist au însemnat şi sfârşitul „domniei” lui Șuș­man. În 1945, a fost înlăturat din funcţia de primar. Apoi i-a fost confiscată și averea, după noile „reguli” ale timpului: aproape 8 hectare de pământ, două gatere, peste treizeci de oi, mai multe vaci şi mai ales peste 300 de familii de albine, care împân­zeau frumoasele şi îngrijitele sale livezi. Gaterele și stupii i-au fost luate de un fost prieten și asociat, Suciu Pașcu, care trecuse de partea comuniștilor. La fel s-a întâmplat cu magazinul lui sătesc din Ră­chițele, care a fost mai întâi preluat tot de Pașcu și mai apoi, în 1948, când a venit „naționalizarea”, a fost închis. Şuşman nu mai avea nimic, în afara familiei.

La 18 august, au venit să-i ia și ultimul bun ră­mas: libertatea. Prevenit de câțiva oameni, care încă îl vedeau în el pe „Regele Moților”, că urmează să fie arestat, a reuşit să fugă în munte, cu cei trei fii ai săi mai mari, Teodor jr., Traian și Avisalon, unde a „constituit”, cum spunea Securitatea Poporului, alături de alți câțiva moți care l-au urmat, „banda lui Șușman”. Devenise, ca și adevăratul Rege Mi­hai, un rege proscris.

Mormântul din dosul casei

După fuga „Regelui Moților” și a celor trei fii ai săi în munte, soția sa, Catrina, a rămas să aibă grijă de mezinul Emil și de Romulica. N-a avut liniște. De la început, casa lor mare, din mijlocul livezii cu stupi risipiți, aflată pe o coastă de deal de sub pă­dure, nu numai că a fost confiscată, dar a fost trans­formată în sediu al Miliţiei Populare, adăpostind securiștii trimiși să-i prin­dă pe „bandiții” care o ri­dicaseră. De pe pragul ca­sei se auzeau până adânc, în pădure, plânsetele Ro­mu­licăi, iar Catrina ieşea deseori în muchia dealu­lui, trimisă de securiști, să hăulească spre munte, che­mându-şi soţul înapoi, că i se necinstește fata. Fie că a fost adevărat, fie era doar o tactică a Securităţii, spre a-l întoarce şi a-l prin­de, două lucruri s-au petrecut atunci: Şuşman nu a coborât din munte, ră­mânând acolo, şi hrănin­du-se cu ură şi neputinţă, iar Catrina a murit, la 26 aprilie 1950, de inimă rea, ori din cauza bătăilor. A fost îngropată de câțiva săteni în spatele casei în care îşi născuse copiii şi trăise atâţia ani fericiţi cu ei și cu Teodor al ei, acum fugar în munţi.

Casa nu mai există. Securitatea a decis să o ardă, la mijlocul anilor ’50. Acum, acolo e o poiană stră­juită de un nuc și presărată cu trunchiurile uscate ale unor meri bătrâni. Doar niște lespezi mari de piatră din pragul ei, acoperite cu mușchi, de unde curgeau odinioară spre pădure lacrimile și chemările Romu­licăi, tot atâtea cuțite înfipte în inima tatălui ei Teodor, aduc aminte și trezesc acele tânguiri din trecut.

Despre trădare și ură

Cine ştie ce a fost în capul lui Teo­dor Șușman, atunci când le-a spus co­piilor să îl urmeze în munte, în această ultimă aventură a vieții sale, fără prea mulți sorți de izbândă. Poate spera, amăgindu-se precum mulți alții, că vor veni în curând americanii…

Traiul fugarilor nu era uşor. Împinşi de nevoi, au spart, între altele, un ma­gazin sătesc, de unde au luat trei pe­rechi de bocanci, trei pantaloni bărbă­teşti, trei perechi de pantofi pentru fe­mei, trei oglinzi, 18 bucăţi de săpun şi trei litri de spirt sanitar. Oare pentru cine erau pantofii femeieşti? Putem doar presupune că pentru acelea care urmau să le fie hărăzite fecio­rilor lui Teodor și care poate îi mai ajutau, după putere şi cu mare frică, să aibă câte ceva de-ale gu­rii. La magazin, au lăsat chitanţă scrisă, cu tot ce au luat, pentru ca gestionarul să nu aibă probleme.

