MIGUEL BONNEFOY (scriitor): „Pentru mine, literatura este ca un atelier de fierărie”

– Franco-chilianul Miguel Bonnefoy este unul dintre cei mai în vogă scri­itori de limbă franceză de astăzi. Cartea sa, „Ereditate”, a fost primită cu încântare atât de public, cât și de critică. Volumul a fost publicat de cu­rând și în limba română, prilej cu care scriitorul a venit la București –

Cartea strămoșilor

– D-le Miguel Bonnefoy, pentru cei care nu v-au citit romanul „Ereditate”, care este povestea lui? De ce ar trebui să îl cumpărăm?

– Cartea pornește de la povestea tatălui meu, și el scriitor, care a fost asuprit în Chile pentru con­vin­­gerile sale politice, fiind chiar torturat. Cartea sa, „Relato en el frente chileno” („Po­veste de pe frontul din Chile”), m-a impresionat foarte mult și am vrut să scriu și eu o carte în care să-i aduc un omagiu. Dar coborând pe firul istoriei, mi-am dat seama că pot merge și mai departe, pentru a scrie și despre stră­moșii mei, despre povestea de viață a primilor din nea­mul Bon­nefoy. Aveam material din bel­șug, cât să relatez des­pre patru ge­nerații, două războaie mon­diale și o dictatură. Așa s-au așe­zat lucrurile.

– Cu „Ereditate” ați obținut mul­te premii. V-au influențat ca­riera?

– Deloc. Sunt foarte bucuros că am primit aceste premii. Sunt foarte emo­țio­nat și onorat să primesc dis­tincții, mai ales „Premiul Librarilor”, pentru că aces­ta este premiul acordat de uria­șii păzitori ai culturii și literaturii. În­tr-o societate să­nătoasă, un librar are același statut precum un me­dic. Cul­tura vindecă și întremează. M-am bucurat să pri­mesc acest premiu, precum m-am bucurat și de ce­lelalte, care reprezintă o con­firmare a muncii mele. Dar ele nu mi-au schimbat viața. Munca mea se desfășoară pe mai departe într-un cadru de li­niște, de singu­rătate și de con­centrare. Încerc să pătrund cât mai adânc în liniștea demnă a cărților, să nu mă las orbit și atras de si­renele premiilor lite­rare.

– Cum ați decis să deveniți scriitor, ce v-a determinat să vă apucați de scris?

– Am vrut să devin scriitor pentru a călca pe urmele tatălui meu. Din spirit de imitație! Am vrut să semăn cu el și să-mi concep propriile povestiri. Eram fascinat de mitologia greco-romană, deci, au­tomat, am început cu reinterpretări de mituri, pe care le-am publicat într-o cărțulie intitulată Nau­fragiu. Apoi am scris nuvele, pe care le-am trimis la diverse concursuri literare organizate de diferite primării. După ce am trăit în Venezuela dar și în alte țări, acumulasem în suflet bogății din mai mul­te culturi și tradiții, pe care am dorit să le con­topesc într-o structură narativă, să văd dacă func­ționează. Am trimis cartea la o editură, și primul roman a fost primit favorabil,

– Aveți anumite ritualuri când scrieți?

– Nu ascult muzică în timp ce scriu, lucrez în liniște, chiar am nevoie de liniște și singurătate, însă am nevoie și să fiu înconjurat de cărți, nu pot să scriu fără să am cărți în jurul meu. Îmi trebuie un impuls inițial, iar asta poate veni de la o frază, de la vreo idee, de la vreo imagine sau de la vreun ritm pe care vreau să-l păstrez de-a lungul cărții. Am nevoie de cărți ca să mă simt în largul meu, să-mi dea încredere. De fiecare dată când scriu un roman, sunt înconjurat de un mic sistem solar de cărți, cu rol de diapazon. Dacă mă îndepărtez de ritmul dorit, reiau textul, îl recitesc și regăsesc rit­mul pe care voiam să-l imprim, după care îmi re­iau ideile.

„Lucirea fierului și fulgerului”

– Cum arată literatura văzută „la fața locu­lui” chiar de cel care o scrie?

– Aș spune că literatura este ca un atelier de fierărie, o forjă. Există o frază fru­moa­­să a poetului belgian Emile Verhaeren, în poezia Fierarul: „Exaltat în flacăra lui de aur, si­gur pe el, a zvârlit patimi, re­vol­te și mâ­nii, pentru a le topi și a le da lu­cirea fierului și fulgerului”. Me­nirea literaturii este să topească lao­laltă diverse materii. „Exaltat în fla­căra lui de aur”, adică în creu­zetul artei punem toate doru­rile, toate vio­lențele, toate mâniile, toate patimile, punem acolo tot ce trăim și tot ce încearcă să capteze lumea în mișcarea ei continuă și com­plexă. Toate aceste sim­ță­min­te le punem în creuzet, apoi, cu o forjă, le topim și le dăm „lucirea fierului și fulgerului”.

– Personalitatea dumneavoastră este compusă dintr-un amestec de culturi. Cum se manifestă în mod real?

– Se manifestă foarte blând, foarte permeabil. Pe de o parte, am o moștenire venezueleană impor­tan­tă, o moștenire a Caraibelor, a luminii soarelui, a barocului, luxurianței și anumitor lucruri supra­na­turale. Pe de cealaltă parte, am moștenirea chi­lia­nă, care ține de cultura Anzilor Cordilieri, de Pa­cific, care este mai calmă, mai puțin însorită, dar ca­re caută un echilibru mai demn, mai stabil. Și o moș­­tenire a culturii franceze, adică a rigorii, a per­severenței, a idealurilor înalte și a exigenței limbii. Am reușit să contopesc în inima mea toate aceste influențe cu seninătate, simplitate, fără nicio urmă de suferință.

– Motto-ul cărții dvs. spune așa: „Cei care nu își amintesc trecutul sunt condam­nați să îl re­pe­te”. Este un a­ver­tis­­ment pen­tru u­ma­­nitatea zilelor noastre?

– În nici un caz nu am pre­tenția că pot o­feri sfaturi des­pre ce ar tre­­bui să crea­­dă o­me­ni­rea. Cum să a­ver­tizez eu o­me­­ni­rea?! Știu doar că pen­tru a ne cu­­­noaște viito­rul mai bine, tre­­buie să ne în­țe­le­gem trecu­tul. Fie că este vor­­ba des­pre po­­poare, des­­pre e­poci is­to­rice, des­pre ge­ne­ra­ții sau des­pre in­di­vizi ori co­pii, este esențial să înțele­gem ce s-a petrecut înainte.

„Un exilat pierde întotdeauna”

– Sunteți fiul unui scriitor emigrant, plecat din America Latină spre Europa. Ați reușit să vă adaptați?

– Istoria omenirii este un șir lung de istorii ale migrației. Eu personal sunt fiu de refugiat politic, așadar, a fost vorba de un eveniment involuntar. Există și cazuri de exiluri voluntare, cum este cel al lui Cortázar la Paris. Dar exilul tatălui meu din America Latină către Franța a fost involuntar. Și am observat că oameni ca el nu reușesc să se inte­greze complet în noul teritoriu în care ajung, deoa­rece ei trăiesc în permanență cu nostalgia trecu­tului. Se află mereu între două țări, între două cul­turi. Revin la exemplul tatălui meu. El a pe­trecut ani buni ca să înțeleagă codul cultural euro­pean, valorile din Franța, după care, revenind în Chile, la fel, i-a fost foarte greu să înțeleagă noile coduri din statul în care se născuse. Așadar, un exilat pier­de întotdeauna. Își pierde tărâmul și, din pă­ca­te, nu-l câștigă nici pe cel nou.

– Vă propun ca prin acest interviu să ade­meniți cititori pentru cartea dvs. tradusă în limba română. Care îi este mesajul?

– Cred că sunt ultimul care ar trebui să dau răs­puns la această întrebare. Deseori, cititorii cunosc romanele mai bine decât scriitorii înșiși. Cu toată modestia, vreau să transmit un singur mesaj prin acest roman: într-o lume plină de patriotism și de naționalism, în care noi considerăm că Europa este centrul universului, trebuie să ne amintim că și fran­cezii au fost emigranți, în secolul al 19-lea, că au fost ac­cep­tați în alte zo­ne ale lumii, și poate ar trebui să fim mai to­leranți și să-i ac­cep­tăm pe cei ca­re se a­flă în­tr-o si­tu­a­ție grea și bat, acum, la por­țile Eu­ro­pei.