Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Vânătoare de îngeri

Foto: Shutterstock – 3

În ajunul Crăciunului din anul 2000, un bătrân înalt și uscățiv străbate mulțimea unei mari piețe a Bucureștilor, purtând deasupra capului o colivie cu doi porumbei. Înaintează prin mulțime ca și cum ar înota, apoi alunecă și cade printre picioarele trecătorilor, sal­vând însă colivia. O oră mai târziu, la un ceai cu rom, aveam să aflu de ce atunci când toată lumea căra jumă­tăți de porc, cineva ar cum­păra doi porumbei într-o colivie, ca să le dea drumul în noaptea de Crăciun! Așa l-am cunoscut pe bătrânul Toma, un colonel octogenar, căruia prietenii îi spuneau Mitu și care astăzi nu mai este în viață. Povestea de mai jos este una adevărată, așa cum mi-a istorisit-o chiar el.

Copilul din curtea cu dobitoace

„M-am născut în 1919, într-un sat de lângă Boto­șani, în care taică-meu era preot. Dintre cei 6 frați ai mei, eu eram cel mai mic dar și cel mai prăpădit, cel mai bolnăvicios, și mereu stătea biata mamuța, Dumnezeu s-o ierte, să-mi pună mămăligă caldă pe piept și fiertură de ceapă împotriva tusei. Și pentru că stăteam mai mult prin bătătură, aveam mare drag de cele câteva dobitoace pe care le țineau ai mei părinți. Aveam capra mea și un berbec al meu, pe care-l iubeam și care mergea după mine ca un câine, dar cel mai mult și cel mai mult iubeam o pereche de porumbei, pe care taică-meu îi primise în dar la o sfeștanie. Porumbeii ăștia nu plecau niciodată din preajma casei și veneau când îi che­mam, și-apoi eu priveam zborul lor și mi se părea că asta-i cea mai mare minune a Domnului, zborul. Deseori visam și eu că zbor, iar mămuța mea spunea că și atunci când eram doborât de febră mare, tot numai despre porumbeii ăștia vorbeam.

Apoi taică-meu a primit parohie la București și noi a trebuit să ne mutăm cu toții, și toate lighioaiele a trebuit să le lăsăm acolo, și pentru mine întâm­plarea asta a fost o mare nenorocire, căci m-am văzut dintr-o dată fără prietenii mei cei mai buni. Au trecut ani, și tot mai visam porumbeii și pe mine însumi cum zbor alături de ei. Eram de-acuma băietan, să fi avut 12-13 ani, când mămuța mă tot du­cea la Sinaia, în casa unor rubedenii de-ale noas­tre, pentru că la Sinaia aerul curat de munte îmi fă­cea bine la sănătatea mea șubredă. Casa unde stă­team noi verile și iernile era undeva sus, mai sus de strada Aosta, acolo unde pădurea coboară până în curțile oamenilor și începe muntele. Ei, și ce s-a întâmplat… Era în iarna anului 1933, eu aveam deja vreo 14 ani și băteam pădurile dimprejur cu priete­nul meu, Matache, băiatul unui ofițer din garda regală de la Peleș. Zăpezile pe-atunci erau nalte până la brâu și oamenii umblau cu sănii. Și într-o zi pe care n-o s-o uit niciodată, în preajma Cră­ciunului, se auzeau peste pădurea de brad îm­pușcături. Noi mai auzisem vuietul armelor, dar în ziua aceea am pornit cu Matache să vedem ce era. Am mers prin zăpadă, prin pădure, după zgo­mot și, după vreo oră, ce să vezi?! Într-o poia­nă mare, luminată de soare, era lume multă, doamne cu blănuri, mașini și sănii trase de cai, mese puse ici și colo, pe care erau vase mari aburinde cu grog, cu punch, ce știu eu… Bărbații aveau cizme lucioase și cojoace din piele fină și fumau țigări de foi. Și mai ales, unii dintre ei aveau arme. Și-atunci, Doamne, am văzut noi ce făceau ei acolo. Îndărăt erau niște sănii mari și pe să­nii erau colivii, zeci, sute de colivii cu porumbei, și la un semn, maestrul de vână­toare slobozea din colivii două­zeci-treizeci de po­rum­­bei, pe care domnii aceia spilcuiți îi doborau cu armele. Câinii se repezeau să-i adune din ză­padă și toată zăpada era nu­mai sân­ge în lumina soa­relui, și mai erau acolo mor­mane mari de porumbei omo­râți. Porumbeii nici nu apucau să se înalțe, că ei trăgeau și snopuri de alice îi prăbu­șeau în nămeți, după care ei râ­deau, trăgeau din țigări, armele străluceau în soare de-ți luau ochii, doamnele îi priveau admirativ și vorbeau în șoaptă cu mâinile băgate în manșoane din blănuri scumpe. Am fugit acasă și-am plâns și-am căzut din nou la pat. Văzusem o vânătoare de îngeri.

Zbor către stele

Au trecut câteva zile și de-acuma venea Crăciu­nul. Matache, dragul meu prieten, care avea să se stingă în 1944 pe frontul din Apus, tot venea la mine, până m-am pus pe picioare. Și iată-ne în seara Crăciunului, cu lume multă, venită în salonul de jos, cu brad mare și împodobit. Tatăl lui Matache venise îmbrăcat în uniformă de mare para­dă, cu sabie și cu tot tacâmul, și cred că atunci am hotărât că voi fi și eu ofițer, ca el. Noi, băieții, ne-am luat cadourile, am mulțumit și ne-am retras în camera mea. Aveam un plan. Am ieșit pe fereastră și am co­borât pe marele brad din față înfo­foliți bine și am străbătut împreună cu dragul de Matache noaptea adân­că a Crăciunului, prin nămeți, până la tirul cu porumbei. Luasem un feli­nar de care nu am avut nevoie, pentru că era așa o lumină, ca și cum zăpada ar fi luminat ea însăși. Porumbeii uguiau speriați când am ajuns acolo. Am deschis coliviile de la patru sănii mari și ceea ce s-a petrecut atunci n-o să uit niciodată. Porumbeii făceau un zgomot stra­niu în liniștea Crăciunului, ca și cum ar fi bătut din palme înălțân­du-se către cerul luminos. Nu era lună, dar se vedeau înălțându-se, adunându-se în stoluri sute de po­rumbei pe un cer ca străfundurile mării, și noi eram încremeniți aco­lo, în zăpadă, pri­vind cu lacrimi în ochi, îmbrăți­șându-ne, țopăind de bucurie și cumva de frică, Doamne-Dumnezeule, ce noapte…

Alexandru cel mut

Au trecut ani și, în mod curios, din noaptea aceea eu nu am mai fost bolnav. Eu tot mai visam că zbor, deși până la urmă nu am mers niciodată cu avionul. A venit războiul și pe front mi-am amintit mereu de minunea acelei nopți de Crăciun, din 1933. După război, am făcut școala de ofițeri și, în ‘47, pe timpul foametei, m-am însurat. În ‘48 s-a născut băiatul nostru, Alexandru, și în ‘54 fata noas­tră, Mara. Când Sandu, băiatul, a împlinit un an, ne-am dat seama că ceva nu-i în ordine. Băiatul nu mergea și nu vorbea, apoi iar au trecut anii și a înce­put să meargă cu greu, dar tot nu vorbea, părea pier­dut, undeva, în altă lume, și noi umblam pe la doc­tori disperați. L-am dus în spitale militare și la cei mai mari specialiști, am fost apoi la biserică, într-o vreme când asta era cam periculos, am fost la dof­toroaie și peste tot, ne-am rugat la Dumnezeu, dar părea că un blestem se lăsase asupra noastră. Nici un medicament și nici un descântec nu-l ajutau. Cam pe vremea aia, visele mele cu porumbei și cu zboruri au început să dispară. L-am trimis apoi, cu mari relații, la Moscova, unde era un Institut de cercetări medicale deosebit, dar s-a întors și de-aco­lo cum a plecat. Mut și absent. Cred că era o for­mă ciudată de autism sau…, cine știe, niciodată nu a fost clar. Eu beam din ce în ce mai mult și aveam pro­bleme pretutindeni, banii se duceau toți pe medi­camente, Mara, fetița noastră, era părăsită de noi și plângea mereu. Eram în mijlocul nenorocirii și eu pierdusem credința în Dumnezeu. Prin 65 – băiatul era deja măricel – sună telefonul și se anunță la noi doctorul Maschin de la Moscova, care îl îngrijise pe băiat și voia să-l vadă. A venit în aparta­mentul nostru prăpădit și, ce să vezi? Îi aduce lui Sandu al nostru… o pereche de porumbei într-o coli­vie. Eu am încremenit, pentru că semănau cu po­rumbeii copilăriei mele, numai că ai mei erau liberi și eu nu suportam coliviile. Era vorba de o nouă terapie, cu animale, încercau să-i stârnească intere­sul cumva. Și într-adevăr, bietul Sandu dădea sem­ne de interes pentru porumbeii ăia.

Minunea

Pentru mine, anii care au urmat au fost un coșmar. Nici nu puteam să intru în camera lui, pentru că pe balcon, în fața ferestrei, era colivia. El mișca din cap și clipea din ochi, dar atât. Noi o duceam din ce în ce mai rău, până când a venit anul 1968. Băiatul făcuse 18 ani și noi eram prăbușiți în disperarea cea mai neagră. Și iată că se apropie sărbătorile de iarnă ale acelui an, și eu eram din ce în ce mai întunecat. Viața noastră era făcută pulbere și cioburi și nu mai așteptam nimic de la ea. În seara de Crăciun, am venit târziu acasă și m-a întâmpinat aceeași tăcere și aceeași boală și aceeași disperare, numai că era cu mult mai greu de suportat, pentru că toți se bucurau și se veseleau. Am mers în camera lui Sandu, făceam și eu pe bucurosul, adusesem o carte nouă din care să-i citesc, ca în fiecare seară, și am citit, și am citit, el nu clipea, nu mișca, nu știam dacă mă aude, niciodată nu știusem. Porumbeii erau pe balcon în fața ferestrei și am ieșit acolo. Balcoanele tuturor caselor erau luminate de brazi, noi nici măcar brad nu aveam și atunci am avut măsura marii deznădejdi pe marginea căreia mă aflam. Măsura disperării. Porumbeii erau acolo și, dintr-odată, fără să știu ce fac, am luat colivia, am deschis-o și – Doamne! – le-am dat drumul în hohote de plâns. Băiatul se uita la mine cu ochii măriți, poate de spaimă, poate de… Eu stăteam cu colivia goală în mână și hohoteam de plâns, rupt în două de gestul meu nebunesc. Pe de-o parte, știam că-i fac rău băiatului, pe de-altă parte, gândeam ca măcar porumbeii să fie liberi, dacă noi suntem cu toții condamnați la deznădejde. Am fugit din ca­meră și m-am întors apoi pe balcon cu pistolul în mână, cred că am vrut să mă omor. Dar am tras tot încărcătorul în aer, fetița noastră Mara plângea în hohote, nevastă-mea, biata de ea, urla: «Mitule, ce faci, Mitule, ce faci, Mitule?». Colivia era zdrobită într-un colț și eu gândeam ca Iisus pe cruce: «Doamne, Doam­ne, de ce m-ai părăsit?».

Și atunci s-a întâmplat ceea ce nu putea, nu avea cum să se întâm­ple. Mara a tăcut deodată și privea încremenită către ușa balconului, unde eram toți, și când am privit și eu, am amuțit. Sandu stătea aco­lo, în ușă, cu la­crimi șiroindu-i pe bărbie, și a spus primul cuvânt al vieții lui: «Mitule». Așa mi-a spus: «Mitule». Am sărit în picioare plângând cu toții și l-am îmbrățișat, el spunea mereu «Mitule, Mitule», ca o mașină stri­cată, ne țineam în brațe și plângeam cu toții, sau poate că râdeam. Am avut același senti­ment ca în altă noapte de Cră­ciun, cu 35 de ani în urmă, când la fel plângeam și râdeam în același timp, privind stolurile de porumbei care se înălțau către cerul Crăciunului.

Coincidențe

Fără îndoială că a fost un miracol. Sandu a rostit de-atunci din ce în ce mai multe cuvinte, până când, în câțiva ani, s-a însănătoșit total. Medicii n-au pu­tut să explice ce s-a întâmplat. Unii au spus că a fost un șoc emoțional provocat de pierderea porum­beilor, alții au spus că focurile de pistol l-au trezit din starea aceea blestemată. Eu însă cred că se pe­trec miracole uneori, în nopțile de Crăciun, pentru că viața mea a fost mereu legată cumva, în mod misterios, de noaptea asta magică și de porumbei. Legată într-un fel pe care nu-l pot explica și pe care nu vreau să-l explic nicicum. Anii de restriște și de disperare mă îndepărtaseră de Domnul nostru și poate că acesta a fost felul în care Domnul a știut să mă aducă acasă.

Și ar mai fi ceva de spus, poate un amănunt, poate n-are nicio importanță. Prietenul copilăriei mele, Matache, cu care am eliberat porumbeii în noaptea Crăciunului din 1933, a murit pe 25 decem­brie 1944, adică tot de Crăciun, pe front. El era născut pe 1 septembrie 1918. Sandu, băiatul meu, s-a nascut pe 1 septembrie 1948, adică fix treizeci de ani mai târziu. O coincidență stranie, nu-i așa? Oricum, de visat că zbor mai visez și acum și – uite că se fac treizeci și doi de ani de-atunci – de fiecare Crăciun, la miezul nopții, eliberez doi porumbei din colivie, de pe același balcon”.

HORIA ȚURCANU

Prima stea

Ulița copilăriei me­le nu e mai lun­gă decât un zbor a­vântat de gâște. De câte ori auzeau trenul pufăind pe po­dul de fier al Gilor­tu­lui, gâștele noas­tre își luau zbo­rul și aterizau în curtea bu­nicilor, la capă­tul celă­lalt al uliței. În zbo­rul lor gă­lăgios, lăsau în ur­mă cinci case pe partea stân­gă și trei pe dreapta. Aș spune că ulița mea avea lungimea unui derdeluș. Pe care, într-o bună zi, de Cră­ciun, și-a făcut apariția pri­ma să­niuță de fier din sat, adusă de tata. Doamne, ce mân­dru-am fost! Apoi, un tâm­plar de lângă gară ne-a în­cro­pit prima stea a copi­lă­riei mele, din corpul unei site, cu șase colțuri, ciucuri de beteală și hârtie crepo­nată și colac de lumânare din ceară de albine. Icoana Maicii Pre­cista cu Pruncul era pictată pe o coală ce­rată, înconjurată de ste­luțe albastre și lipită în rotun­dul sitei cu pap de făină de grâu. Ne-am înțeles ca Mi­tică, cel mai mare din echi­pa noastră de colindători, să poarte steaua tot timpul. Cântam cu el în timpul în­tâi, primul vers, al treilea, al cincilea…    În tim­pul doi, intrau Pă­ducel și Geni, doi colegi dintr-a patra, cu voci subțiri și prelungi, undu­ioa­­­se, de domnișoare. Cân­tam și în corul școlii, așa că re­petițiile la stea n-au du­rat prea mult. Am învățat cele 12 cântece obligatorii, să nu ne facem de râs când ne-ar fi poruncit vreo gazdă să le zicem pe toate. Cu o zi înainte de Ajun, bunicul Ilie era aproape gata cu o­pin­cuțele noi, iar bunica Floarea îmi proba pe umeri flanelul împletit în rom­buri, căruia-i lipseau doar mâne­cile.

Cu zăpada până-n brâu

A venit și sea­ra cea ma­re. Pri­ma sea­ră cu stea­ua! În­co­toșmă­nați pâ­nă-n ochi, fie­care cu cio­ma­gul lui și chi­­bri­turi de rezervă în bu­zunare, am por­nit din casă-n ca­să, să dăm vestea cea mare a Nașterii Dom­nu­lui. Nin­gea învârtit, cu fulgi cât moș­moa­na. Cu ză­pada pâ­nă-n brâu, ținându-ne le­gați de capetele bâte­lor, co­lin­dam în­tâi pe ulița noas­tră, să ne dregem gla­­surile și să ne învățăm cu… scena. Aveam ga­rantat opt gazde. Mama ne-a dat un sfat: „Când simțiți că vă pier­­­deți, priviți la steaua apri­nsă, urmăriți îngerașii în hăi­nu­țele lor galbene, să­rutați icoana în gând și o să vedeți că vă tre­ce”. Așa am făcut, dar tot ne-am încur­cat și am luat-o de la înce­put de două-trei ori, când ne ce­rea câte un bătrân să-i cântăm „Cea­sul”, cel mai lung și mai greu dintre cân­tecele de stea.

Țuica lui Vătică

Curând, nu mai sim­țeam gerul. Oprindu-ne la unchiul Vătică, am gă­sit țuica fierbinte pe sobă. Se bucura că-i trecem pragul și era musai să gus­tăm. O dată pe an era voie. Și-apoi, cine ne ve­dea? Cu veșnica lui cămașă-n pătrățele, cu laibă­rul de lână pe umeri, măcar că soba se înroșise de atâtea lemne, fratele ta­tii cel mic părea fericit să ne vadă. Se în­china în fața icoanei de pe stea, făcea lam­­pa mică, să se vadă în­gerii pe ce­rul al­bastru, și se așeza pe pat, lân­gă ma­ma Manda, stră­bu­ni­ca fa­miliei, tan­ti Ileana și vărul A­drian. Rămâ­nea cu frun­­tea în pal­me și ochii a­țin­tiți în podea, la jocurile de lu­mini și la ro­tirea stelei ma­ne­vra­te cu meș­teșug de Mi­ti­că, suspinând și oftând. Pla­­­ta finală pentru colind: 5 lei.

Casele cu mirosuri vii

Câinii satului nu dor­meau deloc în noaptea Aju­nului. Prin tradiție, la noi nu se doarme în această noap­­te, așa că nu ne era tea­mă să strigăm. Ne plă­cea să ne oprim la casele cu miro­suri vii. La veci­nul Gruia te ame­țeau izu­rile de afumătură, de piper fiert în țuică, de foi de dafin scu­fun­date-n oala cu sar­male. Gruia și ne­vasta lui, Anuța, plângeau la cân­tă­rile noas­tre. Bătrânul ne o­prea prin­tre lacrimi: „Stați, taică, mai odihni­ți-vă. Naș­terea Dom­nului să ne fie cu folos”! Nu uitam să-i colin­dăm pe bu­nicul Ilie și pe bu­nica Floarea. La ei ajun­geam spre ziuă. Și acolo mi­rosea frumos: sarmale în foi de viță, cozonac cu nucă, zăbic cu smân­tână și „ouă de berbece” cu mălai în țest.

Colinde cu cozonac

Dar venea vremea să ne oprim. Mama ne aș­tepta cu tot rodul mun­cii ei de trei zile: toate ale porcului, toa­te ale vițelului, toate ale curca­nului. Ne aștepta cu cel mai bun cozonac stropit cu pulbere de nu­că, ne îm­bia cu cal­taboși vineții și azi­mă coaptă pe plită. Într-un colț, lângă icoană, ne luau ochii o crenguță de brad și câteva glo­buri roșii. Ne scoteam ghetele ude și hai­nele jilave și, înainte de a cădea lao­laltă, parcă sece­rați, cu capul pe ma­sa cu bunătăți, dădeam glas sin­gurului cântec de stea pe care îl mai puteam îngâna: „Seara de-astă seară este-o seară foarte mare/ Căci în sea­ra lui Crăciun s-a năs­cut și Fiul Bun…”.

ION LONGIN POPESCU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian