Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„Doar cu Hristos putem să ne învingem frica” – Interviu despre pandemie cu părintele Daniel Benga

– Pandemia pare că nu se mai termină. După ce-am suferit din greu în valul al patrulea și speram că vom intra într-o perioadă de liniște, iată că vine și valul al cincilea. Și așa, val după val, se îneacă și speranțele noastre că vom putea reveni la viața normală de dinainte. Ce e de făcut? Pentru oamenii credincioși, soluția este credința. Despre cum ne ajută ea să învingem răul, am vorbit cu părintele Daniel Benga, profesor la Facultatea de Teologie Orto­doxă a Universității Ludwig Maximilian din München, dar care re­vine adesea acasă, în România, pentru a se întâlni cu credincioșii pe care i-a păstorit ani la rând –

„Pandemia ne-a pus la încercare credința”

– Ne confruntăm cu un rău nemaiîntâlnit până acum: boala Covid, produsă de un virus cu o inte­ligență mai presus de cea omenească. Până în pre­zent, toate încercările de a-l lichida au dat greș, oamenii mor ca în război, iar cei ce scapă sunt bântuiți de frică. Ce-i de făcut?

Prof. dr. Daniel Benga

– Ori de câte ori cineva îmi spune că a mai apărut un val al pandemiei, eu mă gân­desc la ima­ginea clasică a bisericii: o cora­bie pe care mergem toată viața, străbă­tând marea de necazuri a acestei lumi. Li­niș­tea ne-o găsim numai pe această corabie, ea ține numai de interior. În exte­rior, nu știu când ne-o vom găsi, pentru că nimeni nu poate să spună când se va sfârși pan­demia. Eu cred că ea ne-a pus pe toți la încercare, pentru a ne vădi credința sau lipsa ei. Știți că noi avem un „Acatist de mulțumire către Mân­tui­torul”, în care se spune: „Afară este întu­neric și furtună, în inima mea este pace, pentru că acolo este Hristos”. În esență, orice frică poate fi redusă la marea frică – cea de moarte. Or, numai credința în Dum­nezeu poate să înfrunte moartea. De aceea, singurul mod de a trece prin toate valurile pandemiei, ale vieții sau ale lumii, este îm­preună cu Dumnezeu. Și aș mai adăuga ceva: răul din lume nu poate fi explicat com­­plet. Nici Iisus nu ne-a spus, în evan­ghelii, în amănunțime, de ce anumiți oa­meni suferă, iar alții nu. Dar Hristos ne-a învățat altceva – că orice rău trebuie înfrun­tat. Pentru mine, ca preot și creștin înainte de toate, nu există nicio altă scăpare în fața morții decât soluția mistică a credinței. A­ceasta este singura posibilitate de a ne găsi liniștea – să-L urmăm pe Hristos. Doar cu El ne putem învinge frica.

– Sfinția voastră cum ați trecut prin pandemie?

– Încă de la început, când pandemia a izbucnit în nordul Italiei, m-am întrebat – sunt eu oare pregătit să mor? Și mi-am dat seama că nu sunt pregătit. Așa că am zis: „Doamne, mai dă-mi timp de pocăință!” Și mi-am propus două lucruri: să mă apropii cât mai mult de Dumnezeu prin rugăciune și prin tot ceea ce biserica ne-a lăsat și să stau cât mai departe de frică și frici, ca să pot depăși, uneori, limitele impuse de pandemie – să nu port mască când mă întâlnesc cu cei dragi, și să îi îmbrățișez pe cei pe care îi întâlnesc, cu acordul lor, desigur. Am îmbrățișat mulți oameni în pan­demie. Anul trecut am revenit în București, în bise­rica unde am slujit mulți ani, „Cuibul cu barză”, într-o perioadă când incidența în capitală era aproape zero, se raportau doar câteva cazuri pe zi, așa că mi-am dat jos masca și, după un an de pan­demie, tare m-am bucurat, întâlnind atât de mulți oameni dragi și îmbrățișându-i pe toți. Am profitat de momentele bune ale pandemiei ca să îmi încarc bateriile pentru momentele mai grele. Când mă retrag, trăiesc ca ursul în bârlog, din bucuria pe care am adunat-o când am putut să mă văd cu cei pe care-i iubesc. Și vă pot mărturisi că nu am fost cuprins niciodată de frică, deși am trecut prin boală, însă printr-o formă ușoară, cu ajutorul lui Dumnezeu. Când am aflat că sunt contaminat, am avut o stare de pace și chiar de bucurie, cumva. Nu simțeam frică de nimic. Sunt sigur că asta s-a în­tâmplat pentru că Dumnezeu m-a ținut și am trăit liniștea dată de harul și de binecuvântarea Lui. Și am mai făcut ceva – am încercat să respect decizia fiecărui credincios pe care l-am întâlnit, pentru că nimeni nu poate ști ce este în sufletul unui om, atunci când poartă mereu o mască și este înfricoșat. Nu știm ce frici îl bântuie, nu-i cunoaștem starea duhov­nicească, nu știm încotro merge, câtă putere are în suflet și cine-l sprijină. Ne pripim și judecăm, iar această judecată cred că este una dintre cele mai mari greșeli pe care le facem, ca oameni credincioși și creștini români, în acest moment. Să știți că mi-a fost tare greu când am revenit în țară și am văzut cât de divizați eram noi, româ­nii. Ni­meni nu accepta pe nimeni, într-un radi­calism pe care în occident nu l-am întâl­nit. Aici, în Germania, respectul față de celă­lalt este mare. Și ca să închei răspunsul la în­tre­barea dumneavoastră, aș îndrăzni să spun, ca un fel de concluzie, că cel mai im­portant lucru este să nu ne lăsăm pradă fricii. În felul acesta putem trece mai ușor peste această pandemie. Sigur că nu este simplu, atunci când gân­durile negre te bântuie, dar important este să nu le lăsăm să intre și să-și facă sălaș în inimile noastre.

„E folositor să ți se încerce, din când în când, credința”

– Sunteți tată și aveți trei copii. Nu v-a fost frică pentru ei, că s-ar putea ca starea dumneavoastră să se agraveze, și dacă mu­riți, îi lăsați singuri? Cred că frica de a nu-ți lăsa copiii singuri e mult mai mare decât cea de a muri pur și simplu…

În altarul Bisericii ”Cuibul cu barză”, din București

–    Sigur că m-am gândit la cei dragi, soția mea s-a îmbolnăvit și ea, iar forma ei a fost ceva mai complicată, la un moment dat, chiar ne-am gândit fiecare ce se va în­tâmpla dacă zilele acelea sunt, poate, ulti­mele noastre zile. Ne-am gândit amândoi, dar nu ne-am spus asta, decât după ce am trecut prin boală. Eu am în inimă acest gând, cu mult înainte de pandemie, că va trebui să ne despărțim într-o bună zi prin moarte. Și îi tot spun Mântuitorului – „Doamne, cum de-ai rânduit tu să plecăm din lu­mea aceasta frumoasă, să lăsăm în urmă cerul, soarele, copiii, părinții, soții, totul?”. Și răspunsul l-am găsit la părintele Dumitru Stăniloae, în fru­moasa lui teologie. Dânsul spune că în rai ne vom reîntâlni cu toții. Și nu e doar un cuvânt, spus așa… Știți că el a suferit mult. Noi suntem fericiți să avem copiii lângă noi, dar dânsului i-au murit doi copii din trei. De aceea el spune că nu poate exista rai fără cei dragi ai tăi. Nici un om nu poate trăi raiul dacă nu îi are și pe cei dragi alături. Cum să fie un tată fericit în rai, fără să aibă lângă el copiii pe care i-a iubit? De aceea, părintele Dumitru Stă­niloae spunea că, pentru credința unuia, Dumnezeu mântuiește un neam întreg. De aceea e atât de im­portant să trăim în credință. Aici e toată nădejdea noastră ultimă. Or, pandemia prin care trecem e un moment în care vedem cât de mică este credința noastră. Cât de mult ne lipsește iubirea de Dum­nezeu. Vedem câtă necredință este în credința noastră. Trebuie să avem neclintită nădejdea că Dumnezeu e mai mare decât toate, iar noi stăm în palmele lui, fie că trăim, fie că murim, ai lui sun­tem. Asta am simțit eu la primul Paște din pan­demie, în anul 2020. Nu puteam sluji împreună cu credincioșii, așa că am slujit Învierea doar noi, preoții singuri. Și țin minte că, după ce m-am îm­păr­tășit, am simțit că sunt, de fapt, nemuritor. I-am și zis Mântuitorului: „Doamne, aceasta este rețeta nemuririi. Alta nu există!”. Așa cum vorbea și Virgil Gheorghiu despre „neamul nemurito­rilor”, al țăranilor lui din munții Neamțului, care se agață, efectiv, de nemurire, crezând în ea cu tot sufletul, prin strângerea în brațe a lui Hristos și a bisericii. Așa am trecut prin pandemie, cu trăiri puternice, care cred că apar întotdeauna când moartea se în­tâlnește cu viața. Și cred că e folositor să ți se în­cerce, din când în când, credința, pentru a afla cum ești, de fapt.

„În München s-au făcut rugăciuni colective în pandemie”

– I-ați pomenit pe țăranii din Munții Neam­țului, care nu se despărțeau niciodată de Dum­nezeu. Chiar și la vreme de molimă ori de secetă, tot satul se ruga. Dar nu se rugau doar în biserică – ieșeau la țarină, cu preoții în frunte și făceau sfeș­tanii, ori plecau în procesiuni cu icoa­ne făcătoare de minuni sau cu sfintele moaște. Era felul lor de a în­frunta răul. Și răz­beau! Cum vedeți astfel de tradiții care astăzi par de­pă­șite? Credeți că s-ar mai putea recur­ge la ele, poate redeveni rugă­ciunea colectivă un mijloc de alun­gare a răului?

Bucuria îmbrățișării

– Eu nu cred că tradițiile noastre sunt depășite, pentru că nevoia omu­lui de a fi în comuniune cu Dumne­zeu și cu semenii va dăinui. Și cred că toate tradițiile care par la un mo­ment dat depășite reînvie. Eu văd că încă se recurge la ele. Și pentru că acum pendulez mereu între două lumi – între est și vest, vă pot spune că Bavaria, unde locuiesc, este un land al procesiunilor făcute la fel ca la noi în țară, cu prapuri, icoane și alaiuri de credincioși. Se în­tâmplă și o reînviere extraordinară, a pelerinajului la Santiago de Com­postela. M-am abonat recent la o revistă germană, care se numește chiar „Pele­rinul”, o revistă foarte serioasă, de 150 de pagini, pe care aș asemăna-o cu „Formula AS”. De la pele­rini, oameni spirituali și până la oameni de știință vorbesc în această revistă despre ce înseamnă pelerinajul către tine însuți și cum te poate conduce pelerinajul exterior la acest pelerinaj interior. Din această revistă am aflat, nu fără surprindere, câte pelerinaje și proce­siuni se fac în fiecare an în Bavaria. Mulți dintre studenții catolici fac aceste pelerinaje, care sunt mai grele decât cele care se fac la noi, pentru că aici obiceiul este să mergi pe jos, cu bastonul în mână și rucsacul în spate. Și merg sute de kilometri! Se opresc pe la cabane, mai bat și pe la câte o ușă dintr-un sat, mai sunt primiți și de parohiile cato­lice, unde preotul din sat îi găzduiește. Oamenii aceștia merg rugându-se mereu, uneori împreună, pentru a se regăsi pe ei înșiși. Sunt lucruri pe care eu nu le știam deloc. Chiar în München, biserica catolică a organizat în Piața Sfânta Maria, care e punctul zero al orașului, la o statuie foarte frumoasă a Maicii Domnului, rugăciuni comune, în timpul pandemiei. Vin preo­ții și credincioșii în piață, respectând normele sani­tare și se roagă împreună. Făceau asta și înainte de pandemie, fac asta și acum. Sigur că, dacă trăim în mari metropole, precum e și Bucu­reștiul, probabil că e mai greu să vedem procesiuni pe stradă, având preoți în frunte, purtând icoane făcătoare de mi­nuni sau moaște. Autoritățile chiar au interzis astfel de manifestări în pandemie, vă aduceți aminte enormele discuții din România privind peleri­najele. Totuși, în unele sate din țară s-au mai făcut procesiuni cu icoane făcătoare de minuni, iar unde autoritățile nu au permis astfel de procesiuni, icoa­nele făcătoare de minuni s-au pur­tat pe mașini, că altfel nu era voie. Sau ne-am unit altfel în rugăciu­ne – la noi în parohie, de pildă, ca și în multe alte biserici, am făcut o Psaltire a co­munității.

Cu soția și doi dintre cei trei copii

Fiecare familie și-a luat câte o catismă și ne rugăm fiecare acasă. Cam cinci-șase familii ajung să se roage cu aceeași catismă, pentru că sunt douăzeci în toată Psaltirea, adică avem cam o sută de familii care se roagă îm­preună. De cele mai multe ori, la această rugăciune participă nu numai soțul, ci și soția, îm­preună cu copiii, așa că suntem trei-patru sute de oameni care ne rugăm. Și nu numai că ne rugăm împreună, dar ne și pomenim. După fiecare catis­mă, spunem rugăciuni pentru sănătate, pomenin­du-i pe toți bol­navii comunității noastre, sau ne rugăm pentru ma­mele care sunt însărcinate, iar la final ne și pome­nim unii pe ceilalți. Așa am desco­perit, în plină pandemie, ce frumos este să te rogi pentru celălalt. Chiar și eu, când mă rugam acasă, înainte de pandemie, mă rugam pentru mine. În pandemie, m-am trezit cu o listă mare de bolnavi pe pomelnicul meu, așa că m-am gândit să las rugă­ciunea pentru mine și să mă rog numai pentru cei suferinzi. Am cules din toate cărțile de slujbă rugăciunile pentru cei bolnavi și, spunându-le, am primit atâta bucurie duhovnicească, încât mi-am zis că va trebui să modific și rugăciunea inimii, să nu o mai fac doar pentru mine, ci să spun mereu, pe modelul Sfân­tului Siluan Athonitul: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!”. Mi-am dat seama cât de frumos este să te rogi pen­tru alții, să iei toată lumea în rugăciunea ta, că nu e o povară, ci o bucu­rie. Asta e o descoperire pe care pan­demia mi-a adus-o. Sunt sigur că fără pandemie eu nu ajungeam la ea.

„Dumnezeu poate salva opt miliarde de oameni, pentru un singur drept”

– Părinte profesor, să fie boala asta care ne bântuie, nemiloasă, o pedeap­să de la Dumnezeu pentru păcatele noastre?

Împărtășindu-l pe Hristos copiilor

– Îmi puneți o întrebare foarte grea și foarte veche. S-au întrebat și anticii și medievalii și oamenii de știință mo­derni – de ce apar pandemiile? Me­dicii au vorbit mereu despre cauzele lor na­tu­rale. În Antichitate, se credea că aerul este „co­rupt” și totul se transmite prin aer, o viziune incre­dibil de apropiată de reali­tatea pe care ne-o desco­peră medicina modernă. Filosofii vorbeau, în schimb, despre destin, pe care nu ai cum să-l eviți, iar teo­logii vorbeau despre epidemii ca despre o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Sigur că explicația aceasta teologică aduce o mulțime de alte întrebări, pentru că nu toți oamenii sunt la fel de păcătoși, dar de suferit, suferă și unii, și ceilalți. Știm din Sfânta Scriptură că Domnul poate salva o cetate pentru un singur drept care locuiește în ea, iar eu cred că el poate salva și astăzi opt miliarde, câți trăim pe pământ, pentru un singur drept. Am încredințarea că Hristos ne va însoți și în această pandemie și ne va înțelepți pe fiecare dintre noi, să pu­tem merge înainte cu nădejde și bucurie și să putem da un răspuns, fie­care în parte, răului acesta care a venit peste noi.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian