Prorocul din vârful dealului

– La capătul nordic al țării, în Maramureșul învelit în păduri și în pajiști înmiresmate, trăiește un om care a fost în Rai. E prieten cu îngerii, vorbește cu morții și aduce mesaje de pe lumea cealaltă, fiind răpit în duh de pe vremea când era doar copil. Îl cheamă IOAN SURDUC și are o familie numeroasă. Modest, retras, acceptă foarte greu să vorbească, pentru că nu vrea să-l mânie pe Dumnezeu cu trufia lui. Dorința lui cea mai mare este să trăiască în pace, ferit de curiozitatea și zarva lumii care îl asupresc. În casa lui vecină cu cerul, așezată pe-un vârf de deal, Ioan Surduc își așteaptă cu seninătate sorocul, pentru a se putea întoarce pentru totdeauna în Rai –

Satul cu vrăji

La vărsarea apei Vișeului în râul Tisa, chiar lân­gă granița ce desparte nordul Maramureșului de Ucrai­na, Dum­nezeu a mutat pe pământ o bucățică de Rai. Călă­torul ce vrea să ajungă până acolo trebuie să trea­că un munte (Gutâiul) și două văi (Mara și Iza). Pe Valea Marei, drumul e străjuit de porți de stejar, înnegrite de ploile fără de număr ale anotimpurilor care au trecut. Pe Valea Izei, pătrunzi într-o salbă de păduri și de pla­iuri ce stră­lucesc în lu­mină ca și în ziua când Dum­ne­zeu a des­părțit apele de uscat. Abia pe Valea Vi­șeului pei­sajul se mai as­prește, adum­brindu-și culorile. Dar și aici, ca pretu­tindeni în țara dumneze­ias­că a Maramu­re­șului, lumea plu­teș­te pe miresmele fânului de cu­rând co­sit. Iar­ba dintâi a fost adunată-n căpițe, iar iarba de-a doua strălucește precum sma­ragdul, pe dea­lurile unduitoare care ascund între ele, ca pe-o minune, așe­za­rea în care tră­iește „prorocul” Ioan Sur­duc. Pe aici au ve­nit, cu vreo șase veacuri în ur­mă, plutașii care co­bo­rau pe râu cu buș­teni, așezân­du-se pe aceste plaiuri mătă­soase și par­fu­mate, pe care nu le-au mai părăsit nici­când.

Satul are vreo 400 de fu­muri… Așa se face nu­mă­rătoarea populației de aici. Majoritatea țăranilor sunt ucraineni și își țin rânduielile după calendarul vechi. De pildă, la Boboteaza creștinilor obișnuiți, cei din Valea Vișeului abia sărbătoresc Ajunul Crăciunului și cântă colinde, iar Anul Nou cade pe 14 ianuarie. În aceas­tă așezare de la capătul lumii se mănâncă „pâine de mălai” numită „corj”, „pi­cioci” (cartofi), „coleașă” (mă­măligă) sau „pi­roște” (sarmale). Aici se fac trei feluri de horincă (de pere, de mere și de prune), dar cel mai galben și mai gustos rămâne rachiul de pere, care îl face pe câte un sătean să exclame, în toiul verii: „Beau până nin­ge!”. În acest loc magic, unde s-a născut și a trăit o viață întreagă Ioan Surduc, toată lumea știe că vre­mea rea vine numai de la apus, că ploile de stele căzătoare în­seamnă vremuri de bejenie și război, că nu trebuie să te sperii de urs dacă te întâlnești cu el în pădure, fiind­că îi poți vorbi cu blândețe, iar el te va în­țelege… Însuși „prorocul”, ce se trage dintr-o fa­milie de clopo­tari, ne-a spus că, ori de câte ori se înnegrește cerul a furtună, popa sau dascălul se apucă să tragă clopotele de la biserică și vezi cu ochiul liber cum se răsfiră norii încărcați de grin­dină! Tot aici am aflat că la „Gura Tisei” sunt cei mai harnici greieri de pe lumea asta, care cântă chiar și ziua, în amiaza mare, pe căldură, în liniștea pășunilor pe care stă culcată iarba cosită, pusă la uscat. În această așezare miraculoasă am descoperit că „luatul laptelui” (adică oprirea lap­telui la oaie sau la vacă, prin magie răutăcioasă) se des­cântă, pentru dezlegare, cu 9 fire de paie, luate de pe aco­perișul grajdului, cu rugăciuni speciale, spuse de 9 ori, și cu o străicioară de mălai descântat, ce se dă de mâncare animalului deocheat. Nu oricine are asemenea puteri, iar descântătoarele profesio­niste primesc de la cele care le-au învățat mește­șugul așa-numita „diplo­mă de Mariană”… Vara umblă vorba: „Hai să facem patul lângă vacă!”, adică țăranii se cul­că lângă vitele cele mai frumoase, pentru a le apăra de deochiul vreu­nui vecin invi­dios, numit „mejdaș”. O altă formă mis­te­rioasă de exorcizare, pe care o folosesc localnicii, este „cio­flâncul”: un cui înroșit în foc ce se bate în buturuga cea mai apropiată de casă. Tot acest alfa­bet magic îi este perfect familiar lui Ioan Surduc, pentru că băr­batul care vorbește cu duhurile mor­ților și este vizitat de îngeri n-ar fi putut trăi decât într-un ase­menea sat miraculos!

Pășunea cu îngeri

Născut într-o familie de oameni sim­pli, dar foarte credincioși, Ioan a avut, încă din anii copilăriei, o suită de experiențe ului­toare, care l-au făcut celebru în zonă. Cu mare greutate a reușit Ioan Sur­duc, în cele din urmă, să se sustragă valului din ce în ce mai mare de cu­rioși care veneau să-l vizi­teze. Imediat după război, când au­toritățile comu­nis­te încă nu con­trolau foar­te bine acele ținu­turi înde­părtate și izo­late, la casa „proro­cului” ve­deai, dumi­nica mai ales, zeci de oa­meni care așteptau, la rând, pe ulița în­gustă ce urcă spre casa de pe deal. Pe atunci, chiar și gra­nița cu URSS-ul mai era, încă, per­mea­bilă, mo­tiv pen­tru care veneau la „copilul-minune”, ce nu împli­nise nici măcar 15 ani, țărani și din acea parte a satu­lui, ulterior izolată de trasarea definitivă a frontierei.

„Nu apucasem să merg la școală când l-am visat pe tata care murise de câțiva ani. El a fost, ca și mama, un om cu frica lui Dumnezeu. Pă­rea vesel, în vis… Mi-a făcut semn, cu mâ­na, să mă apropii de el. În clipa când m-a apucat de mâna dreaptă, am văzut o pă­șune plină de îngeri, care luminau iarba ca niște focuri vii. Au­zeam cântări de o mie de ori mai frumoase decât la noi în sat. Tata mi-a spus că e mul­țumit și liniștit, pentru că n-o să-l fac de râs în viață. M-a sfătuit să fiu blând și m-a îmbrăcat cu o cămașă de lu­mină. Parcă așa mi s-a părut mie, cu mintea mea de copil… Pe urmă, mi-a zis că o să ne mai ve­dem. Dacă pășunea aia, plină de în­geri care luminau și cân­tau, o fi fost Raiul, atunci eu l-am vizitat în vis, cu tata de mână!”

„Copilul bătrân”

De când s-a trezit din somn a doua zi, Ionică Surduc a început să-i ui­meas­­că pe mama și frații săi cu blândețea în­țeleaptă pe care o arăta tuturor, la o vârstă așa de mică, de parcă ar fi de­venit un „copil bă­trân”, cum l-au și poreclit! Dar băiatul n-a povestit nimă­nui taina sa. După câteva săptămâni s-a întâlnit din nou cu tatăl său în vis, care i-a spus că pe lumea cea­laltă este foar­te bine și primește ali­nare pentru orice obidă sau lacrimă plânsă în timpul vieții. „Mai întâi mi-a arătat o poiană unde stăteau și se bucurau drep­ții. Mi-a spus că toți fuseseră foarte necăjiți, aici, pe pământ. În clipa aia, am văzut un ful­ger, parcă, iar visul mi s-a rupt brusc!” Ionică Sur­duc se tre­zise din somn în clipa când mama sa – care intrase în cameră și văzuse că doarme dezvelit – îl acoperise cu un lepe­deu, un fel de cearșaf făcut din fire de cânepă, pe care ma­ramureșenii ori îl așea­ză ca așter­nut, ori se în­velesc cu el, vara. „Atunci am mi­rat-o pe mama foarte tare, căci i-am spus: «Mamă, să nu mă mai miști niciodată în timpul somnului, că poate sunt plecat din trup și pot să mor!»”… Au mai trecut un anotimp sau două și tatăl lui Ionică Surduc l-a vizitat iarăși pe „copilul bătrân”, făcân­du-i o mare dezvă­lui­re. „Mi-a ară­tat o întindere, cât vezi cu ochii, plină de lumânări aprinse. Unele arseseră mai mult, altele mai puțin… Era ceva de neînchipuit! «Privește aceste lu­mânări – mi-a zis tata – și află că fiecare aparține unui suflet ce trăiește pe pământ. Acolo unde lumâ­nările au ars mai mult, sufletul mai are puțin de stat în trup și se va muta, în curând, dincoace»”.

A doua zi, trezit din somn, băiatul nu s-a mai pu­tut abține, de emoție, și a povestit marea taină pe care nu o cunoșteau cei din jurul său, dar – spre sur­prinderea sa – nimeni nu a vrut să-l creadă. Însă întâlnirile cu tatăl său au continuat periodic, chiar și după ce copilul a mers la școală! Apoi a venit răz­boiul…

În lumea de dincolo

Pe la 12 ani, Ioan Surduc începea să semene a flăcăiaș și mergea cu vitele la păscut, prin poienile înal­te de pe dealul Pitpoghirului. Uneori se auzeau bu­bui­turi îndepărtate, de la tunuri, dar războiul nu prea se simțea pe acea vale, izolată la capătul lumii. Într-o zi târzie de toamnă, când pădurile începuseră să fie arse de brume, Ionică Surduc a trăit minunea vieții sale. Pe neașteptate, el a fost „răpit în duh”, aidoma apostolului biblic! „Eram pe un plai moale și mângâiam vite­le. Soa­rele ardea blând. Dintr-o da­tă, tot seninul s-a tul­burat… A venit peste mine un vâr­­tej, plin cu frun­ze ruginii, care m-a cuprins ca un fior. După câteva clipe, m-am trezit într-o poiană unde nu mai era toamnă. Totul strălucea și am văzut în jurul meu o horă de îngerițe! Nici nu știu cum să le zic… Erau, parcă, pe jumătate zâne, pe jumătate îngeri. Cântau așa de dul­ce și se legă­neau în jurul meu, că nu-mi venea să cred! Apoi, am văzut în fața mea pe «Fata Pă­durii», cum îi ziceam noi, în co­pilărie, celei mai frumoase zâne din povești, dar Ea se­măna cu Măi­cuța Domnului. Nu știu dacă era așa… Nu­mai mie mi s-a pă­rut, dar așa sim­țeam! Chi­pul ace­la avea atâ­ta iu­bire, că nu l-am uitat toată via­ța. Apoi, la mar­ginea poie­nii, în spa­tele ho­rei de îngerițe, l-am văzut pe Nicolae Ta­ficiuc, un consă­tean mult mai tânăr decât tata, care ținea în mână o firimitură de lu­mâ­nare, arsă până la capăt. Nu știu cât a durat totul, dar m-am trezit cul­cat pe iarbă, pe plaiul tomnatic, fără vite!”

Ionică Surduc a fugit acasă, îngrijorat de soarta vitelor, dar și emoționat de ceea ce se pe­trecuse cu el. Parcă fusese un vis de câteva clipe… Când a ajuns în bă­tătură, mamă-sa a izbucnit în plâns și și-a făcut șap­te cruci, îm­brățișând flăcă­ia­șul. Atunci a aflat, de-a drep­tul uluit, că fusese dat dispărut în sat, de aproape două zile!! Toți ceilalți trei frați – Petre, Mihai și Nico­laie – ple­caseră să-l caute când au văzut că se întorc vitele singure acasă, pe înse­rat, dar nu îi dăduseră de urmă pe nicăieri, deși colinda­seră toate dealurile și poienile. „Primul lucru pe care l-am spus, cu glas tare, de față cu toți, mi-l amin­tesc și astăzi: «În­seamnă că am fost plecat de pe lu­mea asta pe lumea cealaltă, dar acolo câteva clipe fac cât două zile»…” După ce le-a povestit mamei și fra­ților săi ceea ce i se întâmplase, aceștia s-au crucit, căci nu mai era de glumă cu fratele lor. În aceeași seară, a venit la ei, plânsă și cu o bro­boadă neagră, bătrâna mamă a lui Nicolae Taficiuc, să-i roage pe băieți să tragă clo­po­tele, fiindcă fiul ei mu­rise cu câteva ceasuri mai de­vreme… De atunci, lui Ioan Surduc i s-a spus „proro­cul” și ves­tea s-a răs­pândit în tot satul!

Mesager între vii și morți

După acel eveniment copleșitor, băiatul a înce­put să viseze, regulat, diferiți oameni din sat, unii morți de cu­rând, alții mai demult, iar unii dintre ei chiar dis­păruți pe front, despre care nici măcar nu se știa că au murit. Încet-încet, faima sa se răspândea pe toată Va­lea Vi­șeu­lui, tre­când de margi­nea satului… Un ră­posat mărtu­risea că îi este foame teribil, iar rudele mortului, în ur­ma mesajului trans­mis de Ioan Sur­duc, îi fă­ceau un parastas îmbel­șu­gat. Câteva zile mai târziu, „pro­ro­cul” îl visa pe cel pomenit la bi­­serică bucu­ros și să­tul, mul­țumin­du-le ru­de­lor care îi făcu­se­ră poma­na. Alte­ori, veneau cei vii să în­trebe de morții lor dragi, iar Ioan Surduc îi cău­ta pe lumea cea­lal­tă, în vis, trans­­mițân­du-le me­sa­jele de iu­bire ale celor rămași în această via­­ță. Spi­ritele răspundeau cu bucurie, de cele mai multe ori, anunțându-și urmașii că se roagă pentru ei, sfă­tuindu-i să facă vreun lucru anume sau aver­ti­zându-i să mear­gă la bise­rică, pen­tru dezle­ga­rea de pă­cate, căci li se apropie moar­tea. Absolut toate me­sajele trans­mise de Ioan Surduc din partea celor de pe lu­mea cea­laltă se adeve­reau în cel mai scurt timp, iar renu­mele de „proroc” al adoles­centului ce abia ajunsese la 15 ani creștea. Aces­te întâmplări, de-a dreptul ului­toare, sunt confir­mate și astăzi de bătrânii satu­lui, în marea lor ma­joritate prie­teni din co­pilărie ai lui Ioan Surduc. Iar omul care s-a lăsat cu greu con­vins să le poves­teas­că, după atâția ani, este de o mo­destie și o simpli­tate vecine cu sfin­țenia. El recu­noaște că a ră­mas aproape anal­fabet, după ter­mi­narea celor patru clase pri­mare și a unei școli profe­sionale de scurtă durată. O viață întreagă a fost acar la C.F.R., s-a căsă­torit, ca orice țăran obișnuit, a făcut cinci copii și a de­ve­nit de trei ori bunic. În hainele sărace cu care este îm­bră­cat, are o bună cuviință și o cumințenie sufle­tească pe care le confirmă chiar zâmbetul său blajin, când oftează: „Așa le-am fost eu drag morților, că altfel poa­te ale­geau pe altul cu care să vorbească!”.

În primii ani de după război, lumea care ieșea de la biserică trecea pe la casa lui Ionică Surduc, iar lân­gă toți aceștia se adăugau zeci de oameni veniți din satele vecine, care așteptau la rând. Unul întreba de fratele său răposat, altul aștepta un sfat de la vreunul din părinți sau își întreba morții cât mai are de trăit, o văduvă încerca să afle vești despre bărba­tul care nu se mai întorsese de pe front… Abia trezit din somn, îmbrăcat în cămașă de noapte, Ioan Sur­duc stătea pe marginea „podlașului” (a patului) și transmitea me­saje între vii și morți! Mai mult de atât, mărturisea că îngerii l-au învățat, pe lumea cea­lal­tă, cântări noi și colinde de Crăciun… Frații săi îl au­zeau cântând, uneori, cân­tece necunoscute, de o fru­mu­sețe suprafirească!

În loc de epilog

Într-o bună zi, Ionică Surduc l-a visat din nou pe ta­tăl său, anunțându-l că va muri mama… La o săp­tă­mână după mutarea ei pe lumea cealaltă, tâ­nă­rul a visat-o spunându-i că este bine, dar că a trecut o apă mare și era să se înece. Acum a ajuns lângă tatăl lui și amândoi îi dau de ves­te că se apropie timpuri grele, iar el va fi în primejdie dacă lu­mea va conti­nua să-i răspândească faima de „pro­roc”… După pri­mirea aces­tui mesaj, Ioan Surduc a fost as­cuns de frații săi vreme de mai multe săp­tă­mâni, în „casa de vară a vitelor”, cum se zice pe acele melea­guri, un­de­va, în pădure, pe deal. Oamenii care conti­nuau să-l caute erau anunțați că Ioan a plecat din sat, să-și caute și el nevastă, iar ei nu știau cât timp va lipsi… După mai bine de două luni, încet-în­cet, vizitatorii s-au împu­ți­nat, până când au dispărut cu desăvâr­șire. Abia atunci Ioan Surduc s-a întors la casa lui, dar a trăit o vre­me foarte retras. După ce a fost văzut, din nou, pe ulițe­le satului, prorocul i-a refuzat pe toți cei care îi cereau să mai vorbească pe lumea cealaltă, cu morții.

Chiar și acum, dacă vreunul dintre prie­te­nii săi din copilărie, rămas în sat, își mai amin­tește de prorocirile lui și vine să îl întrebe ceva de pe lumea cealaltă, acela este refuzat cu vorbă blândă și un zâm­bet blajin. Bizarele vedenii au rămas un capitol defi­nitiv închis în adâncul sufletului său. Omul care a fost răpit în duh și s-a întors de pe lumea cealaltă, după ce a vă­zut pă­șuni pline de îngeri, hore de îngerițe și însuși Chipul Măicuței Domnului, tră­ieș­te astăzi ca un apostol laic, un­deva, la capătul lumii, cosin­du-și iarba, îngrijindu-și vitele, crescân­du-și copiii și nepoții, mergând la bise­rică și așteptân­du-și obștescul sfârșit, cu o seni­nătate pe ca­re n-ar fi putut-o avea, decât un copil care a um­blat cu ta­tăl său, de mână, prin Rai.

Reluăm, în memoria colegului nostru, unul din­tre cele mai frumoase reportaje publicate în revista „Formula AS”. Acum două săptămâni, la fel cu eroul poveștii sale, Marius a pornit către rai.