Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Bătrânul nuc de lângă casa noastră

Fiecare om are un copac protector, în funcție de data nașterii

Foto: Shutterstock

În ograda bunicilor mei, aflată la poa­lele Ceahlăului, creștea un nuc bă­trân. Era mai înalt decât casa, cu multe ramuri frun­zoase, fru­mos împrăștiate în jurul lui, cu vâr­ful repe­zindu-se spre cer. Nucul cel falnic stârnea ad­mirația celor care-l vedeau. În fiecare an ne dă­ruia din belșug nucile, din care mama făcea co­zonaci de Crăciun, umbră deasă, în verile fier­binți, frunze de pus sub covoarele de lână ca să le apere de molii, flori pentru spălatul părului, ca să-l facă sănătos și strălucitor. Iar coroana lui uriașă era gazdă și pentru oaspeți înaripați, în frunte cu harnicele ciocănitori care băteau toaca în scoarța lui. Mama, care avea mare pricepere la treburile din gospodărie, folosea frunzele de nuc și coaja nucilor tinere pentru vopsitul lânii, pe care o țesea apoi în covoare. Tata „se hodinea” la um­bra    nucului, mai ales în zilele de duminică, când avea timp pentru cititul ziarelor. Țin minte cum seara, când soarele as­fin­țea, tata îmbrățișa trunchiul nucului, urându-i cu glas șoptit „să­nătate”. Nu­cul    mi-a fost prieten și mie. Aveam un scrân­ciob legat de ramurile lui mai joase, în care mă legănam toată ziua, iar când am devenit șco­lăriță, îmi era drag să-mi fac temele la umbra lui. Îmi era așa de aproape de suflet! Simțeam că mă ocro­tește cumva, din el cobora peste mine o li­niș­te adâncă, o pace care mi-a ocrotit toată co­pi­lă­ria. În zilele de sărbă­toa­re, așterneam o țoală sub nuc și ascultam, alături de dragile mele pă­puși, concertele păsărilor care își făcuseră casă în el. Dacă era primăvară, po­po­sea deasupra noas­tră și câte un cuc, care-și striga numele, bucu­ros că este auzit. Urmau apoi vrăbiuțele, pi­ți­goii, cu burtica lor aurie, gaițele, mierlele și câ­te o codo­batură care bătea cu coada ritmul cânta­tului.

Dintre „necuvântătoarele” din gospodărie, găinilor le plăcea cel mai mult să caute vier­mi­șorii, scormonind pe sub nucul cel bătrân. Mân­zul Murgu se odihnea, și el, la umbra deasă a nucului, întins pe iarba veșnic verde de la rădă­cinile lui. Bătrânul copac devenise „de-al casei”, „de-al nostru”, îl iubeam, îl respectam, iar el știa că fusese lăsat de Dumnezeu pe pământ alături de oameni pentru a le fi de folos. Dar într-o vară târ­zie, a venit o furtună însoțită de vijelie. Era noap­te și am auzit dintr-odată un trăsnet care ne-a speriat. Am ieșit cu toții afară, în ploaie, și printre fulgerele care brăz­­dau cerul, am vă­zut că nucul nos­tru cel drag se prăbușise, trăs­nit. O ima­gine sfâ­și­e­toare. A doua zi di­mi­nea­ță, niște flu­turi ma­ronii se așe­zaseră pe trun­chiul rupt. În min­tea mea de copil, m-am gân­dit că sunt niște în­geri trimiși de Dum­nezeu să ducă sufletul bătrâ­nului nuc în cer. Ase­menea unui om, nu putu­se să lupte nici el cu timpul. Deși inima lui mai bătea încă în frunze, trunchiul slăbit de ani a cedat. Nucul a plecat la cer însoțit de dra­gostea noastră. Sunt sigură că lo­cul lui e în rai, în casa pe care și-au făcut-o aco­lo bunicii mei, și unde vom ajunge și noi. Iubirea de pe pământ ne va ține uniți și-aco­lo.

ELENA – Iași

Crăciun fericit pentru „Formula AS” și citito­rii ei!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian