Francisc și piatra fermecată

– Taina aurului din Munții Apuseni e ascunsă într-o piatră al cărei loc îl știe un singur om. Cine vrea s-o găsească trebuie să fie frate cu Dumnezeu –

Cruci de stele

Duminică de mai stăpânită de soare. Roșia Mon­tană e scufundată în liniște și lumină. Sunt iarăși aici, pe străduțele brodate cu piatră, printre ierburi și printre case contopite cu muntele. Drumul mă duce singur între priveliști pe care le știu pe de rost, care au asupra mea efect de obsesie, de narco­tic. N-am nicio destinație anume. E sărbătoare și oa­menii Apusenilor stau as­cunși după zidurile groase, de piatră, cu spai­mele și vi­sele lor. E cald, istoria plu­tește în aer, se scurge pe temeliile groase, se infil­trează prin crăpă­turile din sufletul meu.
Ați simțit vreodată pre­zența tulburătoare a unui duh în plină lumină a soa­relui? Se spune că locurile ce au fost cândva martore ale unor evenimente extra­or­dinare, tragice, eroice, poar­tă în ele energii ciudate, impregnate în pietre și zi­duri, că uneori aceste locuri cotropite de amintiri revarsă imagini și zgomote din alte timpuri. Ei bine, la Roșia ele se aud! E suficient să asculți șoaptele zidurilor bătrâne, să asculți murmurul munților gău­riți, scrâșnetul fin al cioburilor de cera­mică răspân­dite pretutindeni, e suficient să respiri adânc și să fii foarte atent la țipetele păsărilor ca să înțelegi într-o clipă istoria acestor locuri. O istorie a aurului și a suferinței, a bogăției și crimei, o istorie a eroilor nemuritori, a trădării, a supliciului, a beje­niei și a sângelui. Imperii succesive au făptuit crime inima­ginabile pentru acest aur, în numele aurului s-au dat bătălii, s-a tras cu tunul în biserici, s-au ucis femei și copii, generații întregi de săbii s-au îndes­tulat de sânge, unii au fost trași pe roată, alții au fost spân­zurați, unora le-a fost zdrobit trupul os cu os, iar altora li s-a dat foc. Unii au vrut mereu să ia totul, alții a trebuit mereu să apere ceea ce ar fi putut avea. Orice pas în spațiul acesta poartă o amintire, orice adiere de vânt poartă cu ea o șoaptă, o istorie, o poveste, un spațiu mistic, care pătrunde prin ochi și prin piele, un spațiu prin care reporterul merge adulmecând rășinile groase ale trecutului. Cruci ciudate, cotropite de o vegetație halucinantă, stau prăbușite în ierburi. O femeie de moț mi-a spus cândva că de Crăciunul din 2000, cineva a ieșit în aerul înghețat și a văzut o cruce de stele la mia­ză­noapte, apoi a strigat și lumea a văzut alte cruci de stele spre miazăzi… erau patru cruci de stele. Cine știe, a fost poate un semn de la Dumnezeu, a însemnat ceva, dar cine mai știe azi să dezlege semnele lumii și ale cerului?

Piatra cu guler de aur

O stradă în pantă. Un copil blond ca un heruvim (de ce oare credem noi că heruvimii sunt blonzi?) se joacă singur, cu mâinile, sub bolta unei străvechi bolți de piatră vopsită în alb. Sus, pe-o colină, la o încrucișare de dru­muri, descopăr casa cea mai veche a Roșiei: albă, uriașă, impresionantă, cu ză­brele din alte timpuri așezate peste ferestre, cu aceeași poartă ferecată, boltită, din piatră, cu arbori care au crescut chiar sub ea, semn că nicio căruță n-a mai intrat înăuntru de-o veșnicie. Crucea de pe acoperiș este neagră în soare, o iederă ciudată a cotropit piatra, lemnul și șițele vechi, un contrafort de cetate medievală îi dă un aer inexpugnabil acestei case care din prima clipă mă fascinează și mă ademenește în ea. Ten­cu­iala este căzută, o găină ră­tăcită ciugulește în poar­­tă. Cine locuiește aici? Care este istoria acestei case ciudate? mă întreb înainte de a bate la marile porți. Așa aveam să-l cunosc pe Francisc David, ultimul des­cen­dent al unei familii cu o istorie fascinantă. Ulti­ma verigă a cercului se închide. Acum știu sigur de ce am venit. Roșia Mon­tană îmi spu­ne o po­veste îmbibată de duhul aurului și al trecutului, un fel de Post Scriptum, un fel de adio neînțeles.
Francisc are vreo 60 de ani, dar pare de 40. Re­marc faptul că nu are niciun fir de păr alb, că are ochii albaștri și clari și senini. „Cum așa?”, îl în­treb, și el îmi răspunde că numai Domnul poate face asta și că acela care este aproape de Domnul este senin. Ca el. Înainte de a intra, mai observ că la­crimile albastre ale pietrei, lichenii aceia ciudați, au cotropit și această clădire, mucegaiul acesta ciudat al pietrei este și aici. Această casă are 400 de ani!

Dincolo de uriașa poartă de cetate a lui Francisc se află o lume încă și mai stranie. Timpul a para­lizat, e suspendat între cer și ierburile sălbatice ale curții. Francisc locuiește singur aici cu cărțile sale. Îmi povestește cu aerul cel mai firesc despre această casă-cetate, pe care tatăl său a fortificat-o, i-a pus gratiile acelea teribile, pentru ca furii și lotrii să nu poată pătrunde. Dulapul acesta enorm de stejar era plin cu arme aliniate pentru apărare. Taică-său, pe care îl chema tot Francisc David, era un tip hotărât și curajos ca un leu. Era puternic și bogat și noro­cos, pentru că era foarte credincios, umbla mereu cu Evanghelia asupra lui. Avea minele lui de aur și era unul dintre oamenii cei mai bogați ai locului. „Dumnezeu nu i-a luat mințile, ca altora”, zice Fran­cisc, „iar marele său noroc la aur venea pentru că nu uita nicio clipă de Domnul. Era generos cu ceilalți și cu lucrătorii lui. Sâmbăta era zi de plată, și oamenii lui de la mină veneau aici, în curte, în dosul marilor porți, unde se împărțeau banii și aurul. Tata punea de se tăia o oaie sau un vițel, și minerii lui făceau praznic, și el îi punea să mul­țumească nu lui, ci lui Dumnezeu pentru norocul de a fi găsit aurul în măruntaiele minelor sale. Și ei mulțumeau, pentru că, dacă el era bogat, toți erau bogați.”

Reporterul privește tăcut fotografiile de pe pereți, calcă cu grijă peste podelele din scânduri groase de stejar, atinge ușile grele. Această casă are 400 de ani, iar Francisc-fiul bântuie singur printre străvechile mobile și printre amintirile copilăriei sale fericite, în care taică-său îl ducea în mine, în care îi arăta bolovanii de aur. Nimic n-a mai rămas din bogăția de altădată a acestei familii, casa aceasta care era cândva un cuib strălucitor este acum pustie. Francisc-fiul se preumblă pierdut pe lângă patul gigantic din lemn masiv, pe lângă pereții goi, altă­dată încărcați cu tablouri alese, după gustul mamei sale, frumoasa Reveca. Toate s-au dus, s-au pierdut, s-au spulberat împrăștiate de vânturile aspre ale istoriei și ale des­tinului.

Era geolog tai­că-său, iar mama lui, Reveca, făcu­se liceul german și era profesoară de germană și de desen la școala din Roșia. Părinții lui se iubeau, erau tineri și frumoși și părea că tot no­rocul munților se revărsase asupra lor. „Pe vremea aceea, minerii făceau baluri în aer liber pe malurile Tăului de Sus și toată Roșia Montană se strângea acolo să se veselească și să privească la toaletele plătite cu aur curat ale doam­nelor”, spu­ne Francisc visător. El era copil pe-atunci și credea că toate aces­tea, toată strălucirea și toată bogăția aveau să dureze pentru tot­deauna. Strămoșii săi se pricepeau la aur și taică-său moștenea tradiția familiei. Au avut mai întâi mine la Bucium, apoi au cumpărat la Roșia Mon­tană, la Găuri, la Cârnic, la Văidoaia, aici aproape, și la Crăsănești. Aveau șteam­puri cu 12 săgeți Davidenii, și el, băiatul, avea numai 7 ani când îl lua taică-său la mină să-l învețe. Pe unii au­rul îi înnebunește, îi ispitește, îi face nebuni, trebuie să ai inima tare și ferită de ispită ca să rămâi om întreg. Dus de mână de taică-său, Francisc cel mic a moștenit secretul, secretul aurului.
Și care este secretul?, întreb. „Secretul auru­lui?”, zâmbește. „Ai auzit de Băuța Șponghii? Pia­tra pe care o caută toți minerii?” N-am auzit. Da­vid vorbește aproape în șoaptă. „E o piatră, un fel de floare de mină foarte frumoasă, cu cristale roz și care uneori bate în portocaliu, și piatra asta are de jur-împrejur un guler cu totul și cu totul de aur. Unde se află piatra asta, acolo este întotdeauna mult, foarte mult aur. Bătrânul știa unde se află și de-asta el a scos foarte, foarte mult aur. El știa unde e aur și unde nu. De exemplu, mina Cătălina, unde acum sapă aștia de la Companie, mina a fost a noastră, a familiei, dar a vândut-o pentru că nu era nimic. Compania acum zice că sapă după relicve romane, dar de fapt caută Băuța Șponghii ­– ha! N-o s-o găsească niciodată, niciodată, pentru că ea nu se arată oricui, nu oricine poate s-o vadă. Unii spun că e vorba despre noroc, numai că piatra asta știe să vadă în inima omului sau poate că Dum­nezeu le dă numai unora darul de a o găsi.” Lui taică-său i se spunea Francisc al Zeicului. La mina Râzna a găsit un filon uriaș, tone de aur care ar fi luat mințile oricui, a fost cea mai mare bogăție pe care a găsit-o într-un singur loc. A venit acasă și a stat închis și s-a rugat înainte de a hotărî ce să facă. L-a ascuns, pentru că nu-l putea lua pe tot deodată. A făcut un veceu acolo, în dreptul filonului, pentru ca hoții să nu știe. Niciodată n-a reușit să scoată tot aurul de-acolo, pentru că la puțin timp după marea descoperire, zilele fericite s-au dus, au venit comuniștii și au spulberat toată viața lor, au pierdut totul, totul… Ani de zile mai târziu, au dat peste filonul său, și taică-său a paralizat. Era prin 1962 când l-au găsit, și el și-a revenit abia după zile întregi. Era aurul său, comoara sa secretă, descoperită din întâmplare de către exploatarea mi­nieră.

Sabia dintre Dumnezeu și diavol

Ne plimbăm prin adân­curile ca­sei lui Francisc. Re­por­terul se scu­fundă în istoriile de demult. Feres­trele dinspre interiorul curții sunt asediate de o vegetație halucinantă, ce pare că vrea să intre înăuntru printre gratiile groase. Podelele scâr­țâie, în timp ce el îmi po­vestește cum a fost după ‘48, cum din toată bogăția lor nu a mai rămas decât casa asta, cum taică-său a lucrat pe șantier la Salva Vișeu și la Bum­bești Li­vezeni, ca simplu muncitor.
„Băuța Șponghii și secretul aurului nu sunt pentru oricine, trebuie să ai credință, trebuie să lu­crezi cu Dumnezeu la aur, pentru că de nu lucri cu Dom­nul, numai cu diavolul poți lucra. Acum com­pa­nia asta (Gold Corporation – n. red.) vrea să afle secretul, dar lucrează împotriva Domnului. Ei vor să dărâme biserici, ei umblă cu minciuni și înșelă­torii, vor să pună mâna pe ceea ce nu e al lor, pe minele care aparțin de drept moților. Băuța Șponghii e un blestem pentru aceia care nu lucrează cu Domnul. Băuța e ca un fel de lamă de sabie între Dumnezeu și diavol, ca o pun­te, un fel de piatră de… încer­care. Dacă ești ticălos, atunci devii și mai ticălos, dacă ești bun, atunci ea te face și mai bun. Și ei, Doamne”, zice Fran­­cisc străbătând teribilele adâncuri ale casei-fortă­reață, „ei de fapt făp­tuiesc aceeași crimă pe care au făptuit-o co­muniștii în ‘48, luând cu de-a sila ceea ce e al nost!”

Frumoasa Reveca

Ieșim în curte. Casa aceasta pare că are o greu­tate colosală, e așezată pe pământ ca un mun­te. Stâlpii groși de lemn ai prispei interioare par că se îndoaie sub greutate, o ușiță de lemn con­duce către adâncurile încă neexploatate ale piv­niței. Reporterul se întreabă ce-ar mai putea as­cunde hrubele de sub casă, în timp ce Francisc scoate niște portrete din alte timpuri ale frumoșilor săi părinți. Scormonește mereu printre cețurile trecutului, își amintește mereu despre mama Re­veca, despre care nicio clipă nu uită să spună că era de o frumusețe răpitoare și că mereu era cu cântece pe buze, da, cân­ta în germană cântece la modă pe-atunci și se în­vârtea mereu printre mobi­lele ei dragi, pentru ca într-o bună zi, Doamne, mult mai târziu, să închidă ochii, la vârsta de 90 de ani, în aceeași casă în care când­va fusese atât de fericită. Francisc face cu duio­șie portretul Re­vecăi, plutind printre ierburile sălbă­ticite ale curții, în timp ce eu îmi spun că trebuie s-o fi iubit foarte mult, trebuie s-o fi divi­nizat pe mama aceasta a singurelor zile fericite ale vieții sale, când era el copil. Minerii tatălui său o priveau ca pe o zână și ea se ocupa de acte de caritate și dădea daruri bogate celor săraci și bisericii. Și el, tatăl, Francisc David al Zeicului, ce s-a întâmplat cu el? Francisc-fiul privește în gol cu seninii săi ochi albaștri. „Păi”, zice, „a murit la 64 de ani, pu­țin după povestea cu para­lizia, convins că roata istoriei se va întoarce din nou, că nimic din ceea ce este clădit pe minciună și pe nedreptate nu poate să reziste în fața lui Dumnezeu. Era convins că, în cele din urmă, se va face dreptate, și că toate ale noastre se vor întoarce în cele din urmă la noi. Știi, după cinci ani de șantiere, pe taică-meu l-au chemat comuniș­tii înapoi, la mină, l-au angajat, pentru că se price­pea și… știi ce voiau de la el? Ceea ce-ar vrea ăștia acum de la mine: secretul. Băuța Șpon­ghii! N-a spus niciodată ceea ce știa, pentru că nu era corect și pentru că nu putea să uite anii de sărăcie pe care i-am trăit după ‘48, când nici măcar o vită în bătătură nu ne-or lăsat!”
Francisc-fiul scor­monește prin unghere neștiute și îmi arată acte de proprietate asupra minelor sale, acte pe care el nu le-a pierdut niciodată, îmi arată fotografii din alte timpuri, îmi arată obiecte stră­vechi constituite într-un fel de altar al amintirilor și, în cele din urmă, după o adâncă privire în ochi, îmi arată miracolul, piatra aurului și a blestemului, Băuța Șponghii, u­neal­ta Domnului, dar și a diavo­lului, pe care o ține ascunsă printre alte flori de mină, sub o cârpă. E într-adevăr roz, neasemuit de fru­moasă, cristale transparente îmbră­țișează acolo minuscule, miracu­loase particule de aur. O ține în mână cu o grijă infinită, el, ultimul deținător al acestui periculos secret atât de râvnit. „Tu știi unde se află”, spun. Tăcere. „Știu”, zice el în cele din urmă. Zâmbește mereu, ca și cum s-ar gândi la timpurile apuse. Mai dăm un ocol curții celei sălbăticite și casei de piatră. Cerul este jos, pare că l-am putea atinge cu mâna. Înțeleg că nu mai e nimic de spus.
Suntem sub imensa poartă de la intrare. „N-ai gri­jă”, îmi spune, „duhul aurului ia mințile numai la cei slabi și la cei lacomi”. Iedera stranie care su­fo­că porțile atârnă deasupra lui Francisc, copacii crescuți în poarta mare par că se înclină spre el. Adio!

Norii aleargă deasupra Roșiei Montane și dea­supra tulburătoarei sale istorii, deasupra destinelor zbuciumate ale acestor oa­meni, deasupra zidurilor ime­moriale ale acestor case. Uci­derea bisericilor vii pentru aur, trecerea cu buldozerul prin lumea duhurilor unor eroi, nesocotirea sufletului acestor munți… toate acestea nu pot ră­mâne fără urmări, îmi spun. Ce va face Băuța Șponghii? Ce vor face moții în fața pri­mejdiei, a ticăloșiei, a unor străini care vor din nou să le ia aurul? Cobor iute străduțele prin­tre casele vechi, prin vân­tul cald, până jos, în vale, la marea biserică a lui Balint, la mormântul lui Balint, privesc în sus și pare că norii tur­bați aleargă direct prin clo­potniță…

(Text publicat în anul 2002, când „Formula AS” a fost vârf de lance, în lupta pentru Roșia Montană.)