Despre lozinci vechi și noi

O parte a clasei politice româneşti se afirmă îm­­po­triva Uniunii Europene (şi în subsidiar, îm­po­triva NATO) pe motive „patriotice” şi suve­raniste. Însă din­colo de „suveranismul” cultivat ide­ologic – fun­damentat în „co­mu­nismul de fa­milie” ceauşist, prin lozinca „ne­ameste­cului în tre­burili interne”, prin care se viza lăsarea ţării la dispoziţia arbitrară a „şefului” – atitudinea anti-UE şi, mai discret, anti-NATO a politicienilor români din PSD, AUR şi din alte formaţiuni sate­litare, precum şi a celor „retraşi” în structurile ins­tituţionale ale statului, are şi o motivaţie con­cretă.

„Lozincile” cu iz etnocentrist, xenofobe şi nos­talgic-con­servatoare, prin care se încearcă distra­gerea emo­ţio­nală a atenţiei electoratului de la situaţia reală a ţării, sună „nobil”, părând a reflecta o reală îngrijorare pentru soarta nației și a civili­zației ei specifice. Urmașii politico-eco­no­mici ai „moștenitorilor comunismului” au sesizat, desi­gur, că „reglementările” pe care aceste organizații in­ternaționale le impun repre­zintă inserții demo­latoare în ceea ce ea definește drept „tradițiile strămoșești”, „va­lorile naționale ale culturii” etc. etc. Evident, aceste con­cepte, definitorii pentru un anume tip de naționalism, propriu sec. XIX, sunt instrumente de ma­nipulare a unui electorat nein­format, închis în „bula” propagandei națio­nal-comuniste, margi­na­lizat într-o lume a inte­gră­rii, spe­riat de un viitor aparent nesigur, în marja globalismului.

Motivele pentru care se apelează la formulele națio­nalist-nostalgizante, de instigare emoțio­nală a acestui tip de electorat sunt, însă, cum am spus înainte, unele con­crete, greu de surprins direct de cetățenii obișnuiți. De fapt, UE și NATO încearcă, prin reglementările pe care le im­pun, să elimine „deformările” interesate ale legis­lației naționale, legislație prin care, mai ales în fostele state comuniste, diverse grupări po­litice încearcă să con­serve, sub aparența respectului pentru democrație, pri­vile­giile unor anume categorii sociale pe care le repre­zin­tă.

Cel mai recent exemplu de „imixtiune” (be­nefică, în realitate, pentru ansamblul societății) este – în cazul României – condiționarea din partea UE a fondurilor pentru redresare, după criza generată de pandemie. Dincolo de cerința refacerii corecte a infrastructurii și a codurilor juridice, distruse de gașca mafiotă Iordache – Toader, ghidată de interesul mai marelui Drag­nea, UE a cerut, de exemplu, refacerea siste­mului de pensii, un sistem profund alienant pen­tru majoritatea absolută a vârstnicilor României. Sub guvernările PSD-iste (socialiste) s-au acor­dat o mulțime de „pensii speciale” (în unele cazuri mai mari chiar decât salariile benefi­ciarilor), s-au aplicat criterii diferențiate de pen­sionare (vârsta, la anume categorii profesionale, condițiile „speciale”, la altele), s-au acordat drepturi „speciale” de reangajare unor anume pensionari (ajungându-se până la situații absur­de, de genul angajării unora dintre ei pe posturile din care s-au pensionat, cumulând astfel pensia cu salariul aferent) etc. În țările civilizate ale UE, unde principiul contributivității se aplică în mod corect, o asemenea situație este imposibilă. Nu știu cum vor rezolva actualii guvernanți astfel de „imixtiuni” ale UE în așa-numitele „treburi interne”, în contextul opoziției PSD, AUR și a grupărilor politice apropiate de ele, ca și a unei mari părți din birocrația administrativă. Pentru masa contribuabililor de rând, motivația lor este că refuzând condiționările UE, nu fac altceva decât să apere „patria”, să excludă „colo­nizarea”, să salveze „obiceiurile stră­mo­șești” ș.a.m.d.