Șerpoaica munților

– Publicat în anul 2003, textul lui Horia Țurcanu a dus „Formula AS” într-un proces „istoric”, pe care l-a și pierdut. Pârâtorii s-au ales cu bani, pârâții cu… un reportaj de excepție. Sperăm ca timpul să-i con­firme valoarea –

SIMION

„Era o muiere dată dracului”, zice bătrânul Simion, scărpinându-se în barba cres­cută sălbatic. „Era fă­tu­că pe-atunci, dar nimic și nimeni nu-i stă­tea în cale, avea vreo 16 anișori, dară era mu­iere-n toată regula, dă­dea pe-afară, cum să-ți spun, te plesnea cu căutătura, de te lua cu fiori, ți se zbâr­lea pă­rul pă mâini, înțelegi, era sub­țire și oțeloasă, avea vână, scotea flăcări pe ochi și atunci când vorbea ți se părea că frige, că arde, și, cum să vă zic, eu abia veni­sem din armată, era prin anii ‘50 și eram tânăr, aveam cam cu șapte ani mai mult decât ea. Mă în­torsesem acasă, și chiar în ziua aia am coborât pe pe­ro­nul gării din Petro­șani cu valiza de lemn. Eram ca tur­bat. Îi vedeam ochii, nenică, ochii verzi și lucioși de șer­poaică, îi ve­deam pă­rul, negru-albăstrui, oțelindu-se pes­te umeri. Numai asta vedeam în fața ochilor. Habar n-am cum am ajuns mai întâi la Vulcan, apoi pe jos, până-n Dealul Babii, nici mă­car nu m-am oprit să vor­besc cu cineva, mergeam de parcă eram în vis.”

Nea Simion pare furat de vârtejul turbat al po­ves­tirii sale. Dincolo de gardul prăpădit din uluci se află rânduri-rânduri de cartofi, pe care baba sa, Ana, îi sapă cocâr­jată, uitându-se din timp în timp la noi, între­bându-se ce povestește bătrânul așa de cu foc, el care nu vor­bește aproape niciodată, căruia trebuie să-i scoți cuvin­tele din gură cu cleștele. Ne privește pe sub sprâncene, poa­te simte că e vorba despre ceva important, așa cum și eu simt că Simion are de spus ceva im­por­tant. Bătrânul momâr­lan a izbuc­nit deo­dată în povestea asta des­pre o ma­re iu­bire din tinerețe, ca și cum ar fi dat drumul la apă pe un jgheab. Vârtejurile vorbe­lor l-au sorbit, l-au ame­țit, a coborât acolo, cu 48 de ani în urmă, s-a pră­bușit cumva în mijlocul propriilor sale amin­tiri, sub pute­rea corozivă a ceea ce avea de multă vre­me ne­voia să spună cuiva. Îl privesc cum stă îmbrăcat de du­minică, cu clopul lui de momârlan, pe care l-a scos de la hainele bune, ca să-i fac o fotografie. Că­mașa cea bună i-a rămas cam mică, pieptarul cel negru îl strânge la subțiori, chi­mirul lui de fost cioban nu-l mai încape, numai că lui nu-i mai pasă acum de toate acestea, nu-i mai pasă nici măcar de întrebările mele, care devin din ce în ce mai indiscrete, nu-i mai pasă nici de baba lui rătă­cită printre cartofi, nu-i mai pasă de nimic, ci numai de șu­voiul amintirilor sale despre femeia cu ochii fulgeră­tori, care prinde forme din cuvintele sale și pe care, fără nicio îndoială, el a iubit-o cu disperarea unei do­rin­țe care îl trans­formase în jar. Fu­mează sprijinit de gard. „Era fru­moasă, nene Simioane?”, întreb. „Cât era de fru­moasă, cum era de frumoa­să șerpoaica asta a munților despre care spui?” Simion are ochii strânși în două linii brăz­dându-i fața, fumează, trage adânc și pică­turi de sudoare i se preling pe sub clop. Nu mă pri­vește nici o clipă mă­car, se află în altă lume, o lume nu­mai a lui, pe care eu încerc să o înțeleg după cuvintele sale. „Era fru­moasă tare”, zice, „și taică-meu îmi spusese să mă feresc de muierile prea din cale afar’ de frumoase, numai că muierea asta avea ceva, o putere căreia nu puteai să i te opui, căreia nu puteai să-i reziști, înțelegi, avea ceva dia­volesc în ea, iar eu eram prea tânăr, prea nebun, mă cre­deam prea puternic ca să mi se poa­tă întâmpla ceva din partea unei muieri, oricât de drăcoasă ar fi fost. Simțeam eu ceva, înțelegi”, zice Simion, ca și cum ar fi în­cercat să se lămurească pe sine însuși. „O știam de când avea 14 ani, băteam mun­ții amândoi, ea umbla îmbră­cată bărbă­tește, cu bâta în mână, și avea mai mul­tă putere asupra oilor și asupra câinilor decât mine. Avea o putere pe care eu nu o în­țe­legeam și care mi se părea cumva pri­mejdioasă sau, cum să-ți spun, pe care eu eram oleacă invidios, nu pricepeam cum îm­blânzea câinii cei mai răi, cum privea – avea numa’ paișpe ani, dar avea o privire care te băga în boală –, cum pri­vea ber­becii cei mai săl­batici și cum berbecilor li se în­muiau picioarele și cădeau secerați ca de bo­leș­niți ne­cunoscute, parcă le lua suflul, maica mă-sii de vrăji­toare. O între­bam cum face și ea tăcea, vorbeam cu ea și tăcea, stăteam în creierul unei nopți și afară era furtună de par­că venise sfârșitul lumii, cânii scheunau cu noi în stână, de frica tu­netelor și a ful­gerelor care lumi­nau încon­tinuu, ea era acoperită cu o miță și știam că era goală pe dedesubt, mă-nțelegi, și atunci am între­bat-o a mia oară cum face ea să îngenuncheze ber­becii, cine-a învățat-o, nu cumva poate bunică-sa, de care tot satul știa că-i bo­sorcoaie și face vrăji. Ea nu zicea nimic, îi vedeam numa ochii și părul ăla albastru, ieșise de sub miță și stă­tea lângă jarul ce rămă­sese de la foc, de-afară pă­trundea vântul și auzeam ploaia grozavă, și numa’ o ve­deam cum râde așa, cumva, nu știu să-ți spun, și atunci m-am gândit eu pentru prima dată că fata asta nu-i de-aici, dacă mă-nțelegi. Asta era cu un an înain­­te de armată. Pe urmă am ple­cat, și acuma suntem în ziua în care eu urc dealul nebun, printre crengi. Pi­cioarele îmi tre­mură și crengile mă lo­vesc peste față și parcă un clop de foc îmi strânge fruntea și parcă respir jăratic din iad. Trec pe lângă vecinii care sunt afară, la coasă, și care nu m-au văzut de doi ani, poate se miră că sunt în viață sau poate le e frică de mine, știu toți că sunt în puterile ei, fata din vârful dealului, care între timp a făcut 16 ani. Nu bag de sea­mă nimic, ies la cărarea de sus, din creas­tă, sar gardurile și văd că mi-au rămas în picioare bocancii de caporal, apoi cobor în Valea Miresei, îi văd casa și alerg, și alerg, știu că ea nu e în casă, știu că e în șură, fierbințeala îmi strânge pieptul și fruntea, și atunci intru ca un taur prin porțile șurii și o văd acolo, fu­mând, stând turcește, fără nicio vorbă, fără nicio clipire: Șerpoaica mea! Și numai ce-am căzut în fânul cela fără suflare. Nici măcar o vorbă n-a spus.”

Lui nenea Simion îi tremură glasul și cred că-i tre­mură și picioarele lui bătrâne, pentru că se lasă în jos, pe iarbă, în timp ce baba Ana privește îngri­jorată dintre cartofi. „Și? Zi, nea Simioane, spu­­ne mai departe, și?” „Cred că ne-am zvârcolit acolo, în fânar”, zice omul, „dar nu sunt sigur, poate doar am vi­sat, și când m-am trezit din visul ăsta în care ne zvâr­coleam, atunci când îmi căutam bocancii prin fân, mi-am dat sea­ma că ea spu­sese niște vorbe gro­zave, și când am înțeles ce spusese, atunci am vrut s-o omor. Doam­ne-Dumnezeule, și poate pen­tru că mama se ruga pentru mine, că auzise de la vecini că fecio­ru-său, amărâtu’, abia cobo­rât din tren, aleargă pe coama dea­lului la Șerpoaică, poate pen­tru că mama mea se ruga pen­tru mi­ne, n-am omo­rât-o. Era gra­vidă Șerpoaica. Zâm­bea mereu, ca și cum ar fi spus «fă ce vrei, trea­ba ta, eu sunt în altă parte», și eu înnebuneam, cău­tân­du-mi bo­can­cii prin fân. Știam că o s-o omor, dar în același timp știam că n-o s-o omor și mă temeam că ea m-ar pu­tea îngenunchea în orice clipă, mi-ar fi putut lua sufletul, așa cum făcea în munte cu berbecii cei tari sau cu câinii pe care îi înfrunta din priviri. Și frica asta, și poate ru­gă­ciunile ma­mei, Dumnezeu s-o ierte, m-au salvat sau poa­te am avut un înger pă­zitor lângă mine sau poate cine știe ce s-a întâm­plat atunci de n-am omorât-o, ni­meni nu poate ști, pentru că în întuneric trăiesc tot felul de ființe nemai­vă­zute, tot felul de duhuri bune și rele, numai că peste ele toate se află Dom­nul care are Puterea în cer”.

