Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Obcinele Bucovinei

Ca să ajungi la ei, la marginea lumii, trebuie să străbați o coamă groasă de pă­duri întunecoase și reci, urcând un drum ce șerpuiește parcă fără sfârșit, printre cotloane tot mai sălbatice. Abia s-au risipit primii zori, și brazii își scutură roua, lăsând să curgă la vale dâre de apă, sprintene și argintii. Lângă mine, în mașină, stă George, bunul meu prieten din Bucovina, ghid de neîntrecut pe aceste meleaguri. Traversăm obcinele, fără să întâlnim picior de om. Zeci de kilometri de drum șerpuit, prin adâncul pădurii, ca printr-un tunel nesfârșit. E poate cel mai sălbatic drum pe care am mers vreodată. Sute de hectare de pădure, pline de urși, de lupi și de râși. E începutul lunii Mai, dar se anunță ploaie și frig, ca într-o zi de toamnă târzie. „De-aici mai sunt doar câțiva kilo­metri până la granița cu Ucraina”, spune George. „De sus, de pe creastă, se vede Seletin, primul sat de acolo. Cât o aruncătură de piatră trasă cu praș­tia. Nu-i o priveliște prea veselă. Au casele cu aco­perișuri din azbest cenușiu”. Picături mari de apă cad pe parbriz. Nu știu dacă a început să plouă sau doar se scutură brazii. Crengi subțiri se rup și cad pe marginea drumului. După încă vreo zece minute se deschide în față un luminiș. Acolo se termină pădurea. Se văd și niște case, iar mai încolo, pe o tablă strâmbă, stă scris cu litere spălăcite un nume pe care cu greu îl poți găsi pe vreo hartă: „Ulma”, locul în care trăiesc izolați cei mai vechi huțuli din Bucovina.

„Nemții” din Ulma

Case vechi din Ulma

Comuna Ulma se află la 60 de kilometri distanță față de municipiul Rădăuți, în județul Suceava, chiar la granița cu Ucraina. Pe spinarea obcinelor stau răsfirate toate cele cinci sate ale comunei, adică aproximativ 500 de gospodării, în care trăiesc cam 500 de familii, toate de confesiune creștin-ortodoxă. Numele Ulma se leagă de o legendă străveche, care spune că voievodul Ștefan cel Mare, întorcându-se din luptele purtate în Codrii Cosminului, a poposit la umbra ulmilor de pe aceste meleaguri.

Într-un loc atât de izolat, după atâta drum prin păduri neumblate, mă așteptam să găsesc o lume înapoiată, cu oameni sălbăticiți și un trai primitiv. Mă și gândeam deja cum o să scriu despre călătoria noastră prin nesfârșita pădure, ca despre trecerea printr-un tunel care te întoarce în timp. Nici vorbă de așa ceva. Încă de la intrarea în sat, am rămas sur­prins să descopăr case și gospodării mai falnice și mai arătoase decât în multe din zonele aflate pe lângă marile orașe. Explicația nu e grea: cel puțin un om din fiecare familie este plecat la muncă în străinătate. Cei mai mulți și-au ridicat casa nouă chiar lângă cea părintească. Și-au adus mașini de teren, și-au construit tot felul de acareturi moderne, fără însă a uita de îndeletnicirile tradiționale. Chiar și cele mai nevoiașe familii au în bătătură cel puțin două vaci și măcar câteva oi. Școala e proaspăt renovată, biserica la fel, străzile sunt aproape toate asfaltate, iar sus, în coasta muntelui, acolo unde nu au ajuns utilajele, au ajuns oamenii, au făcut ei un drum pietruit, pe care să-și poată urca căruța. Acolo vrem să ajungem și noi, la ca­sele de huțuli împrăș­tiate pe dealuri, sub cer. Locul se numește Lupcina și acolo sunt ultimele case de la granița României cu Ucraina. Numele satului vine de la „lupci”, pen­tru că în nopțile lungi de iarnă, haite lihnite de lupi dau iama prin curțile oamenilor. Se spune că acolo trăiesc bătrâni care n-au coborât niciodată la oraș și că unii din ei habar nu au cine e președintele țării… Așa o fi?

