Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești din Micul Paris – BOGDAN-MIHAI SIMION: „Să te prăfuiești pe pantofii franțuzești era de neconceput”

– A venit toamna, anotimpul melancoliilor tandre. O vreme care te în­deamnă spre visare și amintiri. Folosim prilejul, ca să vă ademenim cu un serial dedicat Bucureștiului interbelic, când faima pe care o avea îl înăl­țase la rangul de „Micul Paris”. Călăuză neîntrecută ne va fi mu­zi­cia­nul și filologul Bogdan-Mihai Simion, tânăr și pătimaș de­gus­tător de is­to­rie și cultură –

Totul a început cu Tănase

O duminică în București

– În toamna asta ne pregătim pentru o serie de interviuri nostalgice, dedicate Bucureștiului de-altădată, un capitol la care ești premiant. În imaginația colectivă, Micul Paris seamănă cu o fotografie de epocă: străzi pline de doamne și domni eleganți, mașini luxoa­se, grădini de vară cu oameni dansând pe melodii devenite nemuritoare. Cum s-a produs ex­plozia aceasta a di­vertis­men­tului în București?

– Pentru asta trebuie să-i mul­­ţumim uriaşului Constantin Tănase. El a fost cel care s-a luptat cel mai tare să apară la noi teatrul de revistă, mu­sic-hall-ul, vodevilul, dance­hall-ul, toate aceste curente care existau deja în Franţa, Anglia, Statele Unite. Avea doar zece ani Tă­nase, când era deja fascinat de trupele ambu­lante de actori ger­mani, evrei, francezi sau de fanfarele militare care treceau o dată la câteva luni prin Vasluiul natal. Determinant în cariera sa a fost momentul când a văzut o primă reprezentaţie a Teatrului Evreiesc de Stat. La unsprezece ani a devenit copilul lor de trupă, îi ajuta, era corepetitor. Erau vremuri în care acest Teatru juca numai în idiş, se cântau pe scenă sârbe evreieşti de promenadă. Constantin Tănase voia să fie ca ei, la şcoală fiind un elev foarte slab, de nota patru şi cinci, cu excepţia muzicii şi a sportului. Tatăl său, laborant farmacist, era foarte dezamăgit de fiul său, fiind convins că nu se va alege nimic de el. Cioflingar prin birturi părea să-i fie destinul. La 21 de ani, a venit la Bucureşti, trimis de taică-său, să se facă ofiţer, dar Tănase a dat la teatru (aşa, îm­brăcat în uniformă militară) şi a fost acceptat de o comisie care-i cuprindea pe marii: Eduard Wach­mannn (fondatorul Filarmonicii), Alexandru Da­vi­la (tocmai publicase drama istorică „Vlaicu Vo­dă”) şi Constantin Nottara. Tănase a fost un vizio­nar, importanţa lui în tot ceea ce a însemnat di­ver­tis­mentul de la noi este covârşitoare. De aceea, pe mine mă doare sufletul să aud azi numele lui în ex­presii peiorative. Adică, atunci când avem parte de un moment de comedie ieftin, să îl numim „gen Cons­tantin Tănase”. Când mai spunem asta, ar trebui să ni-l imaginăm pe marele om de teatru la Buf­tea, discutând noapte de noapte cu George Enes­­­cu despre aşezarea luminilor de scenă, mon­taj, idei revoluţionare de scenografie. Sau să-l ve­dem în Franţa, în 1930, la aceeaşi masă cu Charlie Chaplin…

– „Noblețea obligă”, spune un proverb. Perioada interbelică a strălucit prin cul­tură, nu puteai fi artist fără să te compari…

– Mă bucur să aducem în discuţie acest aspect. Impresia pe care mulţi dintre noi o au astăzi este că în perioada interbelică se citea pe rupte, că se scria mult şi de valoare. În realitate, România avea cel mai înalt grad de analfabetism din această zonă a Europei. Vorbim de Balcani, pentru că nici nu îndrăznim să ne raportăm la ves­tul Europei. Cât despre literatură, Şerban Ciocu­lescu se plângea, pe la fina­lul anilor ’20, că numai lite­ratura ieftină se vindea, cu peste cinci mii de exem­plare, adică acele romane facile, de dragoste. Se vor­beşte puţin și de faptul că se publicau multe lu­cruri, dar în pripă şi cu greşeli. Lan­sările de carte se făceau cu reclamă, se promova cartea şi promisiunea unui auto­graf, dar intrarea la eve­niment costa 150 de lei, fără să includă respectiva carte. Aşadar, lansarea era mai degrabă un spectacol pentru bo­gaţi, decât o răs­pândire generală a actului cultural. Spun lucrurile acestea pentru că sunt adevărate şi pentru că trebuie să privim obiectiv istoria. În ceea ce pri­veşte artiştii, unii erau culti­vaţi, alţii nu prea. Este o mare dife­renţă între Fănică Luca, plecat dintr-o mahala teribilă a Bucu­reştiului, sau Maria Lătăreţu, cu cei paisprezece fraţi ai ei, şi interpreţi precum Manole Stroici, care se trăgea dintr-o familie nobiliară din Iaşi, sau Gheorghe Ionescu Gion, care terminase Medicina. Dar, în general, artiştii care apar pe discuri erau din clasa de mijloc, pentru că era nevoie totuşi să ştie o limbă străină, contractele se semnau exclusiv cu ca­se de discuri din Occident. Pentru a semna un astfel de contract tre­buia să fii bun vorbi­tor, să fii carismatic, glu­meţ şi… foarte chi­­­peş. Poate sună dis­cri­minatoriu azi, dar atunci nu exista cân­tăreţ cu burtă. Era obligatoriu să fii fru­muşel, să ai părul impecabil, să fii îm­brăcat mereu la patru ace. Pur şi simplu, trebuia să fii frumos şi femeile să leşine când urci pe scenă, la fel cum se întâmpla în Ame­rica cu Frank Sinatra. Tot așa, cele câ­teva fe­mei cân­­tăreţe de suc­ces din Bucu­rești e­rau în mod cert a­trăgătoare. Nu exista excep­ţie: toţi artiştii de care vom vorbi în seria noastră ară­tau impe­ca­bil. Jean Mos­copol şi Cris­tian Vasile erau, pur şi simplu, sex-sim­bolurile vre­mii. O fotografie cu unul dintre ei lângă auto­mo­bilele personale valora enorm.

„Moda americană la mașina de cusut”

– Ei erau vip-urile vremurilor de-atunci şi în ceea ce priveşte moda, vestimentaţia, așa cum se întâmplă azi?

Bogdan-Mihai Simion

– Evident. Pe lângă asta, apăruseră nişte re­viste de modă, cea mai importantă fiind Maga­zi­nul. Dar chiar şi înainte de război existau două astfel de reviste: Moda Chic şi Moda Chic Ilus­trată. „Şmecheria” lor era că ofereau tipare. Nu trebuia să mergi la Paris să-ţi cumperi o rochie la ul­tima modă, ci îţi luai material şi ţi-o coseai sin­gură, după tipar, la maşina de cusut Singer, pre­zentă în mai toate casele cu stare. Pe lângă asta, femeile citeau articole ce le intrigau, unele chiar interesante, de avangardă. De exemplu, editorialul din Moda Chic Ilustrată era scris sub pseudonim de cineva despre care nu ştim nimic, dar care-şi spunea „Tanti Clara”. Ei bine, ea se lăuda cu fap­tul că era fată bătrână, se mândrea că nu vrea să se mărite, dar în acelaşi timp, oferea sfaturi tine­relor mirese, să nu lase rudele să se bage în vieţile lor, cum să se comporte cu soţii… Se oferea astfel un personaj inedit prin această Clara – puţin scan­dalos, dar extrem de interesant şi avangardist. Mo­da propriu-zisă în anii ’20 era clar de influenţă ame­ricană (charleston), însă venită prin filieră pariziană. Şiraguri de perle lungi de câţiva metri, pălăriuţe mici, fuste tot mai transparente, dresuri de culoarea piciorului (inadmisibile până atunci, pentru că făceau femeile să pară „dezbrăcate”). Un­ghiile date cu lac strident. Apoi, „marea lo­vitură” a venit când femeile au început să se tundă scurt. Toate acestea erau aspru criticate în ziare, femeile fiind des acuzate că se îmbracă obscen. Apar mai târziu buclele, realizate cu o importantă invenţie a vremii: ondulatorul cu aburi. La bărbaţi, codul era mult mai strict. Obligatorii erau redin­gota sau haina elegantă. La orice fel de ceremonie, pan­talonii erau musai negri. Vesta, ori neagră, ori al­bă, dar desfăcută, să se vadă cămaşa. Cravata, în ge­neral, albă. Culoarea pălăriei nu conta, doar tre­buia să fie de fetru, iarna, şi de pai, vara. Inte­resantă era eticheta mănuşilor bărbăteşti, mai ales la nunţi. Ginerele avea tot timpul mănuşi albe. Ca­valerii de onoare şi rudele foarte apropiate, unele pai, deci uşor nuanţate în crem. Restul invi­taţilor veneau fără mănuşi.

Marile restaurante și clienții lor

– Micul Paris a fost, prin excelență, un oraș al restaurantelor, unde-i puteai asculta şi pe ma­rii cântăreţi ai vremii. Care erau cele mai impor­tante localuri din Bucureşti?

Terasa Oteteleșanu

– Primele, cele mai cunoscute şi care mai sunt şi azi în picioare, sunt Casa Doina şi Carul cu Bere. Poate chiar şi Berăria Gambrinus, care fu­sese deschisă de Caragiale pe la 1890, dar ea făcea parte dintre cârciumile pe care mie îmi place să le numesc „honor public”: cele în care avea voie numai o categorie de bogaţi. Înainte de război nu conta câţi bani aveai, în aceste localuri era primit doar cel care ştia bătaia secretă în uşă şi era re­cunoscut prin vizorul acela mic. Degeaba erai tu un turc extrem de avut, că nu aveai voie. Tot ex­clu­siv pentru elită erau balurile mascate, organi­za­te joia şi duminica. Unul era ţinut de Marghi­loman, la Palatul Şuţu, altul de Manu-Auschnitt în palatul în care sălăşluieşte azi Gigi Becali. Aşa­dar în perioada interbelică, cârciumăria a devenit asemănătoare celei de azi: afacere pură, cu re­cla­mă la ziar, cu reclamă la radio, dacă aveai bani mulţi. În principiu, restaurantul era des­chis pentru toată lumea, în realitate, intra numai cine îşi per­mitea. Important de ştiut este că prima dată când s-au întâlnit toate categoriile sociale la­olaltă pentru un spectacol a fost pe fron­tul Primului Război Mondial. Până atunci era de ne­conceput. Dar când tână­rul George Enes­cu a cântat cu vioara la Buf­­tea, încercând cu toată fiinţa lui să îm­­bu­nătăţească starea sufletească a sol­daţilor, publicul s-a amestecat, fiind aco­lo atât ofiţeri, cât şi soldaţi de rând.

Revenind la restaurante, despre Casa Doina se ştiu cele mai multe lucruri. La un moment dat, era o mândrie arhitec­tu­rală, fusese Pavilionul Marii Expoziţii de la Paris, din 1890, dar în perioada inter­belică era binecunoscută ca Bufetul de la Şo­sea sau La Bufet. Este locul în care s-au perindat majoritatea muzicanţilor despre care vom vorbi în poveștile noas­tre. Foarte interesant este că fix lângă Bu­fet, a apărut, la începutul anilor ’30, şi un Bar de Noapte, care se numea Fu Chang, primul resta­u­rant cu mâncare chine­zeas­că din Europa de Est. La vremea aceea, să ai consultant un bucătar adus de la Bei­jing, vă daţi seama?!… Carul cu Be­re are, la rândul său, o istorie foarte veche. A fost deschis la sfârşitul secolului al XIX-lea de nişte transilvă­neni, cel mai important fiind Nicolae Mircea. A pro­­cedat ca şi azi: s-a împrumutat la bancă, la dom­­­­nul Marmorosch, nimeni altul decât cel care de­ţi­nea celebra Bancă Marmorosch. Clă­di­rea Ca­rului cu Bere era exact cea de azi, o minunăţie ar­hi­tec­turală, proiectată de un polonez, Zigfrid Kofczinski. A fost o clădire atât de spec­taculoasă din punct de vedere arhitectonic, încât patronul Nicolae Mircea a primit de la Regele Carol dis­tincţia „Steaua Ro­mâniei”, cea mai importantă me­dalie pe care o puteai primi. Să fii cârciumar şi să primeşti Steaua Ro­mâ­niei?! Cum ar fi azi aşa ceva?

Sare și vin spumant

– Ce se servea în restaurantele epocii? Cum erau ademeniți culinar mușteriii?

Restaurantul Flora de la Șosea (1927)

– Şi La Bufet, şi la alte cârciumi din Bucureşti, meniul era format în general din băuturi. Liste nesfârşite de tot felul de ţuici, palinci, vinuri, beri filtrate sau nefiltrate. Mâncarea? Să ştiţi că nu era de mare importanţă! Se organizau mese de şase, zece persoane, pe care chelnerul aducea tăvi foarte mari, cu câteva feluri de carne (că era curcă, că era oaie, că era porc…). Carnea aceasta se ser­vea cu sare, muştar şi pâine. Totul era foarte sărat, în scopul clar de a-i păcăli pe clienți să consume cât mai mult alcool. Sarea le dădea o sete teribilă de… mult vin spumant.

– Se chefuia, se îmbăta lumea, la fel ca azi?

– Bărbaţii de condiţie medie o mai făceau lată, femeile abia dacă aveau voie să intre, darămite să mai şi bea. Însă trebuie să ştim un lucru: bogaţii nu făceau nimic în public. Ce se întâmpla la ba­lurile mascate, la palate, în localurile „honor pu­blic”, la petrecerile private nu depăşea nicio­dată zidurile acelor clădiri. Aşadar, dacă ne refe­rim la lumea bună, cea care venea La Bufet, ea nu prea se dădea în petic. În cârciumile de la peri­ferie, este, însă, cu totul altă poveste…

Despre trăsuri, mașini și pantofi franțuzești

– Cum funcționa traficul de noapte în pe­rioada interbelică? Se circula în trăsuri, în ma­șini…

Pietoni și mașini

– Să nu uităm că noroi a fost tot tim­pul în România, motiv pentru care încă de la 1820, numai „neamurile proas­te” mer­geau pe jos. Un pic de coa­jă dacă prin­deai, îţi luai tră­sură, şi piciorul tău nu mai atingea niciodată praful sau noroiul. La fel se întâmpla şi când au apărut auto­mo­bilele. Sigur că a contat industria­li­zarea, sigur că totul s-a schim­bat când au în­ceput să zboare nişte avioane. Să nu ui­tăm că în 1928, faimoasa cântăreaţă de cu­loare Josephine Baker a fost adu­să, cu mare tam-tam, din Statele Unite la Bucu­rești. Un spectacol de music-hall de două ore, la finalul căruia, marea ve­detă americană a rămas com­plet dezbrăcată, nici măcar ro­chiţa făcută din banane nu mai era pe ea. Progresul, indus­tria­lizarea, umblatul prin Occi­dent au fost extrem de impor­tante în dezvoltarea spectaco­lului, dar nu au schimbat prea mult din preconcepţiile clasei superioare că a te prăfui pe pantofii franţuzeşti era de neconceput.

„Sunt falnic toboșar și lumea-mi zice Nae…”

– Muzica Bucureștiului interbelic mai stâr­nește suspine și azi. Ce se cânta în cârciumi și în restaurante?

Constantin Tănase

– Ce se cânta depindea de categoria de public. În cârciumile scumpe, spectacolele erau mai com­plicate, pentru că era obligatoriu să fii capabil să în­treţii atmosfera. Trebuia să cânţi, dar să şi vor­beşti, să faci glume, să dansezi. Nu era sufi­cient doar să interpretezi melodii, un lucru pe care artiştii din ziua de azi nu-l mai înţeleg, din păcate. Era obligatoriu să spui câteva vorbe între bucăţile muzicale, să întreţii atmos­fera, să fii hazos. Glu­mele erau deocheate. O parte din atmosfera de pe­trecere din cârciumi era oferită şi de muzica înre­gis­trată. Aşadar, când intrai în astfel de lo­caluri, imediat auzeai un disc de gramofon din acela greu, de ceară, sau un ci­lin­dru Edison pentru fo­no­graf, pe care erau cântecele co­mice. Melodioare semiobs­cene, interpretate de artişti ano­nimi. „Sunt falnic toboşar şi lumea-mi zice Nae, sunt ta­re-n tobă, dar şi mai tare-n ***”, „Cât au stat nemţii aici, am înghiţit destule, doar Miţa lui Zbonghici a înghiţit la ***”, sunt doar două exemple… Se prăpădeau de râs muşteriii cântând fără perdea rimele pe care nouă ne este ruşine să le rostim acum. Par ieftine azi, dar pe mine chiar mă bate gândul să scriu un spectacol cu muzicile obscene ale acelor timpuri. A venit momentul să ni le luăm înapoi şi să le adăugăm orchestră. Cel mai vechi cântecel românesc pe care l-am putut eu găsi este din 1914 şi sună aşa: „Fusta fus­ta-i cu belea, toată lumea se-nvârt’ după ea, hai Tă­nase-ntinde pasul, că ţi-e în pericol nasul”. L-am cum­părat înregistrat pe un cilindru Edi­son, de la un colecţionar din Tel Aviv. Ei bine, dacă aceasta era si­tuaţia în restaurantele frecventate de cei cu bani, în Bucureştiul inter­belic mai exista o cate­gorie de loca­luri, unde cântau ţiganii, se aflau la pe­riferie, unde mirosea urât şi unde era plin de pros­tituate. Existau doi lă­u­tari ţigani şi un al treilea mai spec­­taculos, pentru că era femeie, care au făcut cu ade­vărat carieră, dincolo de aceste birturi rău fa­mate. În primul rând, Zavaidoc, apoi Fănică Luca şi, nu în ultimul rând, minunata Maria Lătă­reţu. Despre fiecare şi mulţi alţii vom povesti în seria pe care o inaugurăm astăzi.

– Putem da puţin din casă, la final, şi să anun­­ţăm cu cine va începe seria noastră?

– Prima dintre marile personalităţi muzicale ale perioadei interbelice de care vom vorbi va fi Maria Tănase, aşa cum puţini o ştiu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian