SILVIU CHIRIAC (Agenția pentru Protecția Mediului Vrancea): „Deși ursul este specie protejată în România, a fost împușcat fără milă prin derogări”

Este un luptător pentru natură exemplar. De 20 de ani scrie și implementează în Ro­mâ­nia proiecte europene de pro­tejare a ani­malelor sălbatice, mai ales a lupilor și urșilor. A început prin montarea de emițătoare pentru a le cunoaște teritoriile, a pus umărul la înființarea unui parc natural pentru protejarea carnivorelor mari, „Putna – Vrancea”, a înființat, la Lepșa, un spi­tal pentru urși răniți, iar proiectul său „Life Ur­sus” a primit titlul de cel mai bun proiect din par­tea Co­misiei Europene. În calitate de ex­pert, am vrut să-i aflăm pă­rerea în legătură cu „po­­litica” Ministerului Me­diului, lega­tă de soar­­ta urșilor carpatini.

În vremea lui Ceaușescu, urșii s-au înmulțit

– Pentru a înțelege cât mai bine situația ac­tuală legată de urșii din România, vă propun o scurtă întoarcere în timp. Care era starea lor, înainte de 1989? Erau protejați?

– Înainte de 1989, trăiam un regim autoritar, condus de Nicolae Ceaușescu, pătimaș vânător al acestei specii, care, din dorința de a avea cât mai multe și mai mari exem­plare la îndemână, a im­pus un sistem de ma­nagement care încuraja creș­terea popu­lației de urși. Fiecare ocol silvic avea datoria de a cons­trui observatoare pen­tru vână­toare, ridicate pe stâlpi, la înălțime, cu sobe și toa­lete, avea obli­gația de a hră­ni urșii cu hoi­turi pro­venite de la aba­toare, și de a trece într-un ca­iet de obser­vații talia, ora la care vin urșii să se hră­nească, astfel în­cât vâ­narea lor să fie cât mai facilă. S-a fă­cut și un soi de expe­riment, pentru a rege­nera popu­lația în zone în care se diminuase, astfel încât se luau pui de urs din bârlogul de unde erau alungate femelele, și se duceau într-un țarc din Argeș, împrejmuit cu zi­duri înalte din bușteni. Puii erau îngrijiți până la vârsta de 2 ani, apoi eliberați prin diferite zone din țară. Rezultatul a fost dezastruos, pentru că puii, obișnuiți cu prezența omului, au apărut imediat prin gări, pe la marginea satelor, unde cerșeau mâncare. Există un dicton universal va­labil: „un urs hrănit de om este un urs mort”. Oda­tă ce un urs asociază omul cu hrana, va căuta pre­zența umană, cu toate pro­blemele ce vor urma din aceste întâlniri. Dureros este că, neexistând un sistem de monitorizare, li se amputa puilor elibe­rați câte un deget, două, astfel încât să fie re­cunoscuți, ăsta era „codul de bare” al fiecărui pui eliberat. Cu toate acestea, din acei ani, România a moștenit o populație mare de urși, care, spun cifrele oficia­le, a continuat să crească.

Omul e vinovat pentru schimbarea comportamentului urșilor

– Ajungem în 2022. Azi, prezența urșilor în locu­rile frecventate de oameni a devenit o obiș­nuință. Există explicații convingătoare?

– Ceea ce vedem acum, un pic amplificat de presă și de grupurile direct interesate să răspân­dească această isterie legată de prezența ursului, are la bază multe cauze. Aș pune pe primul plan deranjul permanent produs în zonele în care trăiesc urșii. Dacă înainte se tăia pădurea concentrat, acum observăm că aceste parchete de exploatare silvică sunt omniprezente, mai puțin în ariile protejate strict. Pe orice vale ai să vezi zone în care se ex­ploa­tează masă lemnoasă, se culeg ciuperci, fructe de pădure, sau este construită o pârtie de schi. Perturbarea zonelor în care urșii ar trebui să aibă liniște îi face să se deplaseze mult mai mult pe teritorii noi. Un alt motiv este acela că înainte nu existau atât de multe zone abandonate, de tipul livezilor, lăsate în părăsire. Ele sunt o atracție uria­șă pentru urși, toamna, când caută să acumuleze cât mai mult țesut adipos, care să-i ajute să treacă peste sezonul rece. Fac deplasări de sute de kilo­metri pentru a se hră­ni cu fructele din aceste livezi și, cum zonele sunt folosite și de urs, și de om, apar con­flictele. S-a schim­bat și felul în care se face agricultură pe terenuri ara­bile. Îna­inte de anii 90, n-am fi văzut nici­un­de, ca acum,    în plină iarnă, la­nuri de po­rumb neculese. Aceste zo­ne, în ca­re terenuri agricole se între­pătrund cu cele împădurite, pre­cum în Co­vasna, înseamnă o in­vitație directă la masă pentru urșii ce nu au intrat la bârlog. Un alt rol îl au deșeurile abandonate, gunoa­iele din sate și orașe. Sistemul e scăpat de sub con­trol, ba în multe zone    tu­ris­tice apar de­șeuri lăsate pe străzi, ne­ridicate la timp, e absolut nor­mal să vezi că urșii coboară și se hrănesc printre pubele.

„Nu cred că vrea nimeni dispariția ursului din România”

– Cum a    gestionat situația Ministerul Mediu­lui?

– Din 2007, de când România s-a aliniat nor­melor europene, ursul a devenit specie protejată, iar vânătoarea sa interzisă. Totuși, în fiecare an, Mi­nisterul Mediului dădea câteva sute (între 300 și 500) de derogări anuale, pentru vânarea unor exem­plare, care creau (zice-se) probleme în comu­ni­tăți. Nu știm dacă derogările au fost folosite co­rect, sau au fost vânate cele mai mari exemplare, care nu ieșeau din adâncul pădurii și nu creau nici o pagubă. Dacă venea un străin cu bani destui pen­tru a împușca un urs, era binevenit la noi, s-a creat o afacere profitabilă. Derogările nu au avut nici un impact, chiar dacă se vânau 300, 500 de urși sau nici unul, numărul conflictelor nu scădea, situația nu se îmbunătățea cu nimic. Nivelul pagubelor scă­dea serios doar în anii cu fructificație puternică a fa­gului și a stejarului, când ursul se îndestula în pă­dure, cu ghindă și cu jir, și nu mai cobora spre zone locuite. În 2018, a fost adoptat un plan național de acțiune, aprobat prin ordin de ministru, un do­cument complex, ce prevede metode pentru com­baterea braconajului, campanii de conștientizare, metode pentru evaluarea corectă a populației de urși, plan care, pentru a fi implementat, are însă nevoie să fie foarte bine finanțat. În acest moment, Mi­nisterul Mediului este beneficiarul unui proiect    de aproape 11 milioane de euro pentru implemen­tarea acestui plan național, prin care se pot realiza multe lucruri bune.

– Care este rostul ordonanței de urgență re­direcționate de președintele Iohannis în parla­ment? Cât de corectă va fi evaluarea situațiilor periculoase, în care un urs să fie eliminat?

– Sunt mai mulți factori implicați, fiecare crede că are dreptate, însă puși cu toții la o masă, nu cred că vrea nimeni răul, sau disparița acestui animal săl­batic din România. Poate doar fermierii s-ar bucu­ra, pentru că nu primesc la timp compensațiile pentru pagube, în rest, nici vânătorii, chiar dacă se simt bine că au acum putere mai mare, își pot justifica intervențiile cu arma în mână, nu și-ar dori să rămână fără urs. Ordonanța creează un meca­nism de care aveam nevoie și care, pe hârtie, este fo­lositor și pentru urs, și pentru comunitate. O unealtă prin care autoritățile pot interveni imediat atunci când un urs creează mari probleme. Însă Ro­mânia nu este pregătită în acest moment din punct de vedere logistic și al expertizei să aplice eficient măsurile ordonanței. Ea presupune existen­ța unor echipe de specialiști, care să înțeleagă si­tuația de la fața locului și să aprobe cea mai bună variantă de acțiune. Mai întâi, încerci să alungi ur­sul din intravilan, dacă problema persistă, ursul trebuie tranchilizat și mutat în altă parte. Dacă se întoarce și creează probleme, pune viața cuiva în pericol, se ia în calcul împușcarea sa. Dar asta pre­su­pune existența unor echipe foarte pricepute, a echi­pamentelor de capturare, relocare, tran­chili­zante, cuști de transport, pe care noi încă nu le avem. În țară sunt cel puțin 30 de județe, în care oricând se pot întâmpla astfel de probleme, sute de localități. Știu din experiență cât de puțini medici veterinari pot face asta, cât de periculoasă este, atât pentru om, cât și pentru urs, operațiunea de tran­chilizare și transport, mi-au trecut zeci de urși prin mână. Problema noastră, a celor ce ne ocupăm de conser­varea speciilor protejate, nu este că ordo­nan­ța 81 creează o presiune pe specie, o portiță pentru afec­tarea ei, ci aceea că ea nu va re­zolva eficient conflictele între om și urs. Sunt necesare mai multe eforturi și reglementări pentru a îmbu­nătăți ma­nagementul acestei specii emble­ma­tice pentru fau­na României.