În mod straniu, se pornește o măzăriche de iar­nă, o ploaie deasă cu bobițe de gheață. Cerul e tot mai întunecat, și sus, aproape de crestele munților, se văd încă pete mari de zăpadă. Nici țipenie de om. Înaintăm încet, fără să știm prea bine dacă suntem pe drumul bun. Unica noastră șansă e să oprim și să întrebăm un localnic cum ajugem la Lupcina. Vedem, în sfârșit, pe cineva care tocmai iese dintr-o curte. E o femeie cam la 30 de ani, cu o glugă trasă pe cap. Ne lămurește pe unde trebuie să o luăm, dar ne poftește în casă, cât trece ploaia. Intrăm într-o curte uriașă care urcă până dincolo de vârful unei co­line. În față se înalță, încă ne­ten­cuită, o casă modernă, cu etaj, lipită de o șură veche, tradițională. Femeia ne conduce spre casă și ne spune că e tare bucuroasă de oas­peți. Pare că a uitat de treaba pen­tru care ieșise pe poartă. „Și pe cine căutați acolo, sus?”, ne în­treabă. „Nu căutăm pe cineva anu­me”, îi răspund. „Vrem doar să vedem cum trăiesc oamenii ăia izolați în munte”. Femeia mă pri­vește mirată. „Și pentru asta ați bătut atâta drum? Nici nu știu dacă mai sunt acolo oameni așa izolați. Majoritatea s-au prăpădit și casele le-au rămas ruină. Acum, toată lumea trage să-și ridice ca­să aici, la civilizație”, zice râ­zând. „Să-l întrebăm pe bărbatu-miu, poate el mai știe pe careva”. Ne scuturăm hainele de ploaie și intrăm în casă. De undeva, de la etaj, se aud voci de copii. În față, se întinde un living uriaș, mobilat ca în reviste: canapea din piele, masă din lemn masiv de stejar, un candelabru modern, apoi o bucătărie cochetă, complet utilată, cu tot felul de obiecte de top, totul aranjat cu bun gust. Mă uit și nu-mi vine să cred. Nu mi-aș fi imaginat niciodată ca într-un loc ca ăsta, uitat de lume, să văd atâta bunăstare și rafinament. Femeia ne invită în living și ne întreabă dacă bem o cafea. Pe scări coboară soțul ei, un bărbat voinic, cu privirea prietenoasă, surprins plăcut de prezența noastră acolo. „Hristos a înviat!”. „Adevărat c-a înviat!”. „Bucuroși de oaspeți! Haideți, luați loc”.

Satul care învie

Caterina Rubanei, femeia din Lupcina

Viorica și Vasile Ihnatiuc sunt doi huțuli născuți și crescuți în Ulma. Timp de zece ani au fost plecați la muncă în Germania. El în construcții, la niște hale industriale, iar ea în agricultură. Au trei copii, doi dintre ei născuți chiar acolo. S-au întors anul trecut, în septembrie, după ce au agonisit ceva bani. De atunci, au terminat de construit casa. Nu mai vor să plece, le-a ajuns. „Foarte mulți tineri de-aici s-au întors acasă”, spune Vasile Ihnatiuc. „Aproa­pe toți au copii și era foarte greu. Acolo, dacă vrei să scoți copilul la un loc de joacă, trebuie să plă­tești. Păi, se compară cu libertatea de-aici? Uitați-vă să vedeți cât de mare e curtea noastră! Să tot copilărești așa”. De când s-au întors, și-au pus pe picioare gospodăria. Au șase vaci, cinci oi, porci, iepuri, un mic heleșteu cu pești, vreo 30 de găini, 17 boboci de rață și vreo zece curcani. Nu le mai trebuie nimic. Biserica e aproape de casă și tocmai ce-a fost renovată. Iar pentru un huțul, ăsta e lucrul cel mai important. „E adevărat, aveam și acolo un fel de biserică de-a noastră, ortodoxă. De fapt, era o capelă închiriată într-o clădire a catolicilor. Vă spun sincer, pentru mine, întorcerea asta acasă a fost ca o nouă trezire la viață”.

Rar mi-a fost dat să întâlnesc pe cineva atât de bucuros, atunci când vorbește despre acasă. Despre cum a cules zilele trecute zbârciogi, niște ciuperci care apar doar două, trei săptămâni pe an, primă­vara, în locuri neumblate, pe care le știe de când era mic, despre prietenii lui din copilărie, cu care s-a revăzut, despre cât de fericit se simte când vede cum satul își revine la viață. Femeia îi ține isonul, mulțumită, și ea, că la finalul celor zece ani de mun­că pe brânci și-au regăsit liniștea. La despărțire, întreb din nou despre oamenii care trăiesc izolați, sus în munți. „Sincer, nu știu să mai fie”, zice Vasile. „Când am plecat noi în Germania, mai erau câțiva așa, mai sălbatici, unii erau din Lupcina, aproape de graniță, și alții la Măgura, pe munții ceilalți. Umbla vorba că unii din ei nici nu mai știau să grăiască. Dar nu cred să mai trăiască, erau foarte bătrâni.”.

Casa de lângă graniță

Gheorghe și Natalia Marocico

Pornim mai departe. Ploaia s-a liniștit, dar cerul e negru ca tăciunele. O mașină a poliției de frontieră vine din urmă și ne depășește. Oprește apoi ceva mai încolo și din ea coboară doi militari. Ne cer actele, ne întreabă politicos cu ce treabă pe-aici, și-apoi ne lasă să plecăm mai departe. „Ne apro­piem de graniță”, îmi spune Geor­ge. „Fac filtre pentru traficanții de țigări”. Ajungem pe coama muntelui. De-a lungul ei, de-o parte și de alta, stau întinse văi uriașe. Departe, prin­tre pâlcuri de copaci, se văd văgăuni adânci, ca niște scobituri căscate în munte. Ici-colo zăresc risi­pite câteva case de lemn. Unele din ele dau semne de viață, suflând prin coșuri fumul din vatră. Oprim mașina și o luăm la picior spre granița cu Ucraina. „Pe-aici nu am ajuns niciodată”, îmi spune Geor­ge. „Am auzit că trebuie să fii atent, să nu treci din­colo de hotar”. În zare se vede o casă cu câteva acareturi. Locul e împrejmuit de un gard de uluci. Mergem prin iarba udă. Deocamdată, nici țipenie de om. Și totuși, locul nu pare părăsit. În fața casei se vede o grădină plină cu flori, iar undeva, în spate, pe un imaș verde ca smaraldul, pasc câteva văcuțe. Casa e mică, mo­destă și foarte veche. Totuși, e bine păs­trată, cineva s-a îngrijit să-i vop­sească ușa și ramele de la ferestre, să-i repare acoperișul și să agațe ghivece cu flori pe la colțuri. Dintr-o șură iese o femeie și vine mirată spre noi. Nu pare prea prietenoasă, deși ne vorbește politicos. „Hristos a înviat!” „Ade­vă­rat c-a în­viat! Da’ ce-i cu dumneavoastră pe-aici?” Se oprește în fața noastră și ne măsoară atent cu privi­rea. „Am venit să vedem cum trăiți aici, în raiul ăsta din munți”, îi zic. „Ei, raiul nu e aici, suntem prea păcătoși pentru el”.

Pe femeie o cheamă Caterina Rubanei, e huțulă de-aici, din Lupcina, și tră­iește împreună cu mama ei în casa asta, de când s-a născut. În toată viața ei n-a fost decât de două ori până la Rădăuți și atât. N-are te­levizor și nici nu îi trebuie, e un lucru diavolesc care aduce în casă numai ispite. N-a avut timp de nimic alt­ceva în afară de muncă și de mers la biserică, nici să-și ia un bărbat n-a avut timp, așa că acum trăiește ca o maică smerită, care face ascultare mereu. În spate, la vreo 200 de metri de casă, e hotarul cu Ucraina. Caterina are acolo, în Seletin, o mătușă pe care n-are cum s-o mai vadă, pentru că nu-i dă voie să treacă de graniță fără țidulă și pașaport. Se bucură că s-a născut pe partea asta de munte, în Româ­nia, din­colo nu se trăiește bine, oamenii de-acolo au fost mereu chinuiți, de par­că e un loc blestemat. Toată valea asta e pămân­tul ei, e tare greu să-l mun­cești, sunt zeci de hectare de pășune, dar are doi frați care vin s-o ajute la strân­sul fânului. Aici, iarna e aspră, bate un viscol de cra­pă pietrele, de-aia tre­buie să umple cămara, pâ­nă la primăvară. Mai aude câteodată, iarna, cum urlă lupii, dar parcă nu mai sunt așa de mulți ca altă­dată. Cam așa curge viața Catrinei, cu râvnă multă, curaj și o credință cum rar mai găsești. Ridică mâna a salut și se îndepărtează de gard. „Mergeți sănătoși, am multă treabă în ogradă acum. Poate mai veniți altădată, când oi fi mai fără griji, dacă o veni vreodată și ziua aia.”

Măgura. Ultima casă

Familia Ihnatiuc

Natalia și Gheorghe Marocico stau, și ei, singuri pe-un deal. El are 70 de ani, ea 64. Dar deși trăiesc singuri, în capătul ăsta de lume, la Măgura, par fericiți. „Avem patru vaci, un porc, un cal și câteva păsări”, spune femeia. „Nu-i mare lucru, dar pen­tru noi doi e de ajuns. În noaptea de Înviere am fost la biserica noastră din Ulma, am stat până dimi­neața la patru. Înainte am fost și la Putna să mă spovedesc și îm­părtășesc. Avem patru copii, trei băieți și o fată, toți plecați în lume, unu e la Ră­dăuți, al doilea în Ger­mania, cel mic în An­glia și fata e medic la Cluj. Da, medic neu­rolog. Noi sun­tem tare mândri de ea, că uite, am tras tare greu cu ea atâția ani de școa­lă, și dintr-o fetișcană din vârf de munte, a ajuns ce-a ajuns. A tras tare și ea, să­răcuța, când era studentă, în loc să se distreze în va­canțe, pleca câte două luni în Germania să mun­cească, și venea cu 3000 de euro ca să-și plătească căminul și cheltuielile cu școala. Și ceilalți copii se descurcă bine. Cel mic văd că trage să vină aca­să, și zice că după ce strân­ge niște bani se gân­dește să rămână definitiv aici. Sperăm să-și țină cuvântul, că pământul tre­buie lucrat și noi n-o să mai putem, avem 18 hec­tare, trebuie cosit fânul, e muncă grea, nu putem singuri. Nu vedeți cum stau casele părăsite? Moș­negii au murit, copiii sunt ple­cați în lume și rămâne numai ruină pe văile astea. Și e mare păcat, că pă­rinții și bunicii noștri au muncit din greu. Cum să lași în ruină casa și gos­podăria, când le-ai moș­tenit de la ei?”

Candela și crucea de piatră

Lupcina. După dealul din față treci în Ucraina

Natalia și Gheorghe s-au luat acum 47 de ani. Au făcut o nuntă simplă, chiar în casa asta, fără mare alai. „Așa erau nun­țile atunci”, zice ea. „Mi­rii, nașii, lăutarii și câțiva invitați. Acum, fără 300 de invitați nu mai vezi nun­tă. Și pe urmă, după o lună, două, nu le mai place viața împreună, vor altceva. Dumnezeu nu iubește alaiul ăsta. Ce e simplu, aia e primit. Cu o bucată de pâine și o cană cu apă treci munții ăștia pe jos. Dacă ai pace sufletească, nici nu știi când ai trecut muntele”.

Natalia se ridică de la masă și deschide larg ușa unui dulap. Acolo e comoara ei: 35 de cărți sfinte, bisericești și de rugăciuni. De câte ori se simte sin­gură, ia o carte și toată tristețea ei dispare, de parcă nici n-a fost. În vârf de munte nu e loc de tristețe. Ea te împiedică să muncești. De-aia nu vor să știe de televizor, pentru că veștile din lume sunt rele. Pe masa lor din sufragerie stă aprinsă o candelă și o icoană cu Sfântul Mihail. Candela arde tot timpul. Pentru ei, acolo se află ochiul lui Dumne­zeu, care veghează casa și pe cei care trăiesc în ea. În fiecare seară, Natalia se roagă pentru casă, pentru copii, dar și pentru pământurile astea muncite. Ea știe bine că ele trebuie păstrate și lăsate copiilor, așa cum au făcut și părinții plecați la cer. Să aibă unde să se întoarcă și să-și facă un rost.

Ieșim cu toții în curte. Natalia ne arată împreju­rimile. Ne spune cum se numesc munții, pădurile, ne spune poveștile caselor care erau odată pe culmile obcinelor bucovinene. Gheorghe arată apoi cu mâna spre casa abandonată pe care am văzut-o prima oară din drum. E casa în care a trăit chiar fratele lui, un om inimos ca pâinea lui Dumnezeu, care însă s-a pră­pădit acum câțiva ani, chiar când pleca de la ei. I s-a făcut rău de la inimă și a căzut printre jnepeni, unde ei au pus pe urmă o cruce de piatră.

S-a făcut șapte seara. Gheorghe tre­buie să mulgă văcuțele, Natalia trebuie să dea la păsări și porci. Ne luăm rămas bun. Coborâm spre mașină și, pe drum, printre jnepenii uriași, vedem crucea de piatră ridicată în memo­ria fratelui bun ca pâinea lui Dumnezeu.

Foto: George Checheriță

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian