Din Munții Pădurea Neagră, la osemintele fecioarei de la Dervent

– În fiecare țară prin care trece, Dunărea are poveștile ei. Pe una din ele am aflat-o în Germania, pe cealaltă am „trăit-o” în România, în duminica de dinaintea Floriilor. Aparent fără legătură între ele, eu le-am trăit ca pe o iluminare. Călătoriile sunt făcute să te apropie sufletește de cel care ești cu adevărat –

O călătorie începe totdeauna cu febra ple­­cării și se încheie cu bucuria sosi­rii, iar între ele se petrece taina: o des­coperire a sinelui, oglindit într-o lume întot­dea­una nouă, dezvăluită cu fiecare clipă, în continua ei trecere și transformare. Fără să conteze scopul ei, călătoria schim­bă cuvintele în ima­gini. Sau în mi­rosuri noi, necu­noscute, în sunete nemai­au­zite. Te schimbă, în pro­priul chip reflectat în lumea aflată în mișcare în jurul tău. Dinspre trecut, spre clipa ce vine, ca o rază în râu. Totul se îndepăr­tează, pentru a te apropia de sine. E ceea ce am trăit și sim­țit în ultimele două săptămâni.

Alexandru, fost Lisandru

Totul a început cu călătoria în Germania, la fiul meu, Alexandru. Aveam emoții: o călătorie nu mai e atât de ușoară, în noile condiționări ale pandemiei. Mi-am făcut cu teamă testul Covid-19, impus de autoritățile germane, înainte de a pleca. Nu de teamă de boală, ci de teama de a nu-l putea vedea pe Alexandru, după care tânjesc me­reu. În primăvara anului trecut, când am fost la săpături la Târgu Ocna, unde toți colegii mei arheologi s-au îmbolnăvit, pe mine m-a ferit o icoană a Sfintei Parascheva, dăruită de unul din preoții de la biserica locului, în care sunt înmor­mântați Valeriu Gafencu și ceata lui de martiri. M-a ocrotit Sfânta, și până acum, nu am luat virusul.

În Germania, mi-am revăzut fiul. Alexan­dru a mai crescut de astă vară, de când a fost în vacanță în România. L-am revăzut mai înalt cu aproape o palmă: are peste un metru nouăzeci și-mi aduce aminte de străbunicul lui, Lisandru, care m-a crescut și mi-a luminat copi­lăria. Înalt și blând, îl revăd șezând pe treptele casei de la țară, privind apusul, cu mine alături. Cu pălăria dată pe ceafă și ochii pierduți în zare, îmi povestea întâmplări de pe front. Privindu-mi fiul, mă gândesc la stră­bunicul lui, pe care-l știe, și el, din poveștile mele. Viața e plină de imagini și de sunete care vin spre noi.

În căutarea lui Frundeck

După cele cinci zile de carantină minimă obli­gatorie, mi-am făcut un nou test cerut de germani, pentru a putea ieși din casă, într-o călătorie în căutarea lui Frun­deck. Frundeck este numele unui om, dar și al unui loc din munții Pădurea Nea­gră. De ani de zile, de când îi știm po­vestea, încerc, îm­pre­ună cu Alexan­dru să ajungem aco­lo. La ultima încer­care, ne-am rătăcit. Am ajuns înapoi a­ca­să rupți de obo­seală, dar fericiți să fi fost împreună, un fiu, ală­turi de tatăl său.

De astă dată, puțin după afundarea noastră în desișul pădurii, într-un luminiș, ne-a sărit în cale o căprioară: aveam vân­tul în față și nu ne simțise. S-a prop­tit foarte a­proa­pe de noi și ne-a privit, spe­ri­a­tă, în ochi. A­poi a cotit în goa­nă și s-a a­fundat din nou, în pădu­re. „Semn bun”, mi-am spus și i-am povestit bă­ia­tului meu des­pre semne și pre­vestiri. Cu since­ri­ta­tea adolescen­ților de 15 ani, după ce mi-a de­clarat că el e ateu, „din cauză de profesoara de religie”, a admis, totuși, că prevestirile pot exista. Sunt prea multe coincidențele care împânzesc lumea și fac istoria. De astă dată, după trei ore și ceva de mers prin pădure, am ajuns la locul cău­tat. Amuzați, ne-am dat seama că, în urmă cu doi ani, trecusem la nici zece metri de el. Nu-l văzu­sem. Se lăsase întunericul și nici nu ne ieșise în cale o căprioară.

Ruina din adâncul pădurii și strămoșii Regelui Mihai

„Castelul Frundeck” este, de fapt, un zid gros, de peste un metru, care se înalță puțin mai sus de coroanele fagilor și brazilor dimprejur, pe un pinten de piatră de zece metri. Sătenii din Alth­dorf, o așezare aflată la 2-3 kilometri de pădure, îi spun locului „vechiul castel”. În vremurile lui bune, castelul a fost înconjurat de ziduri circulare, de 2 metri grosime, și până la 4-5 metri înălțime; un șanț alerga în jurul lui, așa că singura cale de intrare era pe un pod mobil, al cărui loc se mai ghicește în pădure. Castelul a fost construit pe la anul 1220, de Burkhard Kröwel von Frundeck, un nobil local, aflat în serviciul casei principilor de Hohenberg-Zoller, Hohenzollern-ii de mai târ­ziu, din care se trage și Regele Mihai, și a căror reședință se află la circa 50 de kilometri depăr­tare. Un descendent al său, Hans Kröwel von Frundeck, a participat la bătălia de la Sempach, din 9 iulie 1386, în care oștile elvețiene l-au în­vins pe Leopold al III-lea, duce de Austria, alături cu principii germani, acesta fiind un moment considerat al „nașterii” Confederației Helvetice. După bătălie, castelul a fost cedat unei familii nobile din Elveția. Nu mult după aceea, Hans Kröwel von Frun­deck a murit și, în jurul anu­lui 1389, vă­duva lui, Wikha von Wurten­berg, și cei trei fii de vârstă fra­gedă, Fried­rich, Hein­rich și Hans, au vân­dut restul bunu­rilor familiei, ajungând să­raci. Au rămas doar aceste ruine, într-o pă­dure. Și dorința noas­tră, a mea și a fiului meu, Alexan­dru, de a petrece câ­teva ceasuri, în ținutul unde se află o rădă­cină a regalității româ­nești.

„Tezaurul lui Frundeck”

Castelul s-a stins odată cu neamul. A trecut prin mâinile a mai mulți proprietari și, în 1414, a ajuns în posesia unui „von Ow”, baron tâlhar din partea locului (acestei familii îi aparțin ruinele și astăzi). Un secol mai târziu, castelul a fost devas­tat de un incendiu. Am găsit, printre bolovanii acoperiți de mușchi ai ruinelor, urmele acelui foc, întipărit în câteva bucăți de olane de la acoperiș, aproape vitrifiate de flăcări. S-a păstrat însă foarte bine una din pivnițele castelului, care se vede sub o boltă de piatră, ascunsă de lăstarii de fag. Intra­rea e obturată de bolovanii prăvăliți din ziduri. Așezați pe un pat de mușchi, am depănat, împre­ună cu Alexandru, istoria închipuită a acestui loc așa de straniu și trist. În zilele noastre, ruinele mai sunt tulburate doar de o asociație din Althdorf, care caută să reînvie mitul ce a început să circule, din 1846 încoace, când s-au organizat primele „incantații” printre ruine, invocând duhurile care bântuie locul și păzesc „tezaurul lui Frundeck”. Se mai confecționează și astăzi măști înfioră­toare, cu găvane largi, cu scoarță de lemn și frun­ze ofilite, lipite pe frunte, închipuind fantomele vechilor proprietari ai castelului. E și acesta un mod de a vedea istoria. Aduce bani și învie trecutul, mai pe înțelesul emoțiilor tari de care are nevoie prezentul.

După câteva zile, mă aflam din nou în Româ­nia, cu sentimentul că la capătul străzii pe care locuiesc în București voi da de ruinele Frundeck. Se și întâmpla, când închideam ochii. Dar nici nu apucasem să-mi desfac bine bagajele, când m-a sunat părintele stareț de la Dervent. Mi-a spus că e de grabă să mă duc până acolo, că au găsit niște oseminte. M-am dus. În trei ore ajunsesem din ținuturile de la izvoarele Dunării, tocmai acolo unde fluviul o apucă în linie dreaptă spre vărsarea în Mare. O primenire a undelor ei.

Mânăstirea „Crucii de leac”

Dervent era numită, la întemeierea ei (în 1923), cât și după ridicarea bisericii, între 1932-1936, Mânăstirea „Crucii de leac”, datorită crucilor de piatră de aici, dintre care una e adă­postită în para­clisul din partea stângă a lăcașului.

Se pare că la Dervent ar fi fost o biserică de mânăs­tire, încă din secolul al XI-lea, a cărei distrugere de către pecenegi e con­semnată în 1036, când a fost dărâmată și cetatea de la Capidava. Cru­cile de piatră pot fi de atunci. Tra­diția spune că ele au fost găsite și scoase la lumină din tufări­șurile de un­de abia se ițeau din pă­mânt, de un cioban surdo-mut. Cert este că s-a dus ves­tea despre ele, iar la în­ceputul secolului XX, pro­tosin­ghe­lul Atanasie Negară con­sem­na minunile petrecu­te la „sfintele cruci nepuse de mână omenească, ci cres­cute din pământ”, ceea ce a determinat și înființarea mâ­năstirii, sfințită pe 13 sep­tem­brie 1942, când pă­rintele Elefterie Mihail a fost numit stareț al ei. Din 1959, prin Decretul 410, mânăstirea a fost închisă, până când a fost reînfiin­țată de părintele Elef­terie, revenit aici pe 2 fe­brua­rie 1990, în împrejurări pe care le-am po­vestit (tot în „Formula AS”).

Legendele în care cred atât monahii, cât și mirenii, amintesc despre Apostolul Andrei, care ar fi poposit în aceste locuri, acolo unde acum se află un izvor, în vreme ce la crucile de piatră ar fi fost înmormântați martiri, un preot și trei fecioa­re, care au fost uciși, nelepădându-se de Hristos. Crucile ar fi răsărit din pământ pe locul marti­riului. Ieșind din legendă, trebuie spus că în tim­pul împăratului Dioclețian (285-305), nu departe de Der­vent, în cetatea Durostorum (azi în apro­piere de Silistra), au primit mucenicia Maximus, Quintilianus, Dadas, Iulius, Secondo, Dasius. În alte locuri ale Dobrogei (Scythia Minor) au fost martirizați alți creștini: Evagrius, Benignus, Cris­tus, Sive, Cresto, Arestus, Sinidia, Rufus, Patri­cius, Zosim, toți fiind consemnați în „Acta Sanc­to­rum”, fără a se menționa locul exact al martiriu­lui lor. Se crede, totuși, că pe pământul unde acum se află biserica mânăstirii, au fost martirizați patru din cei zece creștini, și de pe urma lor au rămas cele patru cruci de piatră ale Derventului care fac minuni. Arheo­logul Petre Diaconu, care își doar­me somnul de veci în micul cimitir al mânăstirii (sper să mă odih­nesc cândva lângă el) și cel care mi-a fost mentor în arheologie la Vicina (pe insu­la Păcuiul lui Soare), credea și elDescoperirea de la „crucea de leac” a necuvântătoarelor

Una dintre crucile de piatră de la Dervent e în aer liber, lângă mormântul ctitorului mânăstirii, părintele Elefterie, ale cărui oseminte le-am dez­gropat nu demult, găsindu-le, la peste trei decenii de la înmormântare, învelite sub rasa intactă, încinsă cu centura și catarama ei și chiar cu cru­cea de lemn de la gâtul părintelui. Cum de n-au putrezit și se păstrează atât de bine rămâne pentru mine un mister. Mai bine spus, o minune.

Ei bine, după întoarce­rea din Germania, am venit la Dervent pentru o a doua minune. În spatele crucii celei mici de piatră, zisă și „vindecătoare de animale” (la ea vin în pelerinaj cre­dincioșii cu animale bol­na­ve, rugându-se pentru tă­mă­duirea lor), s-au găsit niș­te oseminte noi. Erau umane. Oasele scoase de cazmalele fraților mânăsti­rii erau bu­căți dintr-o calotă craniană, la prima vedere a unui copil. Din pământ, aco­perite cu un prosop alb, se ițeau alte ose­minte, în o­rânduiala unui schelet, aflat cam la un me­tru de „crucea de leac” a anima­lelor.

Când am ajuns, se înse­ra­se. Am lăsat cercetările pentru a doua zi, care a fost duminica dinaintea Flo­ri­ilor. Am primit, totuși, încuviin­țare de la părintele stareț Andrei, să lucrez până la în­ceperea liturghiei, spre a scoate la iveală mormân­tul. A doua zi, înainte de ora 7, m-am apucat de treabă. Iar când clopotele au sunat, chemând oamenii la litur­ghie, eram aproape gata.

Fecioara cu bănuț de argint

Ceea ce am scos la iveală sunt osemintele unui copil-adolescent, de 12-14 ani. Oase gracile, dar nu fragile. Poate o fată. Cu excepția unora dintre vertebre, s-au păstrat foarte bine, inclusiv micile falange ale degetelor. Sub șpaclul meu, lutul nisipos de pe oseminte dispărea ca prin minune. Am lucrat cu viteză, dar și cu atenție, gă­sind, mai jos de mâinile împreunate după rân­duială, cuviin­cios, pe piept (chiar cu falangele de­getelor între­pătrunse), o mică monedă, probabil dintr-un aliaj de argint. Atunci a bătut clopotul, chemând lumea deja adunată în curtea bisericii, la sfânta liturghie. Am așteptat să se încheie și apoi am scos cu grijă conținutul mormântului.

Pe moneda puternic corodată, nu se poate citi nimic. Cred, însă, că e vorba de o monedă de ar­gint romană, bătută de împărații romani din a doua jumătate a secolului III, în timpul crizei care a zguduit imperiul. O particularitate a ei este că, fiind subțire, a fost decupată, are o formă romboi­dală și a fost folosită ca medalion – prezentând un orificiu de prindere în partea superioară. Nu e mai mare de un centimetru și am găsit-o alunecată, prinsă cu sforicica de la gât, de astă dată, de mâinile împreunate ale trupului.

Cât privește osemintele atât de gracile, ele pot fi ale uneia dintre fecioarele martire din legenda Derventului. Cert este că le-am aflat la un metru distanță de crucea de piatră vindecătoare de ani­male. 

De la castelul Frundeck, la Vicina: coincidență sau Pronie?

Ultimul Frundeck cunoscut, Mynsinger von Frundeck, cel ce a slujit cu credință casele de Braunschweig-Lüneburg și Habsburg, a murit fără să mai vadă vreodată castelul din Pădurea Nea­gră, distrus de un incendiu, în tinerețea lui, prin 1546, când au început războaiele religioase dintre catolicii și protestanții germani. La acea vreme, tot în apropiere de Dunăre, nu departe de Dervent, se ruina încet, asemeni castelului Frun­deck, cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare, fosta Vicina, care-l dăduse pe sfântul episcop Iachint al Bisericii Răsăritene și primul mitropolit al Țării Românești. Iar pe promontoriul unde cu­viosul Elefterie avea să întocmească obștea Mânăstirii Dervent, tămăduind de-atunci înainte mulțimi de oameni, își pregătea, neștiută, minu­nile, o copilă îngropată în dreptul crucii din spa­tele altarului.

Atât în istorie, cât și în viața oa­me­nilor, rolul întâmplării se numește, de fapt, Pronie.