Simion trage țigară după țigară, pe care le ia din pa­chetul meu, el de fapt s-a lăsat de fumat de 20 de ani, iar țigările astea ale mele i se par prea ușoare, ca un abur, zice, țigările pe care el le fuma pe tim­puri erau ți­gări de bărbați, mahoarce care-ți tăiau răsuflarea atunci când tră­geai din ele. Ana s-a apro­piat de gard cu o fi­gură îngrijorată, ridurile sale de babă a munților se miș­că în jurul ochilor cu o uimi­toare mobilitate, e îngrijorată, mo­șu­lui i-ar putea fi rău, pentru că e bolnav, numai că mo­șul o vede și îi face un semn din ochi și baba dis­pare ascultătoare în spatele gardului. Simion privește în pământ. „N-ai omorât-o”, zic. „N-am omorât-o”, zice. „Eram de-acuma la câr­ciuma de jos, din vale, la Merișor, și beam, beam, se făcuse seară, când a venit al Po­poiului, de-abia îl fă­cuse plotoner la miliție, și zice: «Simioane, nu face gălăgie, meri cu mine că ești arestat!». Era vara lui ‘55 și eu eram om puternic, de nu m-a putut prinde de­cât toată cârciuma lao­laltă, eram ca un taur turbat urlând că nu, nu eu am omorât-o pe Șer­poaică, și pe urmă, când au reușit să-mi pună cătușele, toată cârciuma era praf fă­cută și eu plângeam, crezând că o omo­râsem în vis. M-au suit în GAZ-ul mili­ției, că așa avea atuncea miliția, GAZ-uri rusești, ș-am dat declarație că trăiam cu Șerpoaica de când avea 14 ani, că toată lumea știa, că bătu­sem munții în cio­bănie cu dânsa. Și ei nu mi-au spus ce se întâm­plase. Am aflat numai când m-am dus la spital, că era un spital militar pe-atuncea la Petroșani, și nu­mai așa am aflat ce făcuse Șerpoaica. Iaca ce făcuse: după ce eu plecasem turbat și amețit și cu inima arzândă că ea era gravidă cu altul, ea intrase zâmbind, așa, în camera mare din casă, unde tai­că-său avea sub o laviță un revol­ver din timpul războiu­lui, luase revolverul, ieșise în curte, și sub ochii tuturor își trăsese, râzând mereu, un glonte în inimă. Numai că mu­ierea asta îl avea pe dracul într-însa, că glontele a ieșit prin spate și inima i-a rămas neatinsă, că dacă i-ar fi atins-o, atunci de bună seamă că ar fi murit. Dar cine știe oare ade­vărul, că doctorii care au îngrijit-o or jurat că așa ceva n-au mai văzut nicio­dată, or jurat că inima era străpun­să, dar că ea n-o mu­rit, nici in­conștientă măcar n-o fost, o zâmbit tot timpul tăcută, nu s-o văi­tat, n-o sângerat, n-o scheunat măcar, deși or dus-o din deal la spital tot cu carul cu cai, că alt­ceva n-or avut. Și ce-or vrut ei la miliție de la mine? Or vrut să mă însor cu dânsa, că spusese că-i copi­lul meu cel din pântecul ei, și atunci, când am auzit, am zis bine, mă-nsor, mă-nsor, am zis, dar în min­tea mea și-n inima mea a coborât un frig de la Dum­nezeu și-o răceală cum n-a mai văzut pă­mân­tul. Mi-o înghețat inima în mine, și gheața o stâns focul, și apa rece de la Domnul o stâns sufletul din mine în cerc de gheață, și ea atuncea și-a pier­dut puterile asupra mea. Vezi bine, că o dușmănie mare o pus stăpâ­nire pe mine, și pe urmă, mai târziu, când farmecele ei de șerpoaică îmi sugeau pute­rile din vine, dușmănia asta mare mă răcorea. Și poate rugăciunile mamei, draga de ea, care mu­rise între timp și fusese îngropată sub un brad mare din gră­dina noastră. Poate mama mea, draga de ea, se tot ruga pentru mine de acolo de unde era, ca să scăp.”

Îl privesc pe moșul de lângă mine, care stă cu ochii înfipți în frunzișul zarzărului de deasupra noas­tră. S-a prăbușit, s-a dezumflat, e ca o cârpă, ca un trup din care sufletul a fugit. A terminat po­vestea? De ce s-a oprit, cum s-au terminat toate aces­­tea, întreb, istoria tre­buie să aibă un sfârșit. „Nene Simioane, zic, și? Și?” „Pântru mine-o fost gata”, zice el obosit, „trei ani mai târziu am fugit la o femeie din Petroșani și nu m-am mai întors nicio­dată la dânsa, și dânsa n-o mai reușit nicio­dată să scocio­rască cu ochii ei diavolești în mine. Nici de copil nu am știut eu prea multe. Prinsese din nou a umbla prin munți, cu ciobanii și oile, vezi bine că acolo era locul ei, acolo se sâmțea dânsa bine, în munți, printre fagii cei mari și printre găile cele mari. S-o în­tur­nat la animale și la copaci, avea ceva în­lăuntru, în ea, care-o chema în pustie. Și în cele din urmă am găsât-o pe Ana, care era oleacă mai în vârstă ca mine, și nu era așa de frumoasă, numa’ că avea olea­că de avere. Și de-atunci or tre­cut 40 de ani”.

Simion se scufundă-n tăcere. Vreau să aflu sfâr­șitul poveștii și îl întreb: „Moșule, Șerpoaica mai tră­ieș­te sau ba?” „Trăiește”, zice, „dincolo de deal, că­tră munte, cu animalele ei și cu ultimul soț, un om pripășit pe-aici din Moldova”. „Bun. Și ce s-a întâmplat după ce ea a plecat îna­poi în munți?” „Apoi, s-o măritat cu un cio­ban.” „Și?” „Și atunci alt cio­ban l-o omorât pe cio­banul cu care s-a mă­­ritat.” „Omorât? Cum, de ce să-l omoare?” „Apoi, unii zic că l-o omorât păntru că nu era de pe-aicea, era de pes­te munți, din Gorj, și pentru că avea vreo tri sute de oi, da’ al­ții zâc că l-o omorât păntru ea, că…”

PAVĂL

Bat la poarta lui Pavăl și el vine în­cet, pe cărare, cren­gile grele ale unor fagi cum n-am mai văzut se fac tunel împrejurul lui. Are privirea fixă dea­supra bărbii, poartă haine maronii, de postav, are ceva că­lu­­găresc, cenușiu, un fel de absență pe care am băgat-o de sea­mă numaidecât. Îl văd venind spre poartă, ca și cum l-aș vedea în reluare pe un film, ca și cum imaginea lui ar fi dată cu încetinitorul. Se apropie, tunelul de crengi pare că-i face loc într-adins, ca și cum l-ar lua în brațe, ca și cum desișul l-ar ocroti. Așa. Stau în fața porții de lemn putrezit și privesc printre țăndările din gard. Pavăl nu întreabă nimic, nu scoa­te o vorbă, un cuvânt, și clipa du­rează o sută de ani. Apoi ajunge la poartă, des­chide, mă privește și așteaptă să spun ceva. „Bună ziua, dacă aveți un pic de timp, aș vrea să stăm de vorbă.” El tace. „Despre cum era odată, despre tradițiile ciobani­lor, despre cum era pe tim­puri, despre ăăăă, despre tradițiile din Valea Jiului, știu că sunt multe lucruri interesante, am auzit că ați fost cioban sau așa ceva și aș vrea să…”

Deschide poarta larg, fără nicio vorbă, apoi o ia îna­poi pe cărare, eu sunt în urma lui, și crengile uriașe, groa­se, ale fagilor se desfac într-un mod ciudat, pentru a ne lăsa să trecem. Țin aproape în urma lui, pentru ca zidul vegetal să nu mă închidă înlăuntrul său.

Casa e încruntată în umbră, în spatele ca­sei, printre copaci, se află o masă și două băn­cuțe cio­plite din topor. Stăm acolo și n-am cura­jul să-l în­treb pe Pavăl dacă are familie, dacă e însurat, dacă are copii, dacă… cine este de fapt, n-am curajul să-l întreb, pentru că mă tem că ar înțelege dintr-odată, că ar ști pur și simplu de ce sunt eu acolo. Chiar, de ce sunt aici?, mă întreb dintr-odată, în timp ce omul alungă un cocoș uriaș. Sunt aici, îmi spun, pentru că mă interesează Șerpoaica munților, femeie care a putut să se împuște în ini­mă și să nu moară, femeia care făcea berbecii să cadă din picioare, femeia care avea for­ța de a stârni fur­tuni, de a aduce grin­dină, dar și pu­te­rea de a le potoli. Șerpoaica, îmi spun, este persona­jul principal în a­ceas­­tă istorie tra­gică, plină de cri­me și de magice în­tâm­plări, și sunt aici ca să aud de la omul acesta dacă este ade­vărat că ea a pu­tut să-l farmece în așa măsură, încât el să-l uci­dă pe soțul ei, pe cel de-al doi­lea soț, cu nume bizar: Pagubă. Dar cum să-l întreb, cum să ajung eu la su­biectul acesta atât de delicat, mai ales că Pavăl pare a fi uitat să grăiască, aplicând stra­te­gia de a-l lăsa pe ce­lălalt să vorbească în gol. A­ceeași tăcere stranie încon­joară locul acesta, curtea îngropată în copaci, eu știu că el a făcut câțiva ani de pușcărie nenorocită, deși a susținut că nu este vinovat, că de fapt nu el a ucis, ci… ea. Cum ar fi putut însă autoritățile co­mu­niste să-l crea­dă pe Pa­văl, câtă vreme el a avut în mână cuțitul?

Vorbim despre politică, despre oierit, despre trecut, el răspunde monosilabic, eu aduc vorba despre anii ‘50 și despre timpurile care au luat-o pe-alt drum, el tace, a trecut deja o jumă­tate de oră și eu nu mai știu ce să spun, tocmai mă hotă­răsc să abandonez lupta aceasta neînce­pută, să mă retrag strategic, discret. I-am spus că sunt scriitor, că mă documentez pentru o carte, nuuu, nu ziarist, Doam­ne feri, scriitor, da, scriu despre ciobanii din alte timpuri, despre fenomenele magice care se pe­tre­ceau altădată – fir-ar să fie, mai mult vorbesc eu decât el. Pavăl nu zice nimic. Tace, se gân­dește, are mâinile ca niște cazmale enorme, la fel de nodu­roase ca și copacii ăștia care-și varsă umbra în curtea lui.

„Știu de ce-ai venit”, spune dintr-odată, și eu rămân înghețat. Are o voce groasă, de fumător de ma­hoarcă, de bețivan cu vo­ca­ție de cântăreț la bise­rică. „Știu de ce-ai venit, știu că ai vorbit cu Simion, acolo, în vale, știu ce iscodești, numa’ că sunt po­vești de demult, care nu mai interesează pe ni­meni, mai ales pe un tânăr ca dumneata. Ce-am făcut am plătit, am plătit cu vârf și îndesat.”

Mamă! Câte cuvinte a zis deodată. Nu pare prea prie­tenos, dar nici pus pe rele. „Nea Pavăle”, zic, „uite care-i treaba, știu că femeia aia avea puteri de faceri, știe tot satul, și toată lumea mi-a spus că nu matale ai făcut ce-ai făcut, că ai fost sub puterile ei, că ți s-au rătăcit min­țile, că Pagubă, soțul ei, ciobanul… că erați prieteni, așa-i? Vreau numai să-mi povestești cum a legat treaba asta, cum făcea, ce făcea, ce puteri avea ea asupra oamenilor și asupra animalelor și asupra copa­cilor, asta vreau să-mi spui.”

Pavăl se frământă. Cazmalele uriașe ale mâinilor sale se frământă și ele. Are o barbă uriașă, pu­ternică, înspicată, care-a fost cândva de culoarea casta­nei, și-mi zic că muie­rea asta, vrăjitoarea asta din munți, nu avea gusturi rele, ciobanul ăsta, ale cărui mâini au făptuit o crimă, trebuie să fi fost un uriaș când­va, un colos de o forță ieșită din comun… Ochii lui sunt de culoarea castanei, fixând în aer un punct dinaintea lui.

„M-am rugat la Dumnezeu să mă ierte”, zice, „dar eu nu pot să mă iert și nu pot să uit, și știi de ce? Pentru că nu pot să-mi aduc aminte, pentru că nu știu cum s-o fost petrecut, ce s-o-ntâmplat, nici fiu-meu nu știe, care-o fost cu mine acolo și care n-o făcut pușcărie pentru că era prea tânăr, dară nici unul dintre noi nu știe ce s-o-ntâmplat de fapt. Păntru că eram cu mințile luate. A fost așa, deoda­tă și repede și… Eram sus, în munți, cătră Tibor, pă parte ceas­tă­laltă de vale, și era într-o sâmbătă, cu o săp­tămână înainte de Sântămărie, și stăteam la foc cu toții, poate și beusem pu­țin, dară nu prea mult, stăteam înfășați în cojoace, eu cu fiu-meu, care să fi avut vreo 17 ani pe-atun­cea, dar era mare și puter­nic ca ursul și știa tot, dacă înțelegi, simțea tot-tot. Și Pa­gubă era în stâ­nă, cu Șerpoaica lui, și noi stăteam la foc și au­zeam tot ce se în­tâm­pla acolo. Nu pu­team să ne ridicăm, parcă era o vra­jă care ne ținea țintuiți de bu­turugi. Șerpoaica stă­tuse toată vara cu noi, ei aveau tur­mă mare, noi mai mică, dară nu ne trebuia nouă tur­ma lor, cum au zis unii după aia, că de asta am lovit. Eram pretin bun cu Pagubă, care era bărbat fain, fru­mos, cu mustață nia­gră și cu fire aspră, om de ispravă, căzut în pute­rile femeii lui. Și eu simța­sem că Șerpoaica mă pri­vește așa, cumva, încă de la început, ș-avea o privire care-ț rădica părul pă cea­fă, nuș-cum să spun. Pe ur­mă, ei or ieșit din stână șî Pagubă se-așa­­ză pă butu­rugă, iară muierea șede în spate, undeva, de vedeam numa’ cum era în­fășată în velință, cu părul în­vol­burat, era întu­nerec, numai fața i-o vedeam la lu­mina de foc, și zâmbea așe, iară fiu-meu, puștiu, se frământa tot pe loc, și ea îl ațâța din spatele lui băr­batu-său, de numai flăcări arun­­ca din ochii ceia de bo­sor­coaie, iară eu fă­ceam rugăciuni con­tra ispitei, pentru mine și pen­tru băiat, și vedeam vinele pe gâtul lui um­flân­du-se, și vedem vinele pă fruntea lui umflându-se și ea me­reu nu­ma’ zâmbea, cumva, de acolo. Și numa’ pros­tul de Pagubă n-o simțit ni­mică atunci, era prea mulță­mit, prea dus, se făcuse moale, ba poate că și dormea aco­lo, pe lân­gă foc.” Pavăl tace, cu privirea me­reu în gol.

„Era lumină, păntru că lu­na era după pădure, și-atunci Pagubă s-a aplecat înain­te să împingă un lemn pă foc și toc­mai atunci lemnul a trosnit tare și scânteile au sărit în sus de doi metri. Șer­poaica zâmbea și noi eram încordați ca arcurile, când lemnu’ cela a trosnit și-am sărit de pe bu­turugile noastre, amân­doi în același timp, ca și cum ne-am fi înțe­les înainte, ca și cum ar fi fost un semnal, am sărit peste foc și-am tă­bă­rât pe amărâtul de om, care nu înțelegea ce se-ntâmplă, era mirat și senin, mulțumit. Or zâs că l-am tăiat cu cuțâtul, dar nu-i ade­vă­rat, l-am omorât cu mâinile, iar fiu-meu, care luase barda, nici nu l-a atins măcar, eram cuprinși de nebunie, de nu știu ce, niciun câne n-a lătrat, niciun strigăt, nimic, că poa­te dacă Pagubă ar fi strigat ceva, poate nu s-ar fi întâmplat nimică, dar el n-a strâgat, nimic n-o spus, o murit fericit, poate că nici n-o știut ce s-o întâmplat… Apoi știu că luna era dusă deja sub mun­te și era aproape de dimi­neață. Pagubă era mort, lân­gă jarul din vatră, Șerpoaica nu era nicăieri, fiu-meu nu era nicăieri, cântau păsările de zori de zi. Am strâgat, dar nu mi-o răspuns nime, ș-apoi m-or chemat oile și m-am dus. Fiu-meu n-a mai venit pân’ la prânz, până în crucea zilei, Șer­poaica n-o apărut până sara, târziu, și atunce tot așe, zâmbea, și s-o așezat lângă vatră, nici măcar n-a întrebat o dată unde l-am îngropat. Și-am stat acolo două săptă­mâni, cu toții, și de Pagubă n-am mai vorbit nicio­dată, ca și cum n-ar fi fost niciodată cu noi, ca și cum n-ar fi exis­tat niciodată. Lucrurile lui le-am îngropat cu el, în pă­mânt, și atunci când l-a dez­gro­pat procuratura, pe toate le-or găsit ș-or văzut că n-am furat nimică și că toate din nimică or fost, și scurse toate din ochii Șerpoaicei…”

Pavăl s-a prăbușit povestind, s-a cocoșat, s-a surpat înlăuntru, trăsăturile lui imobile s-au scurs în jos, peste barba înspicată, sub ochi i-au apărut pete vine­ții. Crengile fagilor curg verde. „Îl avea pe dracu-n dân­sa”, zice și tace. „Și pe urmă ce s-a întâmplat?” „Doar eu am făcut oleacă de pușcărie, iar când m-am liberat, ea nu mai era acolo, găsise alt cio­ban, la fel de bogat. O fost măritată de șase ori”, zice, și înțeleg din­tr-un gest că discu­ția s-a sfârșit. Pavăl se în­dreaptă de spate, res­piră adânc, își descleș­tează mâinile, sprânce­nele lui groase se des­preunează, se ridică și dis­pare în dosul casei. Îi văd spatele masiv in­trând în tu­ne­lul de crengi. Câinii latră.

IFTODE

Sunt patru zile de când umblu singur prin munți și simt că fe­meia aceasta începe să mă obse­deze. Că ima­gi­nea ochilor ei începe să mă urmărească pre­tutin­deni, simt că trebuie să ajung acolo, sus, la ultima casă pe stân­ga, înainte de pădurea cea mare, unde am aflat că locuiește, deși ni­meni nu a mai văzut-o de ani de zile. Trăiește retrasă, as­cunsă, cumva. Se spune, totuși, că s-au mai dus oameni pe acolo, când au avut animale bolnave și le-au lăsat în bă­tă­tură, pentru ca a doua zi animalele să se întoarcă sin­gure acasă, sănătoase. Unii spun că au văzut-o în anume dimineți, singură, aducând apă de la iz­vor, alții spun că poate fi văzută în unele nopți, adu­nând plante de leac prin poienile înalte, nimeni nu i-a intrat însă în casă, nimeni nu știe cum mai arată, dacă a albit sau dacă are ridurile bătrâneții, dacă ochii ei mai sunt la fel de puternici sau dacă părul ei mai are culoarea aceea al­bastră a oțelului. Aș vrea să mă duc s-o văd, s-o aud, să mă conving că personajul acesta este real, că viața aceas­ta tulbu­rătoare a existat cu adevărat, că oamenii aceștia nu trăiesc în plină mitologie, că nu fa­bulează despre toate aceste incredibile fapte. Căci isto­riile spuse de Simion și de Pavăl o proiectează în plin mister. Dacă ar fi să cre­d toate poveștile auzite, atunci Șer­poai­ca este o adevărată vrăjitoare, care a reușit să su­pu­nă voin­ța oa­me­nilor, puterea animalelor, a vân­turilor și a ploii.

Un țăran dintr-un sa­t din vale, veteran de război, care o cunoștea foarte bine pe Șerpoaică, deși nici el nu o văzuse de ani de zile, mi-a spus să nu o caut, să nu încerc s-o găsesc, pen­tru că dacă ea vrea să fie găsită, atunci mă va aduce cum­va acolo unde se află, iar dacă ea nu vrea acest lucru, atunci în zadar voi con­tinua să bat dealurile și să ascult tot felul de povești, căci n-o voi vedea. Atunci am hotărât să urc dealul și să gă­sesc casa. Zis și făcut. Drumul e un drum forestier de câțiva kilometri, șerpuit, cu copaci că­zuți pe care nu i-a luat nimeni din drum, prăfos, și pie­tros, și săpat în carnea dea­lurilor ca și cum ar fi fost o albie de apă. Sus, mă opresc. Răs­cruce. Și tocmai atunci apare dintre copaci, din sus, mai întâi un câine mic, apoi un altul și încă unul, iar în urma lor apare Iftode cu o de­sagă din lână vârstată în spate, cu un chiștoc de țigară în gură, cu o privire încreză­toare și mândră. Șanțuri adânci îi joacă în jurul gurii cu dinți puțini. Fac cunoștință cu câinii, apoi cu el, e Iftode și nu-i momâr­lan. Stă peste deal. Ne­vastă-sa, muierea lui, e momârlancă sadea, în schimb, l-a trimis toc­mai acum, nici el nu în­țelege de ce, să ia apă proaspătă de la izvorul din vale. Stăm și fumăm. Cum e viața, care-i treaba, cum sunt ei, mo­mâr­lanii, și mai ales femeile lor, el poate să-și dea seama, mai ales că e însurat cu o mo­mârlancă sadea și, chiar dacă e din Moldova, stă aici de 30 de ani. Îi spun că am mai vor­bit cu unul, Simion, din vale, și cu tot felul de oameni, pen­tru că scriu o carte despre tradițiile cioba­nilor… Și atunci, așa cum mă așteptam cumva, sare ca ars. „Da, îl cunoaștem pe Simion, e un om de treabă, dar s-a însurat cu cine nu tre­buia, cu una, Ana, vai mama ei”. El, în schimb, Iftode de la Moldova, ei bine – zice el cu mândrie – el a luat-o pe femeia lui Simion, pe cea mai fru­moa­să muiere de pes­te dea­luri și de peste munți, o muiere ca fo­cul, ca vân­tul, o muiere pe cins­te, cum el nici n-a visat să aibă vreo­­dată. „Zău, e așa de frumoa­să?”, în­treb. Omul nu e fal­nic deloc, e mic de sta­tu­ră și mai cu­rând slă­bă­nog. „E fru­moa­să tare”, răs­punde, și mai e și bu­nă, și pricepută, i-a salvat viața cu ierburi, ar fi fost de­mult răpus de si­licoza din mi­nă, dacă n-ar fi fost ea să-l ajute cu fiertu­ri­le ei. Eu fac pe miratul. Cum naiba, chiar așa, cum i-a ie­șit o asemenea fe­me­ie în drum, de unde-o fi luat-o? Dintr-o singură răsu­flare, Iftode spune cum avea boul bolnav și cum s-a dus acolo, în deal, sus la ea, adică aici – îmi arată cu degetul – unde stă și acum, și cum a lăsat boul acolo și s-a dus să stea peste noapte în po­iană, că așa făcea toa­tă lumea, lăsa animalul aco­lo, la vin­decat, și se vindeca. Și ca să nu mai bată dru­mul îna­poi, s-a dus în poiană, îl chinuia tusea, era bol­nav, și pe seară a venit muierea la el, zi­cân­du-i: „Măi, Iftode, tu ești bolnav, eu o să te fac bine”– știa și cum îl cheamă, fără ca el să îi fi zis – și el s-a dus la ea și aco­lo a rămas până în ziua de azi, la femeia vieții lui de miner ve­netic, de barabă. Ha!, nici n-a visat așa muie­re, în viața lui. „Nea Iftode”, zic, „ce culoare au ochii muierii?” Iftode suge adânc din țigară și răspunde ca-n vis: „Cu­loa­rea vân­tu­lui tur­bat”, zice, „nuș-cum să zic, câteo­dată sunt verzi-căprui, câteo­da­tă-s albaștri așa, ca oțelul, nai­ba știe, că se schim­bă mereu, da eu nu în­treb nicio­dată ni­mică, fiind­că nu-mi răspunde, numa’ stă așa, ghemuită, pe lân­gă foc și zâm­bește, poate își adu­ce amin­te, poate e zur­lie, naiba știe”, mai zice el. „Uită-te, chiar și acuma, nuș-ce-a apu­cat-o de m-a în­tre­rupt din treabă să mă duc la izvor…” „Nea Iftode, da’ părul, ce culoare de păr are ea”, zic, „muierea asta a ma­tale?” „Ei, na-ți-o”, zice, „cu­­loa­­rea soa­relui și a lunii, cu­loarea vân­tului, naiba știe, a mai încărunțit și ea, dar tot muiere ca lumea o ră­mas.” „O iu­bești, nea Iftode?” „O iubesc, mă băiete, o tot iu­besc.”

(Din motive lesne de înțeles, numele per­sonajelor au fost schimbate.)