Drumurile vacanței – Oracolul din insula Amorgos

În căutarea sinelui pierdut

Este, vă spun, mai greu să capeţi credinţa după ce nu ai avut-o, decât a o recâş­tiga în cum­penele vieţii. Fac parte din prima categorie; nu că aş fi fost ateu, dar credinţa mea se rezuma, ca în ca­zul multora dintre cei cres­cuţi în anii ‘80 cu cheia la gât, la „înger, înge­raşul meu, ce mi te-a dat” şi la a-i cere lui Dum­­nezeu bom­boa­ne şi bi­cicletă. Aşa a şi ră­mas, pen­tru mul­tă vre­me, poa­te în ce­reri şi în­doieli ceva mai so­fis­ti­cate. Nu ştiu însă ce s-a întâm­plat exact în ultimii ani şi cum au fost orân­duite lu­cru­­rile. Mai în­tâi am ajuns să ci­tesc nişte do­cumente tul­burătoare des­pre oa­meni care în vremea comunis­mu­lui au su­ferit, iar unii au și mu­rit pentru că au crezut în Dum­nezeu. Ele mi-au deschis primele întrebări, la care am căutat cu încăpăţânare răspuns. Apoi viața (aceea perso­nală) a curs şi a intrat pe o cale la care nu m-aș fi aș­­teptat niciodată: căutarea cre­dinței. O cale grea, pe ca­re am început să călătoresc tot mai des în ulti­ma vre­me și care m-a făcut să plec pe că­rările unei insule din arhi­pelagul Cicladelor, în Ma­­rea Egee. Și iată, a­cum, aceas­tă po­vestire a unei că­lă­torii pe insula Amor­­­gos, în cău­tarea sinelui pier­dut.

25.000 de capre și 320 de biserici

Mai întâi, o mică ex­plicaţie geo­gra­fi­că: pentru a ajunge la cel de-al doilea oracol al lumii gre­ceşti, pe insula Amorgos, a tre­buit mai întâi să tra­versez Bulgaria, cu trei popasuri: pri­mul, să văd un sat, Ar­bă­naşi, care se ţine şi azi de ro­mânesc şi despre care voi povesti în altă îm­pre­jurare. Al doi­lea, să plătim o amen­dă, pe şo­selele fraţilor noş­tri euro­peni şi bul­gari. Al treilea, în portul Pireu, de unde un vapor uriaș a înghiţit maşini şi oameni de-a valma. Marea era agitată, bătea un vânt greu şi aerul apăsa. Vaporul a plecat cu şase ore mai târziu. Între timp am ador­mit. Dar nu ceea ce am păţit eu este de interes, ci acele lu­cruri care mi-au trecut prin ochi şi suflet, că­lătoria până acolo, care este de cam 1800 de kilometri, și care a avut un fi­nal neaşteptat.

După oboseala trupului şi a su­fletului şi o mare agi­tată, să ajungi pe o insulă curată este un semn. Aşa am şi văzut: un semn în zori, un soare ră­sărind pe o insulă mică, de piatră. Ca să înţelegeţi acest loc în care am gă­sit, cred eu, un fel de esenţă a cre­dinţei în puterea bi­nefă­cătoare a Mai­cii Domnului, el numără aşa: 1.800 de locuitori, 25.000 de capre şi 320 de biserici. Toate prin­tre tufe de mentă şi stânjenei şi leandru şi cim­brişor, crescute printre ziduri de piatră. Această insulă are un alt mare dar: oamenii ei, care îi păstrea­ză viu pu­ţinul pământ. În Amorgos, un sac de pământ e ca un sac de aur, aşa că din vechime toată insula a fost ţe­sută ca un covor cu ziduri, nu spre a se apăra, ci spre a păstra pă­mântul și florile. Şi acum, dacă îmi daţi voie, să vă explic prima minune.

Cel de-al doilea oracol al grecilor

Maica Irini – prima călugăriţă a mânăs­tirii Sfântul Gheorghe Val­samidis, Tămăduitorul, după ce vre­me de două sute de ani mâ­năs­tirea nu a avut obşte – este, de fapt, artist plas­tic. A făcut facul­tatea la Atena, a ajuns printr-o în­tâmplare şi o cum­pănă a vie­ţii, care nu se cere deslu­şită, pe Amorgos, spre a se tun­de aici în cinul monahal. A început res­taurarea bisericii şi a chi­liilor, a pic­tat icoanele care străju­iesc, ală­turi de zâm­betul ei, acele stânci care altfel s-ar răsturna în mare. Despre această mânăstire se spune că ar fi zidită chiar pe izvorul unde grecii din antichitate veneau să îşi afle viitorul, să pună în­trebări Soartei, căci pe Amor­gos, în arhi­pelagul Cicladelor, se află cel de-al doi­lea oracol al vechilor greci, după cel de la Delphi. Ca să ajungi la Sfântul Gheorghe Valsamidis nu e greu. De fapt, nimic nu e greu pe Amorgos, căci insula e mică şi oamenii, nespus de prietenoşi. Drumul, chiar dacă e un urcuş, e senin – căci marea albastră şi clară, ca şi munţii de piatră, stropiţi cu flori de cim­bri­şor şi gălbenele – lovesc ochii, sufletul şi alungă orice oboseală. Apoi, în­tr-un cot al muntelui, cumva apărată de vânt, vine mâ­năstirea şi povestea ei. Aici se află acel iz­vor care se tulbură dacă minţi sau dacă ceea ce vrei să faci nu e bine. Aşa se spune: pui apă în pahar, te rogi şi îţi pui o sin­gură dorinţă – dacă se va împlini, apa ră­mâne lim­pede, dacă se tulbură, nu mai căuta acea cale. Aceasta a fost multă vreme credinţa vechilor greci în acest ora­col, la apa căruia lumea vine, însă, acum, tot mai rar. Altceva caută oamenii aici: o iarbă anume, nu­mită de localnici „bal­sa­mico”, un fel de busuioc săl­batic şi pu­ternic miro­sitor, care a vindecat pe mulţi şi creşte din bel­şug.

Într-un mod paradoxal, maica Irini ve­ghea­ză aşa: un Sfânt Gheorghe minunat, care înfrân­ge balaurul nu cu suliţa, ci prin plantele acestui loc, un izvor a cărui apă a fost venerată din vechime şi un aşa-zis oracol al antichităţii, la care acum vin creştini. Apa nu se mai tul­bură şi nu mai e căutată mai mult decât bunătatea Irinei, izvorând din sufletul ei ca o lu­mină, ca o pace, precum numele său de maică. Şi tot de acolo mai vine o lumină: e un mor­mânt al pri­mei maici îngropate cândva la 1757. După prânz, în micuţa biserică a cărei frescă a început să o restau­reze de una singură, maica Irini a dat la o parte un covor din faţa alta­rului, cu pioşenie, ca şi cum îmi arăta adevăratul izvor. Aco­lo, sub acel covor pe care calcă toţi rugătorii la icoane, se află o piatră de mormânt cioplită cu vulturul bicefal al Bizanţului. Am citit pe ea că monahia Filareti stă acolo, ca primă pază creş­tină ştiută a­su­pra unui templu pă­gân, din vremea în care, fără îndo­ială, insula nu­măra nu mai mult de o mie de cre­dincioşi şi vreo douăzeci de mii de capre.

Asphodilitis

Când am ieşit pe poarta mânăstirii, o pisică mă pri­vea oarecum curioasă. Eram un pic leneş, căci maica Irini îmi dăduse să mănânc un fel de musaca din tăiţei de casă, cu carne de capră, nucşoară şi susan, şi apoi un fel de li­chior preparat din acel „bal­samico” tămăduitor de lân­gă mânăstire. Mărtu­risesc că nu cred să mai gust ceva așa de bun vreo­dată, cum nici să mai văd aşa zâmbet cum a fost al ei, atunci când mi-a spus: „Asta cu apa ca­re profe­țește viitorul este o poveste. Ora­colul nu e aici. Eu nu tulbur minţile oamenilor cu poveşti şi mă bucur că nu ai cerut apă din izvor”. Mi-a dat un bor­că­nel cu miere, migdale şi bu­căţi de smochine verzi şi o pietricică pictată cu un va­por alb, pe o mare al­bastră, şi o îmbrăţişare din care a ţâşnit deodată lumina. Am ple­cat de la Sfântul Gheorghe Tămă­dui­torul cu o zi îna­intea praznicului care avea să fie sărbătoare şi pentru mi­ne, pentru că mă chea­mă şi Gheorghe. Am urcat pe insulă spre locurile ei as­cunse, spre acel sat despre care mai­ca Irini mi-a spus înce­tişor: „Aspho­di­litis, satul pă­răsit. Mergi acolo”. Dar drumul nu a fost uşor. Poteci de munte, cu rare părţi pietruite, sub un soare de care nu te poţi ascunde – căci pe Amorgos, în afara câ­torva chiparoşi seculari, scăpaţi pe câte o vale ascunsă, nu există copaci. Aşa e drumul spre acel sat, în care m-am întâlnit din nou cu Sfântul Gheor­ghe Tămă­duitorul, cu Maica Domnului, şi cred că am găsit adevăratul oracol cicladic.

Stelios şi Maria şi Ianis

Ianis este un băiat zâm­bitor, în uniformă militară, dar mă priveşte dintr-o foto­grafie înrămată: el nu mai e la Aspho­dilitis, ca să înmul­ţească satul cu al treilea lo­cuitor, ci e tocmai în Afga­nistan. Ste­lios şi Maria, pă­rinţii săi, au singura casă locuită şi pre­gă­tesc o căţuie cu tămâie, bucăţi de brânză de capră şi pâine, pentru pelerinii care vor sosi aici. Da, maica Irini avea dreptate. E un sat mort, în care atunci când închizi ochii, liniştea e copleşitoare. Dar nu am putut închide ochii. Chiar şi locuinţa lui Ste­lios, singura tencuită şi văruită, pare desprinsă din filmele de desen animat cu epoca de piatră. Micuţa biserică îţi dă sen­zaţia că o poţi duce pe palme. Stelios m-a invitat fără ezita­re la el, am stat în umbra stranie a acestei case de pia­tră şi eu, fără să ştiu greceşte sau el engleză, şi cu atât mai puţin ro­mână, am povestit înde­lung, despre ceea ce e îm­pre­­jur, despre singurătate. L-am întrebat din ce trăieşte şi mi-a arătat mân­dru tot satul: e totul al lui, alături de turma de capre care paşte prin­tre ruinele unor imense locuinţe circu­lare din piatră, care stau îngropate în pă­mânt. Sunt în picioare. În pi­cioare sunt şi eu, parcă în vis. Ar­heolog fiind la în­ce­puturile formării mele, văd ceea ce oricine visează – locuinţe de trei mii de ani, în picioare. În care intru. Apoi, labirinturi în care Ste­lios îmi face semn să nu intru, apoi marile cis­terne săpate în stân­­­că. Aşa e. Mai­ca Irini avea drep­tate, aici este ade­vă­ratul şi ve­chiul ora­col pă­gân. Acum părăsit, cu în­ce­­tul, cu apa lui din cis­ternele mi­lenare, pe care doar capre­le o pot bea şi în care, dând o lespede la o par­te, mi-am privit chipul tul­burat.

Icoana pictată pe cer

Am stat apoi singur acolo o vreme. Stelios a plecat, stri­­gat de Maria: aşteptau peleri­nii, urma să se întâmple sin­gurul moment în care sa­tul părăsit prinde viaţă, când icoa­na făcătoare de minuni a Sfintei Marii şi cea a Sfân­tului Gheor­ghe poposesc aici pentru o ju­mătate de ceas, în tot anul, în pelerinajul care nu oco­leşte nici o biserică şi nici o casă a insu­lei. Am pri­vit în depărtare un golf mi­nunat şi mi-am închipuit cum veneau aici corăbiile ve­chii Elade, între zidurile pără­site azi, purtându-i pe cei ce do­reau să-şi cunoască vi­ito­rul. Am privit cu tot mai multă aten­ţie împrejur, am văzut de­sene pe stânci; une­le, fără în­doială, din an­­tichitate, altele ase­mă­nă­toare, făcute de ultimii săi lo­­cuitori, din generaţia bu­ni­cilor lui Stelios. Am mai dat la o parte lespezile şi am privit apa din cister­nele săpate adânc în stân­că. Apoi m-am dus din nou la Stelios şi am aşteptat, alături de el şi Maria şi Ianis din poză, să vină pe­le­rinii. Maria a fugit să mai dea o mă­tură prin mi­ca biserică a satului părăsit şi a sufletului ei, iar eu am rămas cu Stelios, vorbind în limba ciudată a oame­nilor care se înțeleg dincolo de cuvinte. La o între­bare pe care nu am pus-o, mi-a ară­tat un nor pe cer, pufos şi alb, peste golful pă­ră­sit al oracolului din Amor­gos, şi apoi a ară­tat către biseri­cuţa albă şi şi-a pus mâna pe ini­mă. Şi în timp ce pele­rinii se apro­piau cu cele două icoane, cântând imnuri de sla­vă în mirosul puternic al florilor insu­lei, pe ma­sa de lemn din bucătăria lui Stelios am scris acestea:

În Amorgos

Smocuri de iarbă şi icoane închise pe stânci.

Leandri şi flori, ierburile mirositoare

de la subţioara de piatră a îngerilor.

Insula este un regat calm, pentru regi exilaţi. Fără bătălii şi regrete. Printre

tufe de angelică, balsamuri şi pâlcuri de scaieţi

creşte carnea pe trup.

Insula este o familie.

O corabie într-un port curat.

Când Dumnezeu a făcut lumea, a aşezat insule

la margine,

pentru a se aşterne acolo la scris recviemul ei.

Insula este o piatră în mijlocul singurătăţii.

Aici stă frica şi curajul şi truda. Aici locuieşte sângele de capră,

tolănit între mare şi mare, pe o pajişte îngustă. Cu întreg neamul.

Aşteptând.

Insula este ochiul meu stâng.

Insula este mâna mea dreaptă.

O limbă uscată sub cerul gurii ud

şi greu.

Insula e o ureche ştiind să asculte

Fără a vorbi. Insula este şi ochiul meu drept, acum deschis

ca un cerc de piatră.

Acum în mine cresc: biserici, cuvinte. Mâna mea atinge plante şi ziduri neştiute. Şi gândurile, născute din aerul şters

şi de neînţeles.

(Fotografiile autorului)