Între timp, Securitatea trecuse la „mijloace spe­cifice”: valuri de arestări, bătăi, pentru a-i determina pe săteni să divulge unde se ascund Şuşmanii. În­cetul cu încetul, teroarea care s-a năpustit asupra locurilor a schimbat respectul cu care era privit fostul primar, în teamă şi chiar în ură – căci el și ai lui aduseseră năpasta în sat.

Pe de altă parte, o alchimie similară se petrecea în sufletele fugarilor. Cei ce i-au trădat, „iudele”, tre­buiau să plătească. În Răchițele, se povesteşte că primul pe care s-a răzbunat Şuşman a fost Petru Purcel, un fost argat al său, om amărât, cu mulţi copii, care a dat informaţii Securităţii despre ascun­ză­torile unde ei s-ar afla. Purcel a fost găsit împuş­cat într-o pădure. Cel de-al doilea a fost Suciu Paş­cu. Într-o seară, a fost luat de acasă de doi presu­puşi miliţieni şi dus în munte, spre a-l recunoaşte pe Şuşman. Într-adevăr, l-a găsit pe Şuşman, legat la mâini de un copac, şi Suciu Paşcu a cerut el în­suşi un pistol, să-l ucidă. Fusese însă o capcană. Teodor Şuşman şi-a desfăcut legăturile, a urmat o judecată sumară și Suciu Paşcu a fost executat de fugari. Trupul i-a fost aruncat într-o gură de peşteră. Era în noaptea de 19 spre 20 august a anului 1951.

Mortul dintre urzici

Teodor Şuşman a fost ucis pe 15 decembrie 1951. Trădarea, pe care o pedepsise şi de care s-a temut, nu l-a ocolit. Într-o noapte s-a adăpostit în şura lui Teodor Moldovan din Răchiţele. A fost găsit de acesta dormind acolo. Moldovan s-a dus de îndată la Securitate şi a anunţat că la el în şură doarme un om cu o armă. 18 securişti şi miliţieni au înconjurat şura şi au deschis focul. Ca măsură de precauţie, aveau cu ei şapte câini de urmărire, astfel dresaţi încât să atace omul. După o vreme, s-a aşter­nut tăcerea.

Înăuntru, în şură, zăcea Şuşman, îmbrăcat cu o manta vineţie, pantaloni de dimie și încălţat cu bo­canci. Avea pe el două cămăşi, o pijama gălbuie, cu dungi albastre, şi o vestă de lână. Așa îl arată foto­grafia din arhivele securității, când a fost scos din acel grajd, sub cer. Lângă el, o traistă cu un kil de carne prăjită şi slănină, şase cutii de chibrituri şi o pereche de izmene, un brici, un pămătuf de bărbierit şi două bucăţi de săpun de casă, după cum consem­nează un raport al Securității. Într-o alta, avea muniţie.

Osemintele i le-am găsit într-o râpă, în mar­ginea satului Răchiţele, în 22 iunie 2010, în zori. Am săpat printre urzici înalte până la piept, gunoaie, scânduri de gard putrede, mes­teceni tineri şi lăstari de paltin, după ce ziua precedentă o irosisem fără rezultat, tot pe ploaie. Lacrimile mortului. Acesta zăcea cu faţa în jos şi cu capul sprijinit pe peretele unei gropi prea strâmtă şi prea puţin adâncă. Avea cinci gloanţe în trup şi un altul în cap şi un bolovan mare şi greu aşezat pe spate, ca şi cum ar fi trebuit să nu se mai ridice niciodată de acolo. În timpul slujbei care a urmat acolo, în râpă, prohodirea lui Teodor suna de parcă ne-am fi aflat într-o catedrală, sub un cer violet.

Rugămintea lui Traian

Înainte de moartea lui Şuşman, fiul său cel mare, Traian, fusese prins de Securitate într-o ambuscadă, fiind apoi condamnat la închisoa­re. Între timp, după moartea mamei lor, Ca­trina, Emil şi Romulica au fost deportaţi la Feteşti. Teodor şi Avisalon au rezistat în munţi până pe 2 februarie 1958, când Securitatea le-a luat urma. Adăpostiţi într-o şură plină cu fân, li s-a dat foc şi au ars de vii. Primul avea 35, al doilea 30 de ani, și erau de un deceniu fugari în munți, cu Securitatea pe urme.

Se spune în Răchițele că, întors după 1990, să-şi revadă locurile în care a copilărit, Traian, singurul băiat dintre cei cu care fugise Șușman în munte, care a supraviețuit și temniței, și căderii co­munismului, a îmbrăţişat nucul din poiană, care se înalţă până la cer. Când fugise cu tatăl său în munte, nucul de lângă casă abia intrase pe rod… A murit în 2011 la Iaşi, cu mulţumirea îngropării creştineşti a tatălui şi rugându-ne, cu ultimele puteri, să-i găsim şi fraţii.

Ceilalți doi fii al lui Șușman, Teodor jr. şi Avisa­lon, şi-au urmat tatăl pe cărările muntelui Vlădeasa şi prin părţile Huedinului. Arheologul Ghiţă Petrov a cutreierat mult aceste locuri şi a vorbit cu zeci de bătrâni. A aflat cu greu câte ceva. Bătrânii tac şi acum, retrăind spaimele timpurilor trecute, iar tine­rii nu ştiu – nu li s-a povestit nimic, din cauza acelo­rași spaime. Deși securitatea era vie și în 2010, în partea locului, iar în mintea bătrânilor dăinuia încă frica, Petrov a reuşit, totuși, să sta­bilească cu o oarecare apro­ximaţie posibilul loc al mor­mântului comun unde Teo­dor jr. şi Avisalon și-ar fi aş­tep­tat crucea.

Iconarul și țapinarul

Teodor jr., un tânăr cu şcoa­lă, bacalaureat, arătos în­toc­mai ca tatăl său, dar mai fi­rav la făptură, cum îl de­scriu bătrânele din partea lo­cului, cu o sclipire nostal­gică în ochi, deprinsese meş­teşugul pictării icoanelor, din care făcea ceva bani. Pe toată Va­lea Drăganului şi în părţile Huedinului, unde se mai află prin case bătrâneşti sfinţi trecuţi cu vopseluri pe sticlă, nu e ştiut de Teodor Şuşman, ci drept „Petrea al Icoa­nelor”. Fra­tele lui mai mic, Avisalon, înalt şi bine făcut, dar fără să fi apucat prea multă şcoală, ago­nisea şi el câte ceva din munca pe la oameni cu ziua, fiind ţapinar şi cosaş iscusit.

Trăiau prin grajdurile din munte ale oamenilor, cu voia şi ştiinţa lor, primind şi câte ceva de-ale gurii. Nimeni nu întreba prea multe şi nici ei nu dă­deau frâu liber cuvintelor despre sine. Când simţeau că în jurul lor se ţese o plasă cât de subţire şi isco­ditoare, se făceau nevăzuţi, schimbându-şi locul prin alte cătune îndepărtate. Aşa a mers până în zorii zilei de 2 februarie 1958. Căci, în cele din urmă, se aflase locul în care se adăposteau pe atunci, din cauza unui cioban care îi cunoştea de pe vremea în care îşi purtaseră adevăratele nume, cât şi rod al ţuicilor cu care fusese îmbiat de un informator al Securităţii, la bufetul gării din Câmpeni.

Încă din crugul nopţii, omătul moale şi nu prea gros aşezat pe dealurile care mărginesc Valea Dră­ganului era strivit de zeci şi zeci de perechi de bo­canci cazoni. Securitatea Regiunii Cluj detaşase în Munţii Vlădeasa trupele Batalionului de Securitate din Floreşti, de lângă Cluj, pentru a-i încolţi pe cei doi fraţi. Aceștia dormeau liniștiți, în șura care avea să le fie lăcașul morții.

Nu mai puţin de şapte camioane înţesate de sol­daţi şi însoţite de câteva maşini de teren ale „ca­drelor” s-au oprit atunci, la câţiva kilometri depăr­tare de hotarul comunei Tranişu. De pe Valea Dră­ga­nului, au urcat în tăcere spre cătun. Maiorul Ioan Moraru, locţiitorul şefului Direcţiei de Securitate a Regiunii Cluj, însoţea trupele. Porthartul îi atârna caraghios, până spre genunchii trupului său pirpiriu. Sâsâia din când în când, cu o căutătură cruntă, către vreunul dintre trupeții al cărui pat de puşcă lovea catarama rucsacului făcând zgomot sau către şirul de soldaţi, de sub bocancii cărora se auzea trosnetul vreunei crengi rupte. Noaptea îi ajuta. Pe cerul violet, nici urmă de lună.

Îngerul negru al maiorului Moraru

Teodor jr. şi Avisalon se aflau adăpostiţi în grajdul gospodăriei lui Florea Romul, de pe Dealul Micii. Istoria a reţinut cele ce urmează: în jurul orei cinci şi jumătate, casa lui Florea Romul a fost încon­jurată de militari. Trezit din somn sub ameninţarea arme­lor, cu toţi ai săi, acesta a fost crunt bătut, dar nu a spus nimic despre locul unde se aflau cei doi. Strigă­tele lui, plânsetele copiilor şi ale soţiei i-au smuls pe fraţii Şuşman din somn. S-au adâncit în fânul din podul grajdului. Totul era întors şi cercetat, sub ordi­nele maiorului Moraru, din ce în ce mai istovit de o furie neputincioasă. Pe la opt şi jumă­tate, un înger negru a coborât asupra sa. „Ia daţi tot fânul jos din pod”, s-a răstit la soldaţii asudaţi, cu tot frigul din zori. În momentul în care soldaţii s-au apropiat de gura podului, Teodor jr. şi Avi­salon au deschis focul. Ca şi tatăl lor, nu voiau să cadă vii în mâna securiştilor. A urmat un schimb de focuri care a durat aproape două ore, timp în care echipe ale Securităţii au luat în zadar cu asalt grajdul. „Daţi-le foc”, a ordonat sec ma­iorul Mo­raru, cu acel înger negru poposit încă deasupra capului său, încins de furie şi ură. Flă­cările au cuprins repede totul. Dinăntru nu s-a auzit niciun strigăt, în vreme ce fânul uscat ardea ca o torţă, topind furia şi ura maiorului, odată cu carnea celor doi fraţi, în nechezatul cailor şi mugetul vitelor înnebunite de spaimă şi durere, alături de care Petrea al Icoanelor și Avisalon au ars odată cu grajdul. A doua zi în zori, cadavrele lor carbo­nizate au fost scoase din ruinele fume­gânde şi au fost fotografiate din ordinul maioru­lui aflat la câţiva paşi. O autopsie efectuată în prezența unui procuror a stabilit că „bandiţii au ars de vii”. Ca­davrele au fost expuse apoi timp de şapte zile, lângă casa familiei Florea, fiind aşezate pe un pat de fân, iar oamenii locului, îngroziți, au fost che­mați să le vadă și îndemnați să le profaneze. Puțini au făcut-o. Au fost apoi aruncate într-o groapă săpată de către soldaţi în pădurea din apropiere. Sub același cer violet.

Pe Teodor jr. şi Avisalon nu i-am găsit nici pâ­nă acum, cu toate că am săpat zeci de gropi în acea pădure, la rădăcina a tot atâtea buturugi de paltin, după cum se spune că e însemnat locul. De fapt, cei doi nici nu au murit; oficial, ei sunt în viaţă: nicio autoritate a vreunei administraţii locale nu a eliberat pe numele lor vreun certificat de deces. A­min­tirea s-a ascuns pe undeva, pe vecie, în acei munţi, la ră­dă­cina unui paltin, ca și tatăl lor. După istovi­toarele căutări, în august 2012, l-am rugat pe preotul Viorel Bănuţ din Huedin, care ne însoţise în toată această vre­me, ca măcar de o rugăciune să aibă parte sufle­tele pârjolite ale celor doi fraţi, și l-am în­soțit acolo, la marginea pădurii Tranișu, pe Valea Drăganului. În sunetele ecteniilor, pri­veam la pădurea înaltă, dintr-odată ne­spus de frumoasă, sub același cer violet, care ne acoperea asemenea unei catedrale.