Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Despre teatru, film și emancipare cu IOANA BUGARIN: „Simt că în viața mea lucrurile s-au întâmplat cu un sens”

„Ce-ar fi dacă aș alege să nu mai trăiesc?”

– Mai întâi ai participat la Festivalul de film „Ceau Cinema” din Timişoara, iar acum, toc­mai ce te-ai întors de la Cluj, unde ai obținut o dis­tincție onorantă: „Mențiunea specială din cadrul Bursei Alex. Leo Șerban”, pentru rolul interpretat în filmul „Otto Barbarul”. Poves­tește-ne despre el, înainte de a fi difuzat în ci­nematografe.

Cu prim-planul furat de Sizo

– De fapt, această distincție mi-a fost oferită pentru rolurile din două filme! (râde) E vorba de „Mia îşi ratează răzbunarea”, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, şi de „Otto Barbarul”, în regia Ruxandrei Ghiţescu, care, la TIFF, a primit Premiul „Zi­lele Fil­mului Românesc pentru sec­ţiunea Lung­metraj”. A fost o mare bucu­rie să primesc acest premiu. În „Otto Bar­ba­rul” interpretez un personaj se­cun­dar, dar extrem de „greu” și impor­tant: o ado­­lescentă care suferă de depre­sie şi ajunge să se sinucidă. Povestea ei este spusă prin prisma amintirilor perso­najului cen­tral, Otto, un băiat de 17 ani, care e in­ter­pretat de Marc Titieni. Stră­duin­du-mă să fac un personaj cât mai con­vin­gător, am încercat să dau o voce per­soa­nelor care s-au confruntat cu aceas­tă gra­vă pro­ble­mă, depresia. Privind a­dânc în propri­ile mele angoase şi tene­bre, mi-am pus întrebarea „Ce-ar fi dacă aş alege să nu mai trăiesc?”. Din ne­fe­ricire, în so­cie­tatea noastră există o stig­mă pro­nunțată în ceea ce priveşte bolile psi­hice, şi foarte mulţi oameni amână prea mult să ceară ajutor. Văd multă de­pre­sie în jurul meu, dar cei afectaţi se je­nează să ad­mită asta, ca să nu fie consi­derați oa­meni slabi. Ceea ce e un non­sens! Din punct de vedere clinic, depre­sia afectea­ză toc­mai voinţa, deci cum poţi să-i spui unui om care-i bolnav de lipsa voinţei „De ce n-ai mai multă voinţă?”.

„Trei femei deștepte. Mare dramă!”

– Și la Cluj, și la Timișoara te-ai bucu­rat de libertatea de a sta iarăși față în față cu publicul spectator. La teatrul Odeon, unde ești angajată, s-au reluat, de ase­me­nea, multe dintre spectacolele oprite, ba chiar s-au dat premiere. Veşti bune, după inchiziția impusă de pandemie…

– Da! Interacţiunea cu publicul chiar mi-a lipsit. Așa cum ne-a lipsit tuturor celor ce ne petrecem viața pe scenă. E adevărat însă că, în pandemie, eu m-am aflat în­tr-o postură privile­giată, adică am avut avan­tajul de a primi un sa­lariu şi de a putea să repet în continuare. Spre deosebire de colegii mei din spaţiul inde­pen­dent, transformați, peste noapte, în șomeri. Trebuie făcut neapărat ceva pentru ei. Nu pot rămâne ai nimănui. Și în Europa artiș­tilor le-a mers greu, dar statul i-a ajutat.

– În ce spectacole joci la Odeon?

– În mai multe, dar cel mai recent am scos pre­miera „Julieta fără Romeo”, o piesă în regia lui Bogdan Theodor Ol­teanu. Am colaborat foar­te bine cu el la mai mul­te proiecte relevante pentru mine, atât pe partea de film, cât şi pe par­tea de teatru. Și aici inter­pretez tot o adoles­centă care tocmai a în­ceput să înveţe să se dis­tanțeze de părinţii ei şi să se definească pe sine în raport cu principiile legate de „aşa ar trebui să fii, aşa e o femeie, aşa e drumul normal”, moșteniri care se află în totală opoziţie cu parcursul la care vi­sează ea. Pe scenă suntem trei femei. Joc alături de Elvira Deatcu şi Ru­xandra Maniu, două actriţe excepţionale şi doi oameni minunaţi! Şi aşa cum zice Sonia, per­sonajul Ruxandrei: „Sun­tem trei femei deştepte. Mare dramă!” E comic, pentru că textul e scris de doi bărbaţi. Și mai am un motiv mare de bucurie: la sfârşitul lui august voi merge la „Fes­ti­valul Internaţional de Teatru de la Sibiu”, unde o să joc în „Itinerarii. Într-o zi, lu­mea se va schim­ba”, un spectacol pe un text de Yann Ver­burgh, în regia lui Eugen Jebeleanu (care în septembrie 2020, la Gala UNITER, a câştigat premiul „Lucian Pintilie”, pentru „Cea mai bună regie”, exact pentru acest spectacol). În piesa aceasta vorbim despre condiţia acto­ru­lui, despre ce înseamnă să fii cetăţean euro­pean, despre cum ne definim identitar şi despre re­pre­zen­tarea fe­minină în teatru. De asemenea, în toam­nă, la HBO, va fi premiera serialului „Ruxx”, în regia Iuliei Rugină şi a lui Octav Gheor­ghe, pe un scenariu de Vera Ion, un sce­nariu în care per­sonajele principale sunt… femei! Sunt „bân­tuită” de feminism, dar nu doar pentru că e la modă! (râde)

Teatru în sufragerie

– „Raportul” tău profesional sună excelent. A meritat să te faci ac­triță. Te-ai născut cu bastonul de mareșal pus în raniță?

Scenă din filmul ”Mia își ratează răzbunarea”

– Eu am simţit mereu o dispo­nibilitate emoţională mare și am bănuit că s-ar putea ca actoria să fie forma cea mai la îndemână prin care să mi-o exprim. „Istoric” vorbind, când eram mică, tot timpul dădeam spectacole în sufragerie: mă înfăşuram în cearşafuri, cântam şi dansam. Deci în mine a existat nevoia asta de a mă exhiba. Iar părinţii noştri, ai mei şi ai surorii mele (am o soră minunată, cu cinci ani mai mică decât mine, care aspiră tot la o ca­rieră în actorie şi a pornit deja cu drep­tul, cu un lungmetraj), deşi nu au ab­solut nicio legătură profesională cu arta, ne-au insuflat deschiderea către cultură: ne-au încurajat să citim cât mai mult, să vedem filme, în fiecare week-end ne duceau la teatru… Ne-au încurajat, de fapt, să ne găsim calea, fără să ne for­țeze într-o anume direcţie: eu, de exem­plu, am făcut în copilărie pian, balet, dans de societate, tenis… orice îmi tre­zea interesul. Mama şi tata au fost me­reu deschişi în legătură cu toate pasiu­nile şi curiozităţile noastre. Apoi am intrat în trupa de teatru a liceului „Nil-Theatergruppe” și am ajuns să joc pe scena „Teatrului German din Timi­şoara”, oraşul meu natal. Eram coordonați de actriţa Isolde Cobet. Treptat, m-am încorporat în această lume a artei scenei: vedeam specta­colele de la cele trei teatre din Timişoara (Teatrul Naţio­nal, Teatrul Maghiar şi Teatrul German) şi de câ­te cinci-şase ori. Aşa mi-am dat seama că in­tui­ţia mea iniţială a fost corectă. O scurtă pe­rioadă am cochetat cu ideea de regie, dar m-am hotărât s-o las pe mai târziu.

Studentă la Londra

– Dar la prestigioasa „Academie Regală de Artă Dramatică” din Londra cum ai ajuns?

Prim-plan din filmul ”Otto Barbarul”

– În clasa a XII-a, în timp ce mă preocupam de bacalaureat, m-am înhămat şi la admiterea la RADA („Royal Academy of Dramatic Art”). Procesul a fost îndelungat şi stresant: zburam la Londra, mai dădeam un examen, mă întorceam în Timişoara, mai treceam o evaluare, iar zburam la Londra, şi tot aşa. Dar efortul a meritat pe deplin: cursul de la RADA a fost una dintre cele mai importante ex­pe­rienţe profe­sio­­nale din viaţa mea. Acolo mi-am pus bazele a cam tot ce ştiu în ac­torie. Cei de la RADA aveau o abor­­dare foarte pragmatică în pri­vinţa mese­riei: vedeau în ea un meșteșug în care utilizezi diver­se instrumente pentru a obţine ce vrei. Ne prezen­tau mai multe şcoli de gândire şi di­recţii de abordare, exploram di­verse tehnici din mai multe meto­de… Acela a fost un an care m-a schimbat foarte mult, inclusiv ca om, pentru că la Lon­dra am mers singură: venise mo­mentul să învăţ lecţia auto­no­miei. Evident, am avut parte de mul­tă susţinere: din partea părin­ţilor, care mi-au fost alături nu doar emo­ţional, ci m-au ajutat şi fi­nan­ciar (degeaba intrasem la şcoala as­ta extraordinară, dacă ei nu mi-ar fi dat banii cu care să mă întreţin), şi din partea iu­bi­tului meu de a­tunci, care m-a încurajat să-mi ur­mez calea şi cu care am păstrat relaţia chiar şi la dis­tanţă. Desigur, au fost și momente de singu­ră­tate, dar ele sunt inevitabile… Am crescut mult în anul acela.

Doi pe un balansoar

– Puteai să rămâi în Londra, dar ai ales Ro­mânia. De ce?

Ingenuă și misterioasă

– Inițial, am vrut să rămân la o şcoală de ac­torie din Londra: la admitere am fost 6.000 de can­didaţi, care am concurat pe 18 locuri, iar eu, deși m-am clasat în primii 50, am picat la selec­ţia finală. Îndrumată şi de părinţi, am zis să revin în ţară şi să urmez UNATC-ul, măcar timp de un an, ca să nu-mi ies din mână și să continui să ra­finez ce învăţasem în Londra. Planul a fost să mă întorc în Anglia în anul următor şi să dau din nou admitere acolo. Dar n-am mai plecat. Între timp, începuse să-mi zâmbească succesul în Ro­mâ­nia. Fusesem solicitată de doi regizori de vârf – dom­nul Stere Gulea, pentru filmul „Moro­meţii 2”, și Radu Afrim, pentru un spectacol la „Tea­trul Apollo 111”. Au fost nişte întâlniri pro­fe­sionale care m-au făcut să mă gândesc dacă mai avea sens să plec: în fond, voiam să-mi ter­min şcoala, ca să ajung să profesez. În con­se­cinţă, am ales să merg cu UNATC-ul până la ca­păt.

– Două școli de teatru pe un balansoar… Sunt diferențe mari între Londra și București?

– Ca să fiu sinceră, UNATC-ul a fost pentru mine o experienţă traumatizantă şi toxică. Din pă­cate, se predă foarte mult după ureche, nu exis­tă o metodă structurată, practic e o loterie: totul ţi­ne de profesorii la ca­re nimereşti. În opinia mea, UNATC-ul func­ţio­nează pe principiul „survival of the fittest” (n. red. – „supra­vie­ţui­rea celui mai tare”), e un sistem care are mulţi studenţi, care pretinde că te deconstruieşte, pen­­­tru a te reconstrui mai puternic – o pers­pectivă cu care nu sunt pe deplin de acord. Si­gur, au existat şi lu­cruri pozitive. Am avut parte de nişte colegi care m-au inspirat şi alături de care m-am bucurat să lucrez şi am avut parte de trei în­tâl­niri esenţiale: cu dom­nul Florin Grigo­raş, fără de care n-aş fi terminat UNATC-ul şi căruia îi voi fi mereu re­cu­nos­cătoare din a­cest motiv, cu doam­na Anca Ioniţă, care mi-a asigurat stimularea inte­lec­tuală de-a lungul fa­cultăţii, şi aceea cu doam­na Maria Zăr­nescu, care, de ase­me­nea, m-a ajutat să-mi în­chei studiile. To­tuşi, pu­nând în balanţă ex­perien­ţele profe­sio­nale de care m-am bucurat şi expe­rien­ţa tra­u­ma­­tizantă a UNATC-ului, azi pot să spun că nu regret în­toar­ce­rea în Ro­mâ­nia, deși a fost o perioa­dă în care, compa­rând cele do­uă sis­teme edu­ca­ţio­­nale, simţeam frus­tra­re: mi-aş fi dorit să mă fi aflat într-un loc ca­re să mă dezvolte mai mult. Dar azi, privind în urmă la parcursul meu pro­fe­sional, mi se pare că pot să fiu mulţumită, ba chiar sunt recunos­cătoare pentru ce-am reuşit să realizez. Simt că în viața mea, lucrurile s-au întâmplat cu un sens. Nu ştiu dac-a fost hazard, nu ştiu dacă să cred în forța des­tinului, dar, până la urmă, lucrurile s-au în­tâm­plat bine pentru mine şi de-asta, acum, e greu să mai existe loc pen­tru vreun regret.

Luptă grea: inegalitatea de gen

– Englezii au un proverb care spune că dru­mul nu poate să fie decât înspre înainte şi în­spre în sus. Se potrivește cu visele tale de viitor?

Scenă din filmul ”Otto Barbarul”

– Sper ca peste 5-10 ani, dac-o să mai facem un interviu, să pot să spun că drumul meu a mers pe o direcţie bună. Sper ca până atunci să mă întâlnesc cu mulţi oameni care să mă inspire şi cu care să-mi facă plăcere să colaborez, sper să-mi păstrez seriozitatea, smerenia şi respectul faţă de muncă şi mai sper ca până atunci să în­ceapă a se scrie din ce în ce mai multe partituri rele­van­te pentru femei.

– Răsună un soi de militantism feminist în ce spui. E înnăscut sau l-ai dobândit? „Femeia puternică” e la mare modă în lumea de azi.

– Cred că ambii părinţi mi-au fost model în sensul ăsta: amândoi sunt nişte oameni foarte des­chişi la minte, care m-au încurajat să exist au­to­nom şi să-mi găsesc vocea proprie. Apoi, tre­când prin diverse experienţe, am ajuns treptat la nişte lecturi care mi-au dat un vocabular care să ex­prime lucrurile pe care le intuiam. Şi, recu­nosc, în prezent, inegalitatea de gen este una din­tre luptele mele cele mai mari.   

– Dar dincolo de luptă, cum arată viața ta?

– E o viaţă cu de toate. Şi e o viaţă pe care pi­sicuța mea, Sizo, mi-o face mult mai frumoasă. Citesc, mă duc la filme, petrec timp cu prietenele mele, care mă ajută și mă în­cu­rajează şi cu care pun la cale de la distracţii mo­mentane până la lu­cruri de vii­tor. Călătoresc…

– Şi-n bucățica de vară care ne-a mai rămas te mai aşteaptă că­lătorii?

– Din fericire, da! O să am şi un pic de vacanţă, deși mai tre­buie să ajung şi pe la alte fes­tivaluri: o să merg la FITS, la Si­biu, cum ți-am spus, cu piesa „Iti­nerarii”, iar la sfârşitul lui august o să mai fac o incursiune acasă, la Timişoara, unde în ca­drul Festi­va­lului Dramaturgiei Româneşti (parte din „Fes­tivalul European al Spectacolului Timi­şoara”), o să jucăm „Julieta fără Romeo”.

Foto: ALEX GÂLMEANU (3), CODRUȚA COROCEA (1), NORBERT FODOR (2)   

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian