Când sângele „porunce sânje”

FORMULA AS ÎN ȚARA OAȘULUI

– Țara Oașului a fost mereu liberă. O libertate plătită cu multă luptă, muncă și suferință. Poate asta i-a făcut pe oșeni să fie aspri și orgolioși. Le-am luat la pas satele, pentru a le descoperi mai bine trecutul, și prin el să înțelegem prezentul extravagant. Cuțitul a fost un martor per­manent al vieții oșenilor, așa că l-am luat ca personaj principal în povestea destinului lor –

„Oșean îs, oșean oi hi”

„Săracă cureaua me/ Tri cuțite zac în ie/ Unu râde, unul plânje/ Unu zbiară c-ar be sânje/ Din capul dușmanilor/ Din gura tâlharilor! Țurai și țură, țura!”

Așa se auzeau până odinioară, țâpuriturile oșe­nilor la horă. Jucau în jurul ceterii, fluturându-și cuțitele în aer, scânteindu-le în soare. Îmbrăcați în gaci, acei pantaloni albi și largi, purtând pe cap clop, câteodată doar tropotind cu picioarele, în tăcere, în ritm nebunesc. În țâpurituri, în priviri, în dans sau cântece, întotdeauna oșenii au avut ceva sălbatic și neîmblânzit. Cuțitul înfipt în masă, la orice discuție, a fost mereu for­ma ultimă și concretă a orgoliului lor, mai presus de viață și de moarte. Mân­dria dacilor liberi din nord necuceriți vreodată de nimeni? Viața grea și aspră din munți? Legea nescrisă din bătrâni prin care „sânjele porunce sânje”? Nu știm. Ce știm este că oșenii au fost mereu oameni mândri, cu capul sus și cu cuțitul lângă ei, tovarăș de drum și de viață. Secole la rând, așa au știut să își apere libertatea și drep­tatea, pe care de multe ori și-o făceau singuri. Nici Imperiul austro-ungar, cu „jăndarii” lui, nici mili­ția comunistă nu au reușit să îi îmblân­zeas­că. Cuțitul a fost mereu purtat la chi­mir, invocat în țâpurituri, în cântece sau în bocete. Un adevărat „erou” al vieții stranii din aceste sate izolate ale Oașului.

„Oșean îs, oșean oi hi/ Batăr cât oi cotuni/ Numa păru mi-l scutur/ Toți ungurii pică-n cur./ Bine taie cuțitu/ Că l-am ascuțât amu/ Pe tocilă, la primar/ Să tai capu la jăndar”.

„Cazul Tămășcău”

Așa cum aveam să aflu, luând la pas satele Oașului, de-a lungul timpului, mii de crime au fost săvârșite aici cu cuțitul. Câteodată, bărbații doar „se înțepau” cu „brișca”, își făceau tăieturi minore, prin care își puneau la punct adversarii. Dar de multe ori, răzbunarea cerea viață de om, sângele trebuia plătit cu sânge. Din cauza mândriei, motivele unor astfel de confruntări erau de multe ori mărunte. Era de ajuns o privire, o vorbă aruncată nechibzuit sau o glumă, și imediat cuți­tele ieșeau din cingători, pentru a răz­buna ofensa. Alteori, cuțitul făcea drepta­te, într-o poveste de dragoste sau regla afaceri. Unul dintre cele mai cutremurătoare cazuri de acest fel l-am aflat de la Irina Man din Bixad, martoră la o întâm­plare din anul 1988: „cazul Tămășcău”.

Bledea Mihai, zis Tămășcău, era unul dintre cei mai duri oșeni din sat, poate și din cauză că trebuia să conducă echipe de muncitori din zonă și era ne­voie să se impună. De multe ori, însă, îi umilea pe cei din jurul său fără motiv și nu se sfia să îi pună la pământ, fără teamă de judecată. Numai că într-o noapte, trei oameni dintre cei umiliți de Tămășcău s-au hotărât să se răzbune – Bogdan Vasile și frații Boboi – Mihai și Iacob. Pe Bogdan Vasile îl bătuse și îl înjunghiase într-o seară, și mare noroc a avut că a scăpat cu viață. Pe frații Boboi îi umi­lise pe rând, pe unul în fața so­ției, pe celălalt în fața prietenilor, punându-l să stea în ge­nunchi, să îi pupe picioarele și să se roage. Despre această din urmă umilință îndurată de Mihai Boboi aflase tot satul, inclusiv ru­dele și părinții lui. Multe nopți nu a putut să doar­mă, frământat și ars în suflet de ceea ce trebuise să îndure. Așa că într-o seară, și-a luat fratele, și alături de Bogdan Vasile au mers la Tămășcău acasă. Au bătut la ușă și au strigat să iasă afară, dându-se drept prieteni – „Deschide frate, să ne vedem!” Odată ce le-a deschis, au intrat peste el în casă, l-au dezbră­cat, l-au legat și apoi l-au urcat în căruța cu care veniseră. Caii fuseseră împodobiți cu clopoței. Așa au pornit cu el prin sat. Iacob ținea hățurile, Mihai cânta la vioară și țâpurea: „Hai țurai! Ș-a mneu cuțât îi cuțât/ Taie-n om ca în pământ/ A mneu cuțât îi de coasă/ Bine taie-n pchiele groasă! Da-oi cu cuțâtu-n doi/ Și-oi mere-n temniță-napoi!”. Țâpu­rind, Vasile înfigea din când în când cuțitul în Tă­mășcău. Sătenii au crezut prima oară că se anunță o nuntă, pentru că așa era obiceiul oșenilor, să mear­gă la chemare, cu căruță și ceteraș. Însă nu era o nuntă, era răzbunare. Prin tot satul a umblat corte­giul bizar, inclusiv prin cimitir. Ca să nu poată fugi, lui Tămășcău i-au tăiat tendoanele de la picioare. 32 de lovituri de cuțit, date în așa fel încât să nu moară, doar să trăiască durerea și umilința. Spre dimineață, au mers acasă, la tatăl fraților Boboi. Bătrâna Irina Man locuia vizavi și își amintește: „Or venit cu mare zarvă în zori și or băgat căruța în curte și pe Tămășcău, plin de sânge, în casă. Îl auzeam pe tatăl lui Mihai și Iacob întrebând de ce l-or adus la el, și Mihai o zâs: «Ca să vezi pentru cine o să fac 25 de ani de pușcărie». Numa că ei l-or adus ca să vadă bătrânu că or răzbunat rușinea familiei. O venit imediat și miliția, da până să îl coboare la ulița mare pe Tămășcău, s-o scurs sânjele din el și o murit. Multă lume s-o înfiorat atunci de ce s-o petrecut. Și ca să dea exemplu, pro­cesul nu s-o făcut la tribunal, ci aci, la căminul cul­tural, cu sala plină de oameni din Bixad”. Iacob a primit 18 ani de închisoare, Mihai și Vasile câte 20. La final, după verdict, în fața juraților și a satului, Mihai Boboi a spus că nu îi pare rău de nimic. Umi­lința trebuia răzbunată.

Maria din casa albastră

Ultima casă din Bixad, sus pe deal, este din lemn, lipită cu pământ și zugrăvită în albastru, așa cum erau altădată casele oșenilor. Aici locuiește, la aproape 90 de ani, Maria, și ea încă își amintește cum erau vremurile în care dreptatea se făcea cu cuțitul: „Eu sunt de la Moișeni, de păstă deal. Am venit aici după bărbatu mieu. Am apucat vre­mile cele de umblau bărbații cu cuțât la chimir. Da pe atunci era și fain, că hore ca atunci, azi nu se mai fac. Era cu ceteră și cu boancă și ce mai giucam după bese­rică! Mie îmi plașe pă tot locu aiși, că dară am fost pășită pe 22 de ani, când m-am măritat. Da amu’, baiu mare îi că nu pot căzui căsuța, că nu mai văd așe bine. Am fost la doftoriță de ochi și dejea­ba mi-o dat picuri. Înainte fășeam casa de Paști și de praznicul mare al Mariei. Înain­te așe era, că tăt omu ave cuțât la el și la hore se băteau, o, mămucă! Veneau moișenarii aci, la danț, și se luau la bătaie de la femei. Că erau niște băieți, o, mă­mucă, niște flăcăi de aceia cât brazii, de tremura pământu când giucau! Ăștia din Bixad îi cam goneau pe moișenari, da cu omu mieu n-o fost poveste, că tată lui și cu tată meu o fo preteni, de mergeau cu oile împreună. O, mămucă, Doamne, o fo bărbat cuminte și am ținut și grajd pe deal cu el. Am muncit și am avut de tăte. Amu… copiii îs plecați prin cele străinătățuri, la muncă, să facă bani, că aici cine să le dea? Înainte lână era și lucram, brânză era și vindeam, amu, nu știi ce iei de la cele alimentare, Doamne feri și păzește! Aveam câte două vaci și zineam din deal până la beserică, să dau laptele, dar era bine. Nici nu prea țân oi acu, tăt îi corțuri și hâciuri, nime nu lucrează dealurile. Aci, din jos, se umple de hâciuri și eu tăt am mai cosit, da nu mai văd… Or mai îmburdat nepoții lemne și or adus, da cam atât… D-apăi, care o murit îngiunghiat, o murit și noapte bună! Și-aveau grijă, că de la mort să nu agiungă pe mânuri rele apa în care o fo spălat și piaptănul cu care era pieptănat. Apa o aruncau sub un gard, să nu calce careva pă ie, săpunul și piaptănul le îngro­pau sau le aruncau în foc, că se făceau vrăji de nu te scăpa nici popa din ele. O, mămucă, multe por­neau de la horă, de la cum și cu cine giuca fiecare, da și de la pământ sau chiar de la moime. Că obi­ceiul moi­melor era în postul Crăciunului, de se îmbrăcau muierile în bărbați și bărbații în muieri și multe scârnăvii fă­ceau așe, și după aia, rămâ­neau cu supărare în ei”.

Am plecat la pas, de la casa albastră a Mariei. Satul Bixad nu mai seamănă acum deloc cu ce-a fost odată. Căsuța ei este una dintre ultimele case vechi din Țara Oașului. Acum, toate casele sunt uriașe, făcute din beton, sticlă și inox. O arhitectură ce contrastează cu natura sălbatică din împreju­rimi. Nicio poartă sculptată, niciun acoperiș din șindrilă. Case cu 10-20 de camere, cu lift, cu garduri aurite și lei vopsiți în pridvor. Oșenii au plecat la muncă în străinătate, au făcut bani și și-au construit case după cum au văzut în occident. De sărbători, oame­nii încă se îmbracă în portul tradițional, schimbat, și el, după ureche, dar la hore, nimeni nu mai vine cu cuțitul la chimir. Preotul Emanuil Rus, de la Mâ­năstirea Bixad, îmi spune: „Am venit aici în 1990, și prima slujbă la care am fost chemat în sat, a fost o înmormântare la cineva ucis de cuțit. De atunci, am înțeles că asta e un fel de tradiție a zonei și am făcut tot ce am putut să o opresc. Am vorbit mereu cu oamenii și le-am explicat că viața Dumnezeu o dă și doar El are dreptul să o ia. Au mai mers și în străinătate, la muncă, și s-au mai liniștit, au mai învă­țat și de acolo lucruri bune. Ultima crimă cu cuțitul a fost în 2007, deci, un semn bun, că oamenii s-au schimbat în bine”.

De la cuțit la Mercedes

Oameni și mai aspri decât cei din Bixad se spu­ne că sunt cei din Certeze, iar mai duri decât aceia sunt locuitorii din Cămărzana, satul aflat la margi­nea Ro­mâniei, în pădurile ce ne unesc cu Ucraina. Am mers prin ele și am stat de vorbă cu puținii oșeni rămași. Peste tot, aceleași vile uriașe și îm­podobite, cu mașini scumpe în garaje. Dar poveștile din tre­cut, legate de cuțit, sunt nelipsite. Pe strada princi­pală din Certeze, Grigore, oșean cu părul că­runt, îmi spune: „Cât privești de-aci până colea, la casa din gios, numa aci or fost șase oameni morți de cuțât. Așe o fo vremurile, îți cotai dreptea sân­gur, ziceai că speli rușinea familiei cu sânje… idei vechi… amu nu mai e așe. Și io purtam cuțât, da ca să mă apar. Țâpuream la horă: «Că eu nu mă tem de nime/Când cuțâtu îi la mine/Am cuțât și n-am topor/ De ciuntatu zânelor»”. Acum, Grigore lo­cuiește într-una din acele case mari, cu etaj. A fost și a lucrat ca tâmplar în America, acum e pensionar. Copiii lui i-au moștenit meșteșugul și lucrează la o fabrică de mobilă de lux în Franța. Fac bani acolo și vin acasă o dată, de două ori pe an.

La o altă casă mare, cu zeci de camere, am găsit câteva femei ce stăteau de vorbă la poartă. Vorbeau mărunt, așezându-și din când în când baticurile pe cap. Așa stăteau odinioară părinții lor, la poarta micilor case albastre făcute din lemn și pământ. Ele însă stau la povești în fața unor palate. Ciudată imagine! Vorba e oșenească, por­tul e oșenesc, însă decorul pare din altă parte. Las Vegas, poate. Nici­cum nu se potrivesc în mintea mea aceste femei, amintindu-și despre horă și torsul cânepii în fuioare, despre brodatul iilor la lampă și făcutul fânului, cu Merce­des-ul de sute de mii de euro din garaj și cu clădirile sterpe, din beton și inox, din spatele lor. Maria Ciorbă îmi spune: „Era lumea îna­poiată, și feciorii, da’ și băr­bații se băte’ și se înjughe din nimic. Numa ce auzeai clopotele de la biserică, la cinci dimi­nea­ța, și știai că iar o fo omorât ca­reva. Îi cânta la înmormântare: «Fost-ai mare ca bradu/ Te-ai uscat cu tătu/ Că te-o omo­rât cuțâtu». Da alte vremi avem azi, Doam­ne feri de ce-o fo! Amu, copiii îs la muncă în Franța. Noi, oșenii, am fost învățați cu muncă grea prin tăt locu. Înainte, meream la defrișări în Banat, dormeam într-o co­libă în câmp, la vopsit de vapoa­re în Con­stanța sau la vopsit de stâlpi de înaltă tensiune în Moldova. Tăt ce-o fo mai greu o muncit oșeanu, poate de-aia era și așe de fudul și aspru. După revoluție, noi am plecat primii. Meream în Franța și dormeam pe sub poduri și ne spălam la spitalele pentru săraci, da mun­ceam cu ziua și făceam bani. Copiii mei, dară, la început, tăt cu spatele or cărat, că toți au amu probleme cu coloa­na. Urcau saci de nisip și de ciment pe scări, până la etajul șase, da așe or trăit. N-o fo ușor, tăt greu și greu. Apoi le-o mărs tăt mai bine și amu dară au casa lor, de un milion de euro, în Paris. Au firmă de construcții și aici în sat au trei căși, câte una pentru fie­care. De ce or făcut așe căși mari? Dară așe le-o plăcut, să aibă lărgime. Poate și de fală, să fie mai frumos ca la celălalt, dar dacă or avut bani, de ce să nu facă?”.

Cronicarul Oașului

Ca să înțeleg mai bine vechile și noile obiceiuri ale oșenilor, m-am întâlnit cu domnul Nicoară Mihali. Is­toric și scriitor, spirit iscodi­tor și îndrăgostit de tradiție, domnul Ni­coară a bătut timp de șapte ani satele Oașului, încercând să îi descifreze secretele. Din om în om și din sat în sat, a luat bisericile și arhivele la rând, până în Satu Mare. Tot ce a des­co­perit a pus într-o carte excep­țională, despre ce înseamnă „vendeta din Țara Oașului”. Concluziile acestui studiu amplu sunt uimitoare: „Timp de șapte ani, am adunat – nu doar po­veștile oamenilor, dar am cer­cetat în amănunt cauza morții la cei de­cedați, așa cum a fost notată în arhive. Doar în seco­lul XX, în Oaș au murit de cuțit peste 2500 de oameni! Un sat întreg dis­pă­rut prin moarte de cuțit! Asta, din datele oficiale, neoficial, nu știm câți s-au dus în felul acesta, pentru că nu întotdeauna decla­rau autorită­ților. M-am întrebat și eu de unde această sete de sân­ge și de răzbunare… Concluzia mea este că întotdeauna între oșeni a fost un spirit de com­petiție, un orgoliu al celui mai bun. La început de tot, era am­bi­ția de a juca «sub grumazul cete­rii» – cel ce juca cât mai aproape de vioară era cel mai admirat. Apoi, mân­dria a dus la con­frun­­tări verbale și apoi la cele di­recte. Oameni as­pri, lu­crurile au luat-o pe aceas­tă pantă a cuțitului care face dreptate sau rezolvă orice problemă. Astăzi, acest spirit nu a dispărut, s-a transformat în com­petiția de a avea casa cea mai mare, mașina cea mai scumpă, hainele cele mai exclusiviste. Această ambiție combinată cu o mare putere de mun­că și cu perseverență au schimbat fața Oașului în ceea ce vedem as­tăzi. Din fericire, mersul în străinătate le-a dat oșenilor și ceva bun: o altă educație și o altă pers­pectivă. Întâmplări tragice, ca pe vremuri, nu mai există. Sigur, au rămas dușmă­niile pe neamuri, răzbunările încă moc­nesc în ei pentru lu­cruri din trecut, dar au învățat să le stăpânească. Oricum, ven­detă prin cuțit a existat la ei într-un fel ritualic, aproape la fel cum este încă la albanezi, aș zice că mai degrabă a fost o dorința ancestrală pentru drep­tate. Însă ar fi o greșeală ca imagi­nea oșenilor să se re­ducă la atât. Sunt oameni ex­trem de muncitori și foarte so­li­dari între ei. Și foarte cre­dincioși! Au construit din banii lor o bise­rică românească în Paris și sunt un model de cre­dință, încât au început și ca­tolicii să meargă la biserica lor. Și astfel de lucruri bune am mai auzit despre oșenii din Franța. Acum, mie oșenii mi-s foarte dragi și știu și văd că s-au schimbat. Cartea mea este doar o mărturie des­pre o parte a trecutului lor, trecut ce trebuie asumat, ca parte din identitatea unei co­mu­nități, ori­cât de inconfortabil ar fi ade­vărul. O identitate veche, care încă mai ră­bufnește din când în când peste cea nouă.”

Epilog

Dovadă că trecutul încă mai răbuf­nește peste prezent a fost și crima din Paris, din 2009. Doi tineri din Bixad, aflați în capita­la Franței, s-au certat din nimic. Erau prie­teni și rude îndepărtate. Mihali Vasile, de 19 ani, a scos cuțitul și cu câteva lovituri l-a omorât pe Tătar Mihai, de 28 de ani. În 2012, pe locul tragediei, a fost pusă la Pa­ris o cruce adusă de la Săpânța, făcută de Dumitru Pop, meșterul Cimitirului Vesel. Pe cruce scrie: „Scurtă a fost a me viață/ Ca roua de dimineață/ De-ar ști omul ce-ar păți/ El de toate s-ar feri/Așa m-am ferit și eu/ De m-a răpus ceasul rău/ O moarte ful­gerătoare/ M-o dat jos de pe pi­cioare/ Eu am vrut mult bi­ne­le/ El mi-o luat zilele/ Ardă-te focul cuțât/ Că iute m-ai omo­rât”.

Mulțumim în mod deosebit dom­nului NICOARĂ MIHALI, pentru spri­jinul acor­dat în realizarea acestui reportaj. Car­tea domniei sale, „Țara Oașului. Lu­mea tradițională și vendeta”, ne-a fost de un real folos.