FORMULA AS ÎN ȚARA CRIȘURILOR – Călătorie printre minuni

– Expedițiile „Formulei AS” au ajuns și în Bihor. Timp de câteva zile, frumusețea priveliștilor ne-a picurat fericire în suflet: Munții Pădurea Craiului, Munții Șes, furioasele văi ale Crișurilor, sate străvechi și tradiții ce se încăpățânează să lupte cu timpul, oameni aparte, ce cred în identi­tatea acestui ținut românesc. Adevărate minunății pe care voi încerca să vi le împărtășesc, cu nădejdea de a vă transmite și dvs., măcar un pic din entuziasmul și bucuria trăite pe plaiurile Bihorului –

Ultimul olar din Vadul Crișului

Petre Hasas se uită în focul din fața cuptorului. Dar în timp ce privirea îi rătăcește în flăcări, gân­durile i se scufundă în trecut, în amintirile copi­lăriei: „Amu îs 60 de ani, erau în Vadu Crișului 200 de olari. Aici, la Negreni, unde e zonă mai înspre munte, se făce un târg mare. De la noi porneau în zori 130 de căruțe încărcate cu vase albe, ca spuma laptelui. Toate mergeau la târg. Tăt vindeau, că ceramică de-asta albă se făcea doar la noi. Amu, mi-s numai eu rămas olar în sat. Părinții mei erau olari – tata făcea oale și mama picta la ele. Ea de la tata a învă­țat, după ce s-a mări­tat. Eu n-am vrut să învăț olărit la înce­put. Dar mi-a murit soția și am rămas cu doi copii. Ca să mai uit de năcaz, am în­vățat și am lucrat și nu îmi pare rău. În­vârteam roata, fră­mân­tam lutul, și par­că sufletul îl învâr­team și îl frământam și simțeam așe, ca o mare alinare”.

Petre Hasas are mâinile albe ca lutul cu care lucrea­ză. E înalt, cu părul zulufit și cu vorba domoală. Toc­mai ce a umplut cuptorul cu oale și a pornit focul ce va arde timp de opt ore. Apoi va scoate „prima roadă” – vasele arse o singură dată. Altele vor primi glazură și vor mai intra o dată în foc. Ceramică albă se mai face doar în două locuri din lume: în Filipine și în acest sat din Bihor, Vadu Crișului. Petre este ultimul olar de ceramică albă din România. „Satul nostru are trei nume: Vadu Crișului, Rev (pe ungurește), dar și Vadul lui Carol. Ce s-o întâmplat? Regele Carol s-a întors după război cu un avion. Și o trebuit să aterizeze pe un câmp, colea, că i s-o gătat combus­tibilul. Acolo era o femeie de lucra pământul. S-o dus la ea, și dintr-un ulcior din ăsta alb, i-a dat să beie apă. Regele o rămas uimit. În ulcioarele astea, apa de izvor cum o pui așe rămâne de rece. Rege să fii, și tăt are să îți placă! Și-apăi, pentru treaba asta, regele i-a umplut femeii șorțu cu bani, monede și de-astea, ce avea el. De-acolo i se zice și «Vadul lui Carol»”. Bătrânul Petre dă roată în jurul cuptorului, să verifice dacă nu scapă căldură pe undeva. Cuptorul e făcut de el, din „văioagă”– că­rămidă simplă, arsă. După ce a așezat oalele înăun­tru, i-a tencuit „gura” cu pământ. Ies aburi din lipi­tura proaspătă. Pare un pântec enorm în care se plă­mădesc mici făpturi făcute din lut. Olarul-demiurg le păzește nașterea, metamorfoza de la o bucată de lut la obiecte ce se vor amesteca în viețile noastre. Iar pentru asta este nevoie să cunoști secretele fo­cului și pământului, să păstrezi în tainițele sufle­tului și ale minții știința adunată și transmisă de generații întregi. Mi-a părut că prețul liniștii sufle­tești al olarului Petre vine dintr-o misiune împlinită: duce mai departe moștenirea strămoșilor săi. Doar el mai știe să dibuiască în dealul de lângă sat vâna de argilă albă. Să meargă pe ea cu săpătura, până dă de cuiburile în care stă ascunsă întocmai ca au­rul. O alege așa cum se alege neghina de grâu. Dă la o parte grăunțele negre, până rămâne argila cura­tă, „ca cerul senin”. O pune trei zile în apă, o maci­nă, apoi o frământă. O lasă la dospit ca aluatul de pâine. Abia așa e pregătit lutul să capete viață pe roata olarului. Și roata se învârte încet, neîntrerupt, ca o rugăciune. Vasele cresc din boțul de lut, încep să capete formă, să aibă un trup. Alb, strălucitor, crud. „După ce ai fă­cut vasul, soarele nu are voie să îl mai vadă! Îl pui la uscat la umbră și stă aco­lo… până se uscă. Pe ăsta, de exemplu, mi l-a atins soarele și s-a crăpat. Amu… depin­de cum e timpu, poa să stea mult la uscat. Aia nu se poate pro­grama, că poa să stea și din toamnă până în primăvară, numa să nu ajungă apă la vas. Abia apoi fac pat de cioburi din oale vechi și le așez în cuptor. Urmea­ză focul. Da focul e bai mare, că trebuie să cunoști a-l struni. Lemnul trebuie să fie doar de fag sau car­pen. Stejaru, gorunu, cero­niu, nu, că trebuie flacără mare și alea fac mai mult jar. La sobă sunt bune, da la oale nu. Flacără bună face și salcâmu, da are lem­nul galben și gălbe­nește oalele, ca pe ceară le face. Acum eu pun fag pe foc. La început lemnișoare, la sfârșit o buturugă, să acopere toată intrarea cuptorului și să tragă toată flacăra. Ni, amu or vinit niște oamini la mine, să le dau argilă albă, să lucre cu ea, că e frumoasă și căutată. Am vrut să le explic ce fac și cum fac, da ei or zis «lasă, că noi avem cuptor electric, se re­glea­ză temperatura din ceas». Dar m-or sunat repede, că argila lor n-o ieșit albă din foc. S-o înroșit, părea lut de pe drum… No, eu fac ca-n bă­trâni și îmi ies tăte vasele albe, ca spuma laptelui… Da hai mai bine să vi le arăt”.

Într-o cameră separată, vasele albe ale lui Petre Hasas stau înșirate pe scânduri de lemn. Sunt albe, pictate cu modele simple, tradiționale. Liniște albă. Ceva din blândețea dealurilor Bihorului și din curge­rea Crișurilor e așternut peste ceramica aceas­ta, cu adevărat regală. După revoluția din 89, străi­nii au venit și au cumpărat aproape toate roțile de olar din sat. Poate credeau că în ele stă secretul ceramicii albe de Bihor.

„Da, să vedeți! Că am fost la un târg și acolo era un olar din Moldova, de la Marginea, îmi pare că îi zice. Acela lucra în ceramică neagră! Și vinise și cu roată după el, să facă demonstrații. Amu, el se mira de vasele mele, că erau albe, și eu de ale lui, că erau negre. Și după ce le-am studiat, am zis să mă lase și pe mine să lucrez la roata lui, și m-o lăsat. Io am făcut cum știam. Că noi facem oală din bucăți, nu întreagă, ca la ei. Facem fundul, facem partea de sus, gâtul, torțile, ciurul și apoi le lipim între ele – șase părți. El făcea tăt dintr-o bucată! Și când o văzut că eu tai gâtul și ciurul, el să îmi dea păste mână, că de ce îl stric! Lasă-l, că îl fac din nou, am zis cătră el. Cum? s-a mirat. Uite așe! Și, la sfârșit, am lipit părțile, de nu se cunoștea nimic, și mult s-a mirat de cum lucrez eu”.

De la râu, Petre adună pietricele negre ca niște boabe de piper. Le pisează și le amestecă cu un pic de apă, până devin ca o cerneală groasă. În vârful unui corn de vițeluș, înfige o pană și umple cornul cu cerneală. Așa se pictează, la final, vasele.

„Aci, unde suntem noi, îi zice dealul Boandei. Și dacă întrebi în sat unde stă Petre Hasas, nu știe lumea care Petre, că-s mulți cu numele ăsta. Da mie îmi zice «Petre a Boandei» sau «Boandei Petre», că aici locuiesc eu și așa mi-i porecla, ni”.

Meșter lădar, la 23 de ani

La intrarea în sat este o tablă mare, pe care scrie colorat: Budureasa. Și dedesubt este pictată o ladă de zestre. Satul Budureasa era renumit pentru meș­teșugul lădăritului. Aproape o jumătate de sat făcea lăzi și le dădea la schimb, pe cereale, din Banat și până înspre Maramureș. Era mândria localnicilor, un mijloc de trai, dar și fala bihorenilor. Nu există fată să nu aibă ladă de zestre, dar mulți le cumpărau și pentru frumusețea lor și le foloseau în loc de dulap. Lăzile erau trainice, sculptate după un meș­teșug vechi, fără cuie sau balamale de fier. Astăzi, în Budureasa, un singur om se mai ocupă cu „lădă­ritul”. Ați crede că e un bătrân, ca Petre Hasas, care a păstrat o tradiție preluată de la bunici ? Ei bine, nu ! Simon Nistor are doar 23 de ani! Nu vrea să ple­ce la muncă în străinătate, nu e pasionat nici de facebook, nici de telefoane inteligente și nici de mașini puternice, ca majoritatea tinerilor de vârsta lui. În schimb, are 40 de stupi, cinci văcuțe, cântă la dubă cu fedeu (tobă cu cinel) și stăpânește foarte bine meșteșugul lăzilor de zestre. Curiozitatea și în­demânarea lui au salvat o veche tradiție bihoreană.

„Acu vreo 6-7 ani, încă mai trăia un bătrân care făcea lăzi de zestre. Mă minunam ce putea să facă din câteva bucăți de lemn și tot mă duceam pe la el. Da numa ce mă vedea și lăsa lucrul, anume se punea să steie, și eu nu prindeam meșteșugul lui. Da tot am mai văzut la el câte ceva și îmi povestea cam cum se face. Că îmi spunea, uite, de-asta, nu mi-a ieșit, de-asta, doajele mi s-or strâmbat și de-asta, capacul nu închide bine… Așa am prins secre­tele meseriei. Mai mult din poveștile lui. Să zic așa, am furat meseria… am învățat din ce am ascultat la acel bătrân. Că apoi meream acasă și desfăceam o ladă și o tăt studiam, că eram curios. Meseria asta are foarte multe secrete și de la o ladă la alta tot mai înveți câte ceva”, povestește Simon. Și poate că rămânea totul doar curiozitate și nu s-ar fi apucat niciodată de făcut lăzi dacă nu ar fi fost o întâmplare. „Totu a pornit de la o ladă de-asta, dărăburită rău, ce o țineam afară din casă. Și-a venit un om de-aci, din sat, și atâta s-a rugat de mine să i-o dau! Că îmi dă un milion pe ea. Meri, mă, omule, că nu-ți dau! Altă dată a venit că îmi dă un milion jumate. Apoi că îmi dă două milioane. Și io am zis, dacă îmi dai trei, ți-o dau. Și a zis bine, și mi-a și dat banii pe ea. Tare m-am mirat, că erau bani mulți și lada era stricată, mare lucru n-aveai ce-aleje din ea. Apăi a venit tata acasă, și atâta m-a certat că de ce am dat eu lada aceea, că nu mai știe nimeni face una la fel… Și eu am zis, numa așe: fac eu! Și așa m-am apucat să fac eu o ladă, după cum aflasem de la bătrânul din sat. Când a fost gata, i-am adus-o tatei să o vadă. Era la masă și i-am zis: «Uite, că am făcut!». «Mă copile, de unde ai cum­părat-o și cât ai dat pe ea?», a zis tata. Nu m-a crezut că eu am făcut-o. Numa după ce l-am dus în atelier să vadă câlții și rumegușul de la ce am meș­terit m-a crezut. Și atunci m-am gândit eu, că dacă omul acela a dat atâția bani pe o ladă veche, aș putea să câștig bănișori buni cu lăzi noi, făcute de mine. Așa am început, și-acum nu-mi ajunge timpul la câte comenzi primesc! Că mulți cum­pără și zic apoi de la unu la altu de unde și cum.”

Dar ca să îi iasă lăzile de zestre așa cum se fă­ceau odată, Simon a avut nevoie de scule speciale, anume făcute pentru un așa meșteșug. Știa că un străbunic de-al lui fusese meșter și a zis să își încer­ce norocul în podul casei. O zi întreagă a cotrobăit prin praf și prin vechituri. Simon a recunoscut ime­diat sculele: mezdrea, zbarda, horjul cu vârfuri îndoite, ca să faci șanțuri în lemn, pârcălamul, ca un compas pentru făcut înflorituri, cioaca pentru linii drepte… Toate erau acolo, așteptând mâna dibace care să le dea din nou viață. Astăzi, toate aces­te instrumente tradiționale stau prinse de pe­retele micului atelier al lui Simon, la loc de cinste, cu numele scris în dreptul fiecăruia dintre ele, astfel încât vizitatorii și prietenii care îi trec pragul să afle vechea tradiție a satului. Dar poate cel mai impor­tant secret al acestui meșteșug este alegerea și pregătirea lemnului. Simon a trebuit să vorbească cu mai mulți bătrâni din sat ca să îl afle. „Vechii meșteri nu doar că alegeau lemnul din inima pă­durii, dar acolo îl și pregăteau, veneau cu el de acolo în lăzi, gata de an­sam­blat, de-asta nu prea se știe cum făceau. Numai din fag lucrau. Plecau de luni dimineață, în zori, și se în­torceau miercuri noaptea, cu doajele tăiate și pregă­tite pe măsură. În primul rând se uitau la spatele co­pa­cului. Orice copac, dacă îl pipăi și te uiți atent la el, o să vezi că are o coloana vertebrală, o «spinare». Aceea trebuie să fie perfect dreaptă, de jos până sus, că asta înseamnă că lemnul lui are fibră dreaptă, nu e răsucită. De-aia alegeau din pădure, că în loc des­chis sau în câmp erau copacii suciți de vânt, și lem­nul nu era drept. Acela cu miezul fără «sucitură» se despică perfect, de zici că e șlefuit. Din el făceau doa­jele, pe care le puneau legate pe o pirostrie din lemn verde și făceau focul sub ele. Focul trebuia să ardă continuu opt ore, nici prea tare, nici prea încet, cu flacăra de 20 de țante. În felul ăsta, ieșea mus­tul din lemn și intra fumul. Lemnul era uscat și căpăta o culoare maronie, frumoasă, de sclipea în soare. Ei făceau focul numai noaptea, să nu se vadă fumul, să nu știe careva că ei sunt în pădure”.

Astăzi, Simon lucrează și cu lemn afumat, colorat de fum, dar și cu lemn uscat, fără fum, pe care doar îl dă cu baiț. Asta, din cauză că unii oameni se miră de mirosul de fum al lemnului și nu vor să le miroasă hai­nele. Pe lăzi sunt încrustate simboluri țără­nești – floarea soarelui, spice de grâu, bradul, râul, solzi de pește, iar pe capac e funia. Cârligul fără capăt îți amintește de coloana fără sfârșit a lui Brâncuși, el însuși inspirat de frumusețea simbolurilor țărănești.

Când plouă, Simon lucrează în atelierul lui de tâmplărie. Când e vremea bună, iese la albine sau merge după fructe de pădure sau merge cu vitele. Ca orice tânăr, se și dis­trea­ză, împreună cu prietenii de pe uliță. Câteo­dată merg la oraș, la Beiuș, la vreo terasă. Dar de cele mai multe ori, preferă să meargă pe malul râului de lângă sat, la iarbă verde, sau să se strângă acasă, pe la careva, unde cântă melodii bihorene și povestesc tihnit, ca altă­dată. Încă nu s-a hotărât să se însoare – „Dară nu s-or gata fetele, până mă hotărăsc eu”, spune Simon. Și poate o să găsească o fată făină, căreia să îi facă lada de zestre chiar el.

Vioara cu goarnă

La orice petrecere mare din Bihor e musai să se audă și vioara cu goarnă! Se mai aude ea și la nun­țile din Sălaj sau din Maramureș, dar Bihorul ră­mâne patria viorii cu goarnă. Imediat recunoști, la melodiile vesele sau de joc, sunetul ei sprințar și solar, sau la cele mai lente, nostalgia din sunetul un pic însingurat al goarnei. Etnomuzicologul Mircea Cîmpeanu și-a dat seama de valoarea unei asemenea tradiții și, după ani de in­formații, de studii și de­mer­suri, a reușit ca, în urmă cu o lună, să includă vioara cu goarnă în patri­moniul național imaterial al României! Ajuns în Țara Crișurilor, nu aveam cum să ratez întâlnirea cu acest instrument unic. Și am bătut la poarta lui Cornel Palladi, unul dintre ultimii făuritori ai viorilor cu goarnă. M-a primit cu multă căldură în casa lui, de pe strada principală a Beiușului, bucuros să îmi prezinte mica lui expoziție de instru­mente, și atelierul în care din mâinile lui pricepute nasc atâtea minunății ! De ce minunății? Poate că e de ajuns să spun că viorile cu goarnă create de Cornel Palladi au ajuns la Opera Me­tropolitană din New York, la Opera din Paris, și două viori nou-nouțe vor lua calea Strasbourg-ului. Violoniști din colțuri îndepărtate ale lumii vin până în Beiuș ca să își aleagă instru­mentul dorit!

„Eu fac viori de 40 de ani. Totul a început cu fiul meu, care era în or­chestra școlii și a vrut să cânte la o vioară cu goarnă. I-am făcut lui una și de atunci…tot fac. Vin și români să cumpere, dar în ultimul timp, foarte mulți străini au fost interesați de vioara cu goarnă. Îmi scriu, vin aici, e mare interes, că așa ceva doar prin părțile Bihorului mai vezi”.

Viorile cu goarnă sunt făcute de Cornel Palladi din lemn de nuc, de cireș sau paltin. Pentru că îi place să inventeze mereu, a făcut vioară și din corn de cerb, ba a făcut și cu două goarne. În atelierul său am descoperit cât de complexă și migăloasă este crearea unei astfel de viori. În afară de faptul că lemnul trebuie să fie uscat timp de cinci ani, cu grijă mare, să nu se deformeze, Cornel Palladi face singur și goarna, și mecanismul ce transmite sunetul din strunele viorii către ea. „Un ac prins de vioară transmite vibrația corzilor către o membrană ca de patefon și de acolo merge amplificat prin goarnă. Goarna o fac tot eu, din trei bucăți diferite ca gro­sime, și la cot o umplu mai întâi cu plumb, apoi o îndoi, ca să rămână perfectă, fără încrețituri. Sunt secrete… Acul este prins în niște umeri făcuți din­tr-un oțel special, uitați!”. Și domnul Cornel îmi arată acei umeri, pe vârful unui deget. O piesă minusculă, făcută dintr-un oțel ce nu se poate lucra decât cu freze cu diamant, pentru că altceva nu îl poa­te găuri.

În acest atelier își petrece aproape toată ziua meșterul viorilor cu goarnă. Dimineață își bea ca­feaua fără cofeină, vizitează grădina să vadă ce îi fac plăntuțele și apoi se așterne la lucru. Și lucrează atât cât îi permit puterile, la cei 75 de ani ai săi. Se mai ajută de o lupă mare, de un șubler electronic, de un aparat sensibil pentru măsurarea sunetului. Imediat ce simte oboseala, se oprește: o greșeală, nu de un milimetru, ci de un micron, îi poate strica munca de o lună și ceva la un instrument. Puterea de lucru și-o ia din muzica pe care o aude atunci când vioara lui ajunge în mâinile unui violonist. Nu există pentru el bucurie mai mare. „Un violonist de la Opera din Paris a cumpărat două viori. Am mers să îl iau eu de la aeroportul din Oradea și a dormit o noapte la mine. Nu doar că mi-a cântat extraor­dinar de frumos, dar în acea noapte a dormit cu viorile mele în pat, de bucurie. Când văd asemenea fericire, îmi dă putere să merg mai departe!”, spune cu emoție domnul Cornel.

Zile minunate, în Țara Crișurilor! Oameni unici, tradiții unice, și sufletul mi s-a umplut de blândețea peisajelor. Ajuns acasă, am adormit. Și parcă am visat că beam un vin răcoros dintr-un ulcior alb, așezat pe o ladă de zestre cu sori și râuri, și la ureche îmi cânta o vioară cu goarnă.