SELECȚIA „FORMULA AS”

* Simona Goșu, „Fragil”, povestiri, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 300 p.

Cred că ucenicii într-ale scrisului literar au de învățat mai ales din lecturi modurile în care se poate seduce și răpi cititorul într-o poveste cu textură emoțională. Și la cursurile de scriere creativă veleitarii pot face asta sub îndrumarea unor profesioniști, dar acolo e ca la un „han spaniol” unde fiecare vine cu merindele lui. Cei netalentați învață rețete, trucuri, algoritmi cu care bricolează apoi produse de serie. Cei înzestrați însă, care ar scrie original și din instinct, au nevoie doar de un redactor bun (greu de găsit azi) cu care să lucreze pe text, șlefuind aspe­ritățile, tăind surplusurile, ameliorând structuri și co­nexiuni. De obicei debu­tanții în proză au tendința de a „literaturiza” cu exces de epitete și meta­fore, cu infuzii lirice sau cu explicații psiho­logice plicticoase. Nimic din toate astea la debu­tanta remarcabilă pe care v-o recomand acum. Simona Goșu are studii de filologie, ceva expe­riență de traducătoare din engleză și a urmat cursurile de scriere creativă ținute de Marius Chivu și Florin Iaru, specializați în proză scurtă. Dar are în primul rând talentul de a naște crea­turi literare verosimile într-un stil simplu, concis și eficient. Viziunea copilului asupra lumii e un subiect pe care literatura l-a prezentat cu toate sosurile posibile. Și totuși Simona Goșu a găsit, cu ajutorul mentorilor săi, un mod propriu de a-l aborda fără sentimentalism și comentarii su­perflue, prin povestire comportamentală care transgresează neexplicit aparența spre zonele obscure ale psihicului, format și deformat de me­diul familial și social. Vulnerabilitatea, nesi­guranța, singurătatea nu sunt caracteristice în prozele scurte ale Simonei Goșu doar celor aflați la începutul înșurubării în viață, ci și adulților (în special mamelor) copleșiți de responsabilități sau bătrânilor deveniți inutili, cu perspectiva apropiată a sfârșitului. În acest vast teritoriu al anxietăților ce ne însoțesc existența cu neîn­țelesuri, derute, frici, neajutorare, chiar efortul de a înfrunta situații dramatice e în sine dătător de putere. Ceea ce face bine autoarea e să do­zeze tensiunea cu o simplitate bine stăpânită de mijloace, astfel încât să nu se vadă regia ci doar caracterele – cum se zicea în teatru – indi­vi­dualizate atât cât se poate într-o proză scurtă. Axate în general pe relații de familie defecte, având în trecut sau profilându-se în față aban­donul, dispariția, moartea – povestirile nu cad niciodată în melodramatic, sensibilizarea pe care o produc e profundă dar nelacrimogenă. Și cu atât mai tulburătoare, cu cât Simona Goșu are inteligența sau intuiția artistică să lase ambi­guități, să nu impună concluzii morale, ci să de­cu­peze chirurgical, între înainte și după o sec­ven­ță cu sens reverberant. Cele 20 de „scrieri cre­ative” bine concepute și atent lucrate do­ve­desc o trecere spectaculoasă de la hobby la scriitor calificat.