Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– Evocare de BOGDAN MIHAI SIMION –

La târguieli, pe Lipțcani

– Ne bate la poartă Crăciunul. Înainte să depeni o nouă poveste din Micul Paris, te invit să fixăm decorul. Să ne întoarcem în iernile de-altădată, când Bucureştiul intra în febra săr­bă­­tori­lor… Care era atmosfera: se aprindea ora­şul de lu­mini, ca acum? Se dezlăn­țuia cursa cumpărăturilor, forfota? Ce prăvălii existau pe a­tunci, ce obiceiuri?

– Sărbătoarea Crăciunu­lui se sim­țea şi pe străzile înzăpezite ale Bu­cureș­tiu­lui. Poate că orașul nu era ornat chiar la nivelul mare­lui Paris, dar primăria orga­niza târguri, bâl­ciuri, centrul capitalei avea o cu totul altă atmosferă decât într-o zi oare­care. Proprietarii de magazine erau negustori destul de umblaţi prin occi­dent, evident că voiau să transpună ceea ce ve­deau acolo şi în vitrinele pro­priilor prăvălii. Spiritul comercial lua amploare. Dacă înainte întâlnirile de familie se făceau la una dintre rude acasă, în pe­rioada Micului Paris, înce­pe să se prefere restauran­tul. Deja şi soţul, şi soţia mun­ceau, aveau serviciu, doamnele nu mai aveau atâta timp să gătească. Poate nici dispo­ziţie, aşa că preferau să iasă cu toţii la un local. Dar nu-şi lăsau casele neornate. Obi­ceiul bradu­lui împodobit cu globuri și lumânări prindea și la noi, tot mai mult. Iar sub brad, apăreau darurile. În Bucureşti existau deja prăvălii cu mărfuri scumpe, ca acelea de la parterul Ma­ga­zinului Victoria (sau Ga­leriile Lafayette). În plus, toţi negustorii de pe Lipţ­cani erau înflo­ritori, evrei care aduceau marfă de la Leipzig (de unde şi denu­mi­rea străzii). Apar primele reclame la jucării, unele sofisticate şi scumpe. Dar specific pentru darurile de Crăciun erau dulciu­rile spec­taculoase: cărăbuşi cu aripi de zahăr sau găini şi cocoşi de „şocolată”. Ziarele vremii le făceau reclamă obsesiv în preajma Crăciunului. Aşadar, te îmbrăcai la patru ace şi porneai pe Lipţcani, la târguieli. Când mergeau la prome­nadă, la Șosea, doamnele își etalau nu doar fustele de lână fină, asortate cu dresurile ceva mai groase (dar tot cât să se vadă piciorul!), dar își scoteau la vedere și hainele scumpe, de blană. Blana era eticheta aristocraţiei. Bărbaţii, în schimb, nu mai purtau gulerele de blană de altădată, poate doar unii boieri bătrâni mai voiau să-şi anunţe, astfel, originea aristocratică. Tinerii din Bucureşti erau deosebit de progre­sişti. Se îmbrăcau occidental, elegant, discret, influenţa orientului, prin care tre­buia să epatezi cu tot ce ai mai scump pe tine, dispăruse din rândul lor. Ei voiau să arate degajat, relaxat, precum tineretul din Germania, Fran­ţa… Astfel gătiţi, ie­şeau în centru şi fă­ceau turul localurilor, să vadă ce nume de cântăreţ era scris pe afişe. Iar într-o seară precum cea de 25 decembrie, aveau ce alege! Cei mai cunoscuţi artişti făceau ca restaurantele să răsune de romanţe şi de tan­gouri. Iar între ei, Cristian Vasile, eroul poveștii noastre de azi, a fost, timp de aproape zece ani, cel mai mare!

Cărăruie, cărăruie, care duci la Bucureşti…

– Dacă ar fi să faci o că­lătorie în timp, în ce local al Micului Paris ai merge să-l vezi cân­tând pe Cristian Va­sile?

Coperta albumului „Ochii tăi m-au vrăjit”

– L-aş căuta obsesiv în toate, pentru că, o spun de la bun început: el este mu­zicianul meu preferat. Îi ador glasul, felul de a in­tona, avan­gar­dis­mul. Toate acestea m-au in­fluenţat şi pe mine ca artist, într-o mă­sură mult mai mare decât alte nume de succes ale vremii. Dacă ar fi posi­bilă că­lă­toria în timp pe care mi-o propui, mi-ar fi plăcut, totuşi, să merg „La Răcaru” . Era în centru, pe strada Ştir­bei, în zona Cişmi­giului. Acolo a cântat Cristian Vasile prima dată şi de acolo a început suc­cesul său magnific.

– Deschizi uşa…, ce atmosferă găseşti înăuntru?

– După ce tăiai fu­mul de ţigară cu cuţi­tul şi te obişnuiai cu aburii localului, tre­buia să-ţi faci loc prin mulţime. Cristian Va­sile aduna mereu un public extrem de nu­me­ros, care plătea con­siderabil pen­tru un bilet. Mi-aş fi luat o cană de vin fiert cu mirodenii şi aş fi as­cultat, lăsând atmosfera aceea să-mi invadeze toţi porii. Mai ştii, poate că aveam noroc să-mi cânte una dintre melodiile copilăriei sale, precum „Cără­ruie, cără­ruie”. Mi-l ima­­gi­nez pe tânărul Cristian lângă un pianist medio­cru, ajutându-l pe acesta pas cu pas, şoptindu-i ar­moniile în ureche. Poa­te pianistul e puţin pilit, poa­te nici nu ştie prea bine melodia, iar Vasile îi şopteşte: mi minor, sol, fa… Dar publicul nu vede asta, e în delir, pur şi simplu, când cântă Cris­tian Vasile: „Cărăruie, cărăruie, care duci la Bu­cureşti/ Drum ca tine altul nu e, nici în lumea din po­veşti./ Te aşterni în cale lungă a truditului meu dor/ Numai dorul laşi să ajungă la căsuţa cu pridvor/ Cale lungă şi frumoasă, cale ruptă de haiduci,/ Numai dorul duce-acasă… Dar pe mine când mă duci?”. La final, patronul loca­lului îl strânge în braţe pe artist în văzut tuturor, aşa, ca să vadă şi „spionii” de la celelalte loca­luri, care se băteau pentru Cristian Vasile (Zissu şi Roata lumii), că regele tangoului este doar al lui. De fapt, nu era aşa: pe „capul” lui Cristian Vasile se dădeau adevărate licitaţii, iar el semna pe câte şase luni cu patronul restaurantului care oferea mai mult. Personajul poveştii noastre de azi înţelesese perfect capitalismul.

– Cristian Vasile a venit și el pe-o „cără­ruie” la București. De unde a venit în Capi­tală?

Reclama Columbia

– Vasile a avut o copilărie complicată. Născut în 1908, era fiu de judecător din Brăila, dar tatăl său era mereu plecat, trimis cu serviciul ba la Constanţa, ba la Hârşova… Cu siguranţă că mama, Cristian şi fratele său o duceau mai bine decât majoritatea brăilenilor, dar lipsa unei figuri bărbăteşti în copilărie a cântărit în inima lui. Să nu mai spunem cât de greu trebuie să-i fi fost în liceu, când tatăl său a murit. Judecătorul Gheor­ghe Vasile a fost unul dintre eroii de la Mără­şeşti. S-a stins pe front, chiar în teribilul 17 au­gust 1917. Însă capul familiei fusese precaut: încorporat la Balcic, luptase la Topraisar, și când și-a dat seama de pericolul războiului, şi-a mutat la timp familia în Iaşi. Aici a auzit copilul Cris­tian Vasile prima dată cântece precum „Că­răruie, cărăruie”, rostite cu jale de alţi deportaţi, aici a auzit de textierul Ion Manu care, la rândul său, era prieten bun cu Ion Minulescu. Tocmai apăreau primele semne ale simbolismului în artă şi curentul acesta i s-a potrivit mănuşă sensi­bilului Cristian Vasile. Să mai spunem doar că la şcoala din Brăila a fost coleg de bancă cu Mihail Sebastian. Cât de mică era lumea, dar ce selectă…

Un succes fulminant

Cu mama și fratele

– Cum a început atracția lui Cristian Vasile pentru muzică?

– A fost înnebunit după muzică de foarte mic. Mama lui îl ducea la toate spectacolele de operă şi operetă din Brăila. Ori că-i plăcea mamei muzica, ori că simţea nevoia să iasă în lume, casa fiindu-i pustie fără bărbat… Cert este că, încă de la şase ani, micul Cristian dirija în joacă toate grupurile de copii de pe străzile din jurul casei. Tot copil fiind, la unul dintre spectacolele la care-l ducea mama, l-a văzut şi pe marele tenor Nae Leonard, prestigiosul nume al compa­niei de la Galaţi, tenor german, celebru în abso­lut toate cercurile aristocrate ale vremii. „Prinţul operetei” i se spunea. Cristian Vasile a fost fas­cinat. Nu neapărat de vocea marelui tenor, ci mai ales de felul în care îl priveau oamenii. Adoraţia publicului pentru Nae Leonard a fost punctul de cotitură din viaţa viitorului artist Cristian Vasile. Vraja aceasta l-a urmat toată cariera lui strălu­cită. Să nu uităm că jurnaliştii din anii ’30 au ajuns să-l numească pe Cris­tian Vasile „Leo­nar­dul tangoului”, pen­tru că succesul lui Nae Leonard pe sce­na lirică a fost ega­lat, pe cea a muzicii uşoare, de Cristian Vasile. Mai mult, cei doi aveau un timbru vocal asemă­nă­tor.

– Cristian Vasile s-a afirmat muzical într-o epocă în care bătălia se dădea în­tre trei grei: Jean Mos­co­pol, Titi Botez, Zavaidoc. Cum a țâș­nit printre ei?

– Prin talent pur, în primul rând. Apoi prin muncă, îndrăzneală şi multă inteligenţă. În 1926 a plecat la Bucureşti să se înscrie la Conservator. A intrat, dar nu s-a ţinut de şcoa­lă. Nu i-a plăcut. Din primul an, prefera deja să cânte romanţe şi tangou prin localuri, vrăjit de admiraţia crescân­dă pe care o primea din partea publicului. Cu fiecare seară, aduna tot mai multă lume: nu e glumă că începea spec­tacolul cu cincizeci de spectatori şi-l termina cu cinci sute. Era anunţat pe afişe, iar oamenii dădeau năvală. Nici că s-a mai pus problema studiilor, când, în aprilie 1931, a semnat cu casa de discuri „Odeon” de la Berlin, iar apoi, la finalul anului, a primit o ofertă mult mai bună: „Columbia Records”, casa de discuri americană. Reprezentanţii acestor coloşi din industria muzicală a vremii trimiteau iscoade în toate capitalele europene, mai ales acolo unde se vindeau bine discurile lor. Aşadar, „La Răcaru” în restaurant erau şi aceşti căutători de talente, ascunşi printre consu­matori. Cu cât succesul era mai mare, cu atât aveai şansa enor­mă să semnezi cu ei. Or, suc­cesul lui Cristian Va­sile era colosal – a fost absolut adorat, iubit peste orice mă­sură imaginabilă! Do­vadă stau urmă­toa­rele fap­te: în pe­rioada inter­belică, Cris­tian Vasile a fost cel mai bine vândut artist român şi muzi­cianul care a în­regis­trat cel mai mult: 142 de discuri în­seam­nă 284 de me­lodii, toa­te între 1931 şi 1940, pentru „Co­lumbia Re­cords”. E­norm! A interpretat nişte melodii super­be, a cântat de la o mul­ţime de compo­zitori, ajun­gând până la Efim Sclearov, cel mai cu­nos­cut compozitor din Cernăuţi, care a compus pentru marele Pyotr Lesh­chenko, regele tangou­lui rusesc. Astfel era văzut şi Vasile în Eu­ropa, ca regele tangoului românesc, aşa cum Gar­del era al celui argentinian. Zece, cincispre­zece de astfel de „regi” erau pe toată planeta, iar asta spune enorm despre talentul lui Cristian şi im­pactul pe care l-a avut. Perioada lui de glorie a coincis cu valul de „tango craze” care cuprin­sese Eu­ropa, dar el nu a cântat numai tango. Are ro­manţe minunate, foxtrot, blues. Ima­ginaţi-vă că a imprimat cu Orchestra Sim­fonică de la Berlin „Valurile Dună­rii” al lui Johann Strauss, cu ver­suri în limba română! Fabulos!

Morfina iubirii

Târg de Crăciun în Piața Sfântu Gheorghe din București

– Talentul său era dublat şi de o frumu­seţe fizică aparte, „americană”, gen Robert Tylor, marele actor de la Holly­wood. Conta și acest aspect pentru rețeta succesului?

– Deşi poate că nu sună etic astăzi, în pe­ri­oada interbelică era obligatoriu să fii fru­mos ca să faci carieră artistică. Ce-l scotea pe el în evi­denţă între aceşti bărbaţi extrem de chipeşi era candoarea. Transmitea o anume inocenţă, o gin­găşie în cântarea lui, care era cumva în răspăr cu eroticul versurilor, unul des­tul de explicit pentru vremea respectivă. Cu glasul acesta de catifea Vasile cânta „nebunii”, precum tangoul morfinei. „Morfina e otrava adusă din bătrânul orient… balsamul sufletelor suave… plăceri tirane, mor­fină dai doar tu…, tu eşti otrava, tu eşti plăcerea, tu eşti lumina…”, vă daţi seama cum suna asta în puritanismul perioadei? El cânta despre amor deşănţat, despre virtuţile minciunii. Suntem, to­tuşi, abia în anii ’30, dar încă de pe vremea aceea, succesul apar­ţinea celor îndrăzneţi, celor care uimeau, care creau mode. Glasul lui de copil inocent rostea nişte năzdrăvănii in­cre­dibile, iar femeile leşinau, pur şi simplu. Îl iubeau de se topeau pe picioare. Nu a fost, aşadar, promotorul cas­tităţii, dar nici nu a fost un desfrânat. Une­le guri rele spun asta, însă eu nu sunt de acord.

– A şi iubit acest idol al femeilor, sau doar s-a lăsat adorat?

În 1929

– Nu a fost însurat niciodată, dar a iubit. În 1932, a cunoscut-o pe Francesca Frangula, o tâ­nă­ră evreică cu ochi frumoşi, din Roman. Fe­meia aceasta a di­vor­ţat imediat de băr­batul ei italian, ca să fie cu Vasile. Relaţia a durat numai vreo şase luni, timp în care i-a cumpărat însă femeii casă în Primăverii, mobilată cu piese aduse direct de la Paris. Cred că acesta era un semn de iubire din partea unui artist care, ori­cum, era mereu ple­cat, nici vorbă să aibă vreme de casă sau de familie. Dar îşi permitea să fie atât de generos, pen­tru că succesul îi adu­cea câştiguri e­nor­me. Ca să înţele­gem mă­su­ra lor, vă spun că un artist pre­cum Cristian Vasile putea ajunge la ve­nituri de două mili­oane de lei pe an, când un secretar de stat câştiga optzeci de mii. Iar pe el chiar „se citea” avuţia. Îşi asor­ta întotdeauna cromatic batista de la piept cu tonul costumului, făcea asta şi dacă ieşea la promenadă, nu numai pe scenă. „Ton sur ton”, cum se spune în lumea modei: orange închis – orange des­chis, albastru închis – albastru des­chis, nuanţe completate cu cămăşi Ox­ford, de la „Arrow”, unele exclusiviste în Euro­pa. Veste şi costume nemţeşti, iar la mână avea ceas Rolex Cellini. Din câte ştiu, acest ceas exis­tă azi la „Muzeul Colecţiilor de Artă”. Locuia cu chirie pe Calea Victoriei, lângă micul sediu pe care „Columbia Records” îl avea la Bucureşti, într-un bloc care există şi azi – vizavi de Palatul Telefoanelor. Clădirea era proprietatea boieroai­cei Apostolescu. Zi de zi se adunau ad­miratoa­rele la intrare, zi de zi le alunga această doamnă. „Cristiane, vrei să mă bagi în mor­mânt?!”, striga la el de la parter, gonind domni­şoarele înflăcă­rate. Erau înnebunite după el, mai ales pentru că eleganţa lui venea cu o atitudine de adolescent nedumerit, de ziceai să rămăsese blocat la nouă­sprezece ani. Ochii, însă, ochii trădau o agerime extraordinară, el chiar fiind un bărbat deosebit de inteligent, cu mult simţ al umo­rului şi… foar­te blând. Cum cânta, aşa şi vorbea: catifelat. Ei bine, în timp ce d-na Apos­tolescu făcea „curăţe­nie” între admiratoare, mama lui Cristian, rămasă la Brăila, îl suna săp­tă­mânal, rostind mereu aceeaşi întrebare: „De ce nu te însori, Cristia­ne?”. Cu siguranţă, văduva singură şi demnă din conacul de pe malul Du­nării era nemulţumită că băiatul ei talentat și celebru nu terminase Conser­vatorul şi nu deve­nise tenor, aşa cum îi proiec­tase ea viitorul. Iar faptul că el refuza categoric însurătoarea trebuie că o necăjea o dată în plus pe bătrâna doamnă Vasile. În ciuda a ceea ce se scrie în literatura de ficţiune sau prin articole obscure pe internet, care îi atribuie fel de fel de neveste, Cristian Vasile, la fel ca şi Jean Mosco­pol, au fugit de însurătoare ca dracu de tămâie, şi nu au ajuns niciodată în faţa ofiţerului de stare civilă.

Ultimul „Orient Express”

Cu Pyotr Leshchenco și Efim Sclearov (1936)

– Există totuşi o tristeţe permanentă în gla­sul marelui Cristian Vasile… Cum ți-o explici?

– Sigur l-a urmărit lipsa tatălui şi înstrăinarea refugiului, aceste lu­cruri se simt puter­nic în mul­te cântece şi în felul său de a fi. Faptul că nu voia să se însoare, că trăia intens numai şi nu­mai pentru muzică denotă şi multă sin­gurătate. Este o po­vară a artistului a­ceea de a fi solitar, izolat pe scenă. El pare înconjurat me­reu de oameni, joacă perfect fericirea, dar singurătatea este de fapt marea lui dure­re. Dar mie nu-mi place să-l judec pe Cristian Vasile prin­tr-o analiză din a­ceasta, freudiană. Artistul meu preferat a fost un om remar­cabil şi un cântăreț desăvârşit, şi asta trebuie să rămână în urma lui. Era mereu perfect acordat, îşi cunoştea fără greş posibili­tăţile vocale şi citea foarte repede partituri. Repeta cântece pentru înregistrări şi pe tren, în drum spre Viena, pentru că voia să fie perfect pregătit. Vă rog, aşadar, să vi-l imaginaţi pe fru­mosul Cristian Vasile singur, într-un comparti­ment de tren de lux, cu toate par­ti­turile înşirate în jurul lui. Doar cu pu­ţi­nă imagi­na­ţie, îl putem auzi fredonând în barbă mici a­corduri, ca să se asigure că-i iese totul ţiplă. Un artist român desăvârşit, cântând în Orient Express, pe drum spre cele mai mari case de discuri din lume!

– O imagine apoteotică, sfârșită prematur și dramatic, prin instaurarea comunismului…

Cu doi prieteni

– Aşa este, aproape că nici nu-mi vine să derulez fiecare amănunt al celei de-a doua jumă­tăţi a vieţii lui Cristian Vasile, care se în­scrie în panoplia de drame ale epocii interbelice. Pe lângă schimbarea de regim politic, marele artist era şi grav bolnav. Cântase toată tinereţea joi, vineri, sâmbătă, duminică… Se odihnea sporadic şi fuma ca un nebun. La fel ca în cazul Mariei Tă­nase, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, la înce­putul celui de-al doilea război mondial. Se do­vedeşte că tutunul a fost păcatul interbelicilor. La debutul bolii, în primele săptămâni, l-a îngri­jit o admiratoare, probabil una dintre cele care o deranjau pe doamna Apostolescu, la uşa blocului în care locuia. Apoi, bătrâna sa mamă l-a dus la conacul familiei din Sinaia. Cum se întrema puţin, o lua iar „pe cărăruie” spre Bucureşti. Mai avea cântări în localuri, dar de semnat contracte cu patronii acestor restaurante nu a mai reuşit după 1943. Se schimba şi muzica, se schimba şi moda, succesul era acum al lui Gică Petrescu sau Mia Braia. Vasile era bolnav, iar show busi­ness-ul se dovedea încă de pe atunci o afacere de mare cruzime: cât eşti pe val, te ţine în puf, când ai căzut, te îngroapă. S-a înrolat pe front, cu o formaţie ce le cânta răniţilor, ajungând până pe malurile Donului, departe, în Rusia. Dar era prea sensibil pentru atrocităţile războiului, aşa că s-a întors la Sinaia. Apoi au venit comuniştii și i-au confiscat absolut tot, direct de la mână i-au luat celebrul ceas Rolex. Nu a făcut în­chisoare politică, dar l-au lăsat sărac lipit. S-a perindat prin ţară, cu diferite servicii banale.

Petrecere de Crăciun la Grand Hotel

Îl găsim angajat într-o întreprindere pe la Galaţi, uitat de lume, iar în 1974 a murit la Sinaia, de tuberculoza căreia i-a supravieţuit, totuşi, trei­zeci de ani. Povestea lui Cristian Vasile e tristă, pentru că simbolizează chiar trecerea noas­tră de la capitalism la comunism. În cânte­cele lui pu­tem auzi forfota, efervescenţa, nebu­nia, deca­denţa şi frumuseţea Micului Paris. Adi­că a unui oraş din estul Europei, înainte ca, pentru urmă­torii patruzeci şi cinci de ani, să-și stingă lumi­nile. Din drag de el, tot cu lumina stin­să, voi asculta, ca în fiecare Crăciun, roman­ţele lui Cristian Vasile. Scârţâitul patefonului te duce în aburii unei lumi trecute, dar una în care românii parcă au strălucit mai mult ca nicio­dată.

(Fotografii din arhiva personală Bogdan Mihai Simion)

1 Comment
  1. Deci, departe de fabulaţii de genul de genul „amor nebun” după o… demimondă ţigancă numită Zarada, căreia i-ar fi tăiat gâtul cu briciul un criminal tocmit de către un solist concurent, iar Cristian Vasile, înnebunit de durere ar fi mâncat cu linguriţa… cenuşa iubitei (incinerate la Crematoriu)), apoi ar fi încercat să se sinucidă bând sodă caustică – a scăpat, dar a rămas fără voce… După război, cică ar fi lucrat la un teatru (parcă din Piatra Neamţ) – omul care trăgea cortina!… O astfel de „poveste”, o ficţiune literară, a scris Mircea Cărtărescu, iar legenda a fost întărită de o ecranizare (adaptare liberă) realizată de către Sergiu Nicolaescu!… De această dată, „Literatura bate Viaţa!”…

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian