Povești de pe Valea Albă

– Acum, în Noiembrie, când ploile au scurs rugina frunzelor în pământ, în Maramureș începe anotimpul horincii și al po­veș­tilor –

Andriș și mașina de cusut

Avea capul rotund, rotund ca o bilă, părul cărunt și tuns scurt, ochii jucăuși și fața deschisă de-un zâmbet binevoitor. Îl chema An­driș, Andrei adică. Umbla mereu singur și povestea, cui voia să-l as­culte, o întâmplare petrecută pe frontul din Italia, unde a ajuns în cel din­tâi război.

Într-o dimineață de septembrie, era în trenul plin cu soldați răniți care se întorceau din linia întâi. Trenul a oprit într-o gară așezată între niște dealuri. N-au avut voie să coboare din tren și nici n-ar fi putut, pen­tru că cei mai mulți din­tre ei fuseseră schilodiți în ultimele bătălii. Pe cealaltă linie era oprit un alt tren, tot cu soldați. Însă ăștia erau teferi, erau cei care mergeau spre câmpul de bătaie. Se uitau curioși unii la alții prin geamurile groase și murdare ale vagoanelor. Și-au strigat vrute și nevrute în toate limbile pă­mântului. Așa au aflat că sunt ardeleni, bă­nă­țeni, austrieci, slovaci, unguri. Erau toți de-aceeași parte a luptei și-aveau același dușman, nu știau nici ei prea bine care. Au înțeles toți, însă, că unii mergeau către moarte și că ceilalți, schilo­diții, răniții, de-abia scăpaseră de ea.

Când, în sfârșit, s-a dat semnalul de plecare, Andriș s-a apropiat și el de fereastra prăfuită și a văzut cum trenul alunecă ușor pe șine și cum rămân în urmă ceilalți trimiși în locul lor. Cine știe câți se vor mai întoarce? Câți vor avea noro­cul să-și lase în război doar o mână sau un picior…

N-a mai apucat să-și aranjeze legătura ce-i alunecase de pe rana de la cap, căci a rămas înțepenit, cu ochii holbați pe fereastra vago­nului. La un geam al trenului ve­cin, lângă care a stat atâta vre­me, a zărit chipul frate­lui său Pe­trea, pe care-l lăsase acasă când a ple­cat la război. Au mai apucat doar să-și strige, repezit, câteva vor­be despre cei de-acasă și să-și facă semne cu mâ­na. Așa a înțeles Andriș că războiul e pe sfârșite și că nu e prea bine dacă i-au chemat pe front și pe băie­țan­dri. N-a putut pricepe nicidecum de ce Petrea părea așa de bătrân în hainele soldățești, că doar nici nu îm­plinise încă 17 ani. Atunci, din tren, l-a văzut ultima oară pe Pe­trea și nimeni n-a mai știut nimic despre el.

După ce i s-a vindecat rana de la cap, în locul acela a rămas pleșuv, nu i-a mai crescut păr nicio­dată. A fost apoi timp de vreun an croitorul bata­lionului, cosând și ciopârțind uni­forme sol­dățești. Din război, Andriș s-a întors acasă cu o manta veche, cu o caschetă decolorată în care-și ținea acele și mosoarele de ațe colorate, și cu meseria de croitor. Pentru că aerul încins al Băii Mari, unde avea casa, nu-i pria deloc, în fiecare vară Andriș mergea la marginea pădurii, la o ne­poa­tă care-l lăsa să doarmă într-o că­măruță ce-i ținea loc și de bucătărie. Acolo, la gea­mul care dădea spre drumul forestier, bătrânul își instala mașina lui de cusut, ce mai avea încă pe mar­gi­nile înnegrite urmele unor flori aurii. De când s-a întors de pe front și până când a mu­rit, la peste 86 de ani, Andriș cosea în fiecare vară pentru toți necăjiții de pe Valea Albă.

Era specialist mai ales în întorsul paltoa­nelor vechi. Descosea paltonul îmbătrânit de vre­­muri, spăla bucățile de material, le călca apoi cu un căl­cător uriaș, negru, și-apoi paltonul era cu­sut din nou, dar invers, adică partea care fusese pe dos devenea acum fața paltonului.

O, Doamne, câte paltoane a mai întors bătrâ­nul Andriș! Și după ce noul palton era purtat câteva ierni, în noua lui înfățișare, tot Andriș era acela care-l transforma într-o vestă, o scurteică ori vreun lecruț pentru unul din nepoți. Paltonul cu care-a plecat strănepoata lui mai mare la Cluj, la școală, avea o istorie mai bogată decât orice revoluție: fu­sese al unei mătuși care l-a pri­mit de la nănașă-sa care, la rândul ei, l-a purtat destul de mult ca să n-o supere pe soacra ce i l-a cumpărat din târg, de la Sătmar.

Descusute de câte două, trei ori și transfor­mate, întoarse de pe față pe dos și invers, potri­vite după statura fiecărui stăpân, paltoanele un­chiașului An­driș sfârșeau toate prin a semăna cu niște tunici sol­dățești, în care te mișcai țeapăn și greoi.

Acolo, în casa de la marginea pădurii, Andriș venea în fiecare vară să-și găsească liniștea. Primele raze ale dimineții îl aflau pe scaunul lui de la geam și-i luminau părul cărunt și capul ro­tund, rotund ca o bilă, pe care se vedea urma unui glonț rătăcit. Țăcănitul mașinii de cusut se­măna cu șuieratul mi­tralierelor care l-au ur­mă­rit în război, și-n rafalele aurii ale Singer-ului înve­chit, croitorul batalionului retrăia victo­rii și în­frângeri de la-nceput de veac.

Casa de zăpadă

Avea 60 de ani și era singur pe lume. Nu mai avea nevastă și copii. Au murit toți atunci când i-a ars casa așezată tocmai în centrul târgului, lângă biserică. Făcea acum cărbuni pentru mină. Avea o colibă în pădure și nu cobora de acolo în vale, cu lunile. Era meșteșug mare să știi să faci cărbune bun. Trebuia să te lupți cu viclenia focului și cu în­căpățânarea lemnului. Și Pavăl înțelegea, cu cât tre­cea vreme mai multă, că soarta lui era legată de pă­dure și de foc și că el nu va mai putea trăi între oamenii din vale, ca înainte.

Aduna toată ziua lemne pe care le aranja într-o grămadă uriașă. Apoi le acoperea cu frunze și lut și lăsa doar gău­rile de aerisire, dea­su­pra. Focul îl pu­nea în mij­lo­cul grămezii de lemne și apoi trebuia să-l pă­zeas­că, uneori și câte două-trei săp­tămâni, ca să ardă înă­bușit, nu cu fla­cără mare. Nu era ușor, da’ Pavăl era meșter bun și se descurca.

Într-un an, pe Pa­văl l-a prins zăpada aceea mare în pă­dure. Avea la el, ce-i drept, ceva fărină, slănină și ceapă, așa că în primele zile nu s-a prea speriat. A nins o săp­tă­mână întreagă și omătul depășea deja un stat de om. După încă o săptămână, din coliba lui de-abia se mai vedea hornul pe care ieșea fumul ca un fuior. Câteva zile la rând, Pavăl a încercat să ajungă la izvor, apoi, când a văzut că degeaba-și face ziua cărare, că noaptea ninge din nou, a mâncat zăpadă ca să nu-i mai fie sete.

Niciodată n-a mai trecut atâta vre­me fără să schimbe o vorbă cu cineva. Nopțile și zilele se înșirau unele după alte­le tot mai greu și parcă-i părea rău că număra tot mai mul­te găleți din cărbu­nele pregătit pen­tru mină, cu care-și în­călzea el adăpostul.

Când era vremea bună, cei de la mină ve­neau tot la două săptă­mâni cu un camion mare. Atunci mai afla și el ce mai e prin vale. Șoferul îi aducea vești și câte o pâine. După ce încărcau cărbunele, povesteau la o țigară. Da’ acu­ma, dacă n-au venit ei de-atâta vreme, însemna că omătu-i mare, mare de tot, și-acolo în vale, la mar­ginea pădurii.

Pavăl a stat singur în pădure mai bine de patru luni. Când camionul a putut să urce prima oară în pădure, șoferul l-a găsit pe Pavăl slab, cu barba crescută și cu o pri­vire senină în ochi. Era pentru întâia oară, de când se știau, că Pavăl nu i-a dat binețe șoferului, nu l-a primit cu un foc bun și nici cu apă proas­pătă de izvor. Spai­mele nopților lungi și liniștea de gheață a pă­durii l-au rupt cu totul de lumea din vale. Acum el avea alte griji și alte gân­duri. Ținea cu grijă în pumn un șoarece cu care îm­părțea o coajă de mălai, în timp ce în ochi avea o privire senină, prea senină pen­tru cerul albastru de primăvară.

Țuica minciunilor

Pe dealul din partea stângă a iazului vechi, într-o casă vopsită în albastru, trăia Ion Luhei cu nevasta și pruncii, mulți la număr. Pe celălalt deal, pe partea dreaptă a drumului și a râului plin de pești, avea casă șogorul lui, cumnatul mai tânăr decât el, Văsălie al Râpului. Râpu și Luhei erau cumnați, căci se însuraseră cu două surori gemene. Toată lumea-i știa de cei mai mari mincinoși de pe vale. Cei doi nu se-ntreceau în pământuri și averi, și nu se lăudau nici măcar cu pruncii cei mulți. Grija lor de zi cu zi era să născo­cească alte și alte min­ciuni, din ce în ce mai mari, mai tari, adică din ce în ce mai adevărate.

Odată s-au întrecut în fața vecinilor, într-o toamnă când s-au în­tâl­nit la horincie, ca din în­tâmplare, căci unde mer­gea unul, imediat apărea și ce­lă­lalt. Mai întâi, Ion le-a povestit oa­me­nilor înșirați pe laiță cum și-a arat ogorul cu gâsca înhămată la plug. „O fo’ ușor de arat în anu’ ăla și lesne tare, că gâs­ca nu cere bani ca plată și nici horincă la gătatu’ lucrului. Bine o fo’, tare!” Văsălie a râs cel mai tare de povestea cum­na­tului Ion, căci știa deja că a câștigat în­trecerea: el n-avea nevoie de plug, el toc­mai și-a arat grădina cu pintenii coco­șului pe care-l ține de vreo cinci ani.

În hohotele de râs ale celorlalți, Văsă­lie și-a adus aminte și de vaca lui mi­nunată, „drăguța de ea”, care în durerile fa­cerii și-a mâncat lanțul cu care era legată de ies­le. Minunea s-a văzut mai târziu, când vaca a fătat un vițel voinic, ce-avea legat în jurul gâtului tocmai lan­țul pe care l-a înghițit mumă-sa.

Ion n-a râs deloc la vorbele astea. S-a apropiat numai gospodărește de cazan, a mai pus un lemn pe foc și-a povestit, cu o voce îngrijorată, de năcazul cel mare ce-a venit peste el când și-a rupt ferăs­trăul, în prag de iarnă, încercând să taie o ciu­pearcă uriașă pe care-a crezut-o un fag bătrân.

Zbârlindu-și mustața cenușie, Râpu le-a mărturi­sit cumetrilor că și-a uitat la sfârșitul războiului pușca rezemată de linia cerului, adică la capătul lumii, și-i pă­rea rău că n-o mai are ca să împuște oare­ce șoldani de toamnă. „Pă Dumne­zău’ meu că nu era o pușcă așe cum îs alelalte, e mare năcaz că am uitat-o, că nu știu când oi mai pu­tea ajunge io tocma’ la capătu’ pămân­tului. Cu pușca aiasta am pușcat mulți dușmani, că avea o șmecherie: nu tre­buia să ieși din as­cun­ziș ori din tranșeu ca să tragi. Stăteam după case ori după copaci, puneam pușca la ochi și țeava ei se-ndoia ușurel, drept spre locul unde erau duș­manii. Nu tre­buia decât să apăs pe tră­gaci, că ea ochea singură și împușca duș­manul chiar as­cuns după colțul casei.”

Ion n-a zis nimica, în timp ce toți cei­lalți râdeau de se prăpădeau. S-a ridicat, a mai gustat din firice­lul de horincă ce se scurgea în butoiașul de lemn și s-a așe­zat la loc mulțumit. Mulțumit și fără griji: „Am io o armă și mai și, cu care-i bat pă tăți dușma­nii mei. Am un mâț care de vreo câțiva ani știe nem­țăște. Umblă tătă zâua pă la vecinul Renner, ascultă tăt ce să povestește pă la el prin casă și-apoi vine și-mi spune mie ce să-ntâmplă din­colo de gard. Mai văzut-ați așe ceva? Dăștept mâț, care o-nvățat că dacă vrei să-ți bați dușmanul, îi musai să-i știi limba!”.

Și uite-așa, poveștile țineau până dimineața și ni­meni nu știa să spună cine-i câș­tigă­to­rul. Ori­cum, ni­meni nu pierdea și era clar pen­tru toți că Ion și Văsălie erau cei mai tari în minciuni și că au reușit să unească cele două dealuri unde trăiau, prin po­veștile lor trăs­nite. Cu siguranță, spriji­niți unul de altul, mai stau și azi, pe-acolo pe undeva, pe puntea lor de po­vești înflorite. Și asta se întâmplă mai ales la sfârșit de octombrie, când peste copacii brumați de la marginea pădurii se-ntinde, ca o ceață fumu­rie, mirosul amar al sâmburilor de prune.

După ciuperci

Mama Maria e singură. Are câteva găini și un câine, cu care vorbește în fiecare dimineață. Băr­batul i-a murit de ani buni și copiii i-au plecat de­parte, să-și încerce norocul la oraș. De la casa în care s-a născut Mama Maria și până la pădure nu sunt mai mult de douăzeci de pași pe care-i faci, dacă vrei, din trei sărituri. Când mama Mamei Maria a rămas văduvă cu opt copii, la numai 33 de ani, micuța Maria n-avea decât 7 ani și-o sin­gură rochie roșie cu pui albi. În picioare n-avea ce pune și-n iarna aceea n-a prea ieșit pe-afară, s-a uitat mai mult pe fereastră, la pădurea amor­țită de omăt. Erau zile când ningea mereu și atunci pădurea era din ce în ce mai întunecată și mai tăcută. Câteo­dată, vedea cum veve­ri­țele-și scapă nucile prin ză­pada înfoiată. Asta s-a-ntâm­plat de vreo două ori. Cel mai des însă, vedea sărind animale mai mari și mai mici ca niște um­bre, ca niște năluci prin­tre copaci.

După ce se topea zăpada, Mama Maria și frații ei mergeau de câteva ori pe zi în pădure. Mai întâi adunau măcrișul-cucului și untișor crud, apoi leurdă și ceapa-ciorii. Dacă erau norocoși, mai găseau pe sub fagii bătrâni sâmburi amărui din jirul de astă-toamnă. Și astea toate erau bune de mâncat. Când se încăl­zea vremea mai mult, apăreau oieș­ti­le, bureții albi usturoioși, gălbiorii, floco­șeii și-apoi mitărcile de fag și de brad. Atunci, când veneau acasă cu coșurile pline, mama Mamei Ma­ria făcea foc în cuptor și le usca bine, apoi le punea în covata de lemn din pod, pentru iarnă. Așa că Mama Maria a-nvățat de co­pilă să cunoască ciupercile bune de cele otrăvitoare și știe și locurile pe unde ele cresc.

Acum, la 70 de ani, Mama Maria merge în pădure tot a doua zi. Își ia bota de care se sprijină când drumul e abrupt, coșul în spate și două felii de pâine pentru câinii de la stâna pe lângă care trece. „Nu-mi fac nimica, mă știu deja câinii, câteodată vin cu mine prin pădure și-și lasă oile cu ciobanul. Io nu mă tem de pădure, de animale. Mai răi îs oamenii. M-am întâlnit cu doi lupi într-o toamnă, când era ceață mare, și nu m-am temut. Iară odată i-am dat bună zâua la un urs ce era urcat într-un măr pădureț. Cum nu văd bine, am crezut că-i un om și-mi părea rău că strânge toate merele, că și io aș fi vrut să-mi pui vreo două în butoi, să-mi fac oțăt. Și ia așe, o fo’ gata să-i spui ursului să-mi lase și mie câteva. Numa’ că am văzut, când m-am dat mai aproape, că le cam trage prea tare de pă crengi și-apoi am înțăles care-i treaba.

Ce-am făcut? D-apoi ce să fac? Țuruc fuga, mi-am zâs, și m-am întors frumușăl cătră pădure și mi-am văzut de-ale mele. Nu l-am mai zăhăit, că nici el nu mi-o făcut nemica.

Acuma, o să mă-ntrebi cum văd io ciupercile, dacă n-am putut videa ursu’, nu? Apoi, treaba-i cam așa: că io nu-i musai să le văd, io le sâmțăsc și dacă nu le văd. Io știu unde să le caut, am locurele mele, pân muș­chiu’ moale, pă la marginea poie­ni­lor, pe unde-i umezeală, da’ și căldură de la soare. Am copacii mei, lângă care mă duc și m-așez jos, și-apoi numa’ dau cu mâna pân iarbă și pân frunze, și sigur aflu câțiva puptiți de pitoi, ciuper­cuțe de-alea mici. Unele-s cât un­ghia de mici și așe-s de frumușele, că gândești că-s niște pruncuți înfășeți și parcă-mi pare rău că trebuie să-i culeg. Da’ dacă i-am văzut o dată nu-i mai pot lăsa aco­lo, că oricum se uscă. Dacă vezi o ciupearcă mai mică și o acoperi cu frunză, că te gândești că a crește mai mare până-i veni iară în pădu­re, apoi greșești rău, că ea nu mai crește dacă a văzut-o ochiu’ omu­lui. Vezi dară, numa’ dintr-atâta și poți să-ți dai sama cât rău poate face omu’ pân pădure și pântre flori și animale, cu neștiința lui.

Aiestea-s niște lucruri pă care io le-am văzut și le-am înțăles de când tăt umblu în pădure. Io știu că Dumnezău le-o lăsat pă toate să crească în legea lor și degeaba-i vrea tu, om hiretic, să le grăbești, că nu să poate. În toate este o orânduială, și ceasu’ și cântaru’ le ține Cel de Sus, și nu omu’.

Asta trebe să știe oricine vine în pădure: pădurea te poate hrăni cu tăt ce are în ea și îți poate da și minte dacă știi să vezi ce trebe. Da’ pentru asta îi musai să te porți ca și când ai fi în vizită la cineva, ca și când ai fi mu­safir. Și-apoi, lasă, să vezi numa’ cum a ști pădurea să-ți arate ce-are ea mai fain și mai bun!

Să nu crezi dumneatale că mie mi-i urât să umblu sângură. De-amu, de-atâția ani, mă cunoaște și pădurea pă mine și sângură-mi arată locurile bune de cules. Și-apoi dacă văd o pitoaie faină, o ciupearcă grasă, nu m-arunc s-o și culeg iute, că-i mare păcat. Mai întâi mă fac că n-o văd și o ocolesc o dată, de două ori, ca s-o văd din tăte părțile câtu-i de mândră și cât de bine-i șede în locul unde crește. Și numa’ când gândești c-o aud că mă strâgă, atunci m-aplec și o ieu încet, cu grijă mare să nu-i rump clopu’. Dacă-i prima găsâtă în zâua aceea, o sărut, ca să mai am noroc, și-i mulțămesc pădurii că mi-a dat-o. Apoi, îi musai să-i caut și soțâia. Adică, ciupercile, vezi dumneata, nu cresc sângure decât rareori, ca oamenii. Îi musai să fie pân apropiere încă una ori mai multe. Și dacă nu-i afli soțâia, atunci mai hai și a doua zî, și a treia zî pân locul ăla, că sigur trebe s-o afli. Și uite așa, de la una la alta, ț-am po­vestit cum îi cu ciupercile. Da’ amu lasă-mă, că din vorbe nu-mi pot umple coșu’ și mintenaș se lasă seara aci, la mar­ginea pădurii.”