Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Sunt printre cei mai cunoscuți jurnaliști francezi de azi. Obișnuiți să călătorească în lumea întreagă, nu încetează să vorbească lumii despre felul brutal și, uneori, nedrept în care se scrie și rescrie istoria. Războiul din Ucraina i-a pus din nou pe drumuri. Mărturii la cald de la patru mari „reporters de guerre”.

Benoît Sarrade – reporter special, BFM TV

„Suferința familiilor dezbinate e mai cumplită decât exploziile”

De aproape o săptămână, sunt la Kiev, orașul pe care zilele astea stă cu ochii tot mapamondul. Azi, am schimbat hotelul cu unul mai mic, unde ne-am alăturat altor 40, 50 de confrați jurnaliști din lumea întreagă: englezi, francezi, germani. Nu e departe de Maidan, dar e totuși ceva mai ferit de potențiale bombardamente. E un sentiment straniu, câteodată am impresia că n-am mai rămas în orașul ăsta gol decât noi și combatanții.

Benoît Sarrade

Și totuși, ieri am petrecut jumătate de zi la gara principală din Kiev, ca să filmăm exodul familiilor ucrainene. Am asistat acolo la scene absolut sfâșietoare, am văzut familii care se rupeau în două. Femeile și copiii plecau, iar bărbații familiei, foști mecanici, electricieni sau profesori, rămâneau, gata să pună mâna pe arme. Suferința familiilor dezbinate e mai cumplită decât exploziile. Totul e cumplit într-un război, gradele de comparație nu există, dar sunt tată eu însumi și știu ce trăiește familia mea la gândul că sunt aici. E cu atât mai sfâșietor să văd alți tați îmbrățișându-și copiii, ca și cum ar fi pentru ultima oară.

Tot ieri l-am cunoscut pe Andrey. Andrey are 35 de ani și și-a condus la gară soția și băiețelul. A reușit, împingând în stânga și-n dreapta prin mulțime, să ajungă la vagon, unde cu greutatea propriului corp a creat o nișă, cât să ii urce pe amândoi. Dar nu a mai rămas spațiu pentru niciuna dintre cele două valize. Soția lui a plecat la celălalt capăt al Ucrainei, la Liov, spre frontiera poloneză, doar cu telefonul la ea. L-am văzut pe Andrey cum face eforturi să nu plângă, cât timp fiul lui e încă prezent. După ce trenul a plecat, l-am văzut prăbușindu-se în lacrimi lângă calea ferată.

Cât despre noi, nu știm ce urmează și nici nu știm cât vom mai rezista. Patru zile am mâncat doar arahide, pentru că magazinele sunt din ce în ce mai goale, iar la cele care au încă marfă, cozile sunt foarte mari. Sunt aici să îmi fac meseria, am de filmat, nu îmi permit să stau 3, 4 ore la rând.

Ucraineni, în tranșee

Chiar acum, în timp ce vorbesc cu tine, au reînceput bombardamentele. E ruletă rusească, niciodată nu știi unde cad. Dar, ca reporter de război, te obișnuiești și cu asta, aproape nu te mai surprinde. Cu luptele de stradă sunt obișnuit, cu bombardamentele sunt obișnuit. La fel și cu sunetul alarmelor. Mai sunt și zvonurile despre cei 10.000 de ceceni care așteaptă în partea de nord a orașului, despre care personal știu prea puține, dar de care traducătoarea noastră ucraineancă e absolut înspăimântată: niște mercenari barbari, care violează și măcelăresc totul în jur. Dacă mi-e teamă cu adevărat de ceva, sunt însă avioanele de vânătoare, care cu proiectilele lor fac adevărate ravagii. Am văzut deja asta în Siria. Harkovul, al doilea oraș ca mărime din Ucraina, e aproape distrus de aceste rachete. Când și Kievul va fi survolat, e semn că trebuie să ies de urgență de-aici.

Eric Declemy – reporter special TF1

„Ucrainenii au forța incredibilă a inimii”

Am ajuns la Kiev cu două zile înainte de începerea războiului. De atunci, asist la transformarea lui dintr-un oraș viu, festiv, plin de viață, într-un front de luptă. Peste tot prin centru civilii construiesc baraje. Simți că orașul se pregătește de război. Și cu toate astea, sunt încă destul de rare bombardamentele direct în oraș. Cei mai mulți au părăsit deja capitala, scenele de despărțire din Gara Centrală continuă. Mii de oameni așteaptă în continuare să urce în trenuri. Magazinele sunt închise. În puținele supermarketuri rămase deschise, mai găsești pe rafturi doar caviar și alte produse de lux. Fiindcă e tot mai greu să găsești de mâncare (până și restaurantul hotelului nostru s-a închis), Aurélien, colegul meu, care a sosit după mine, a venit cu un geamantan de conserve care ne va ajunge vreo două săptămâni.
La început, am lucrat și noaptea. Am stat o noapte întreagă la metrou, cu oamenii care se adăposteau acolo. Stațiile de metrou din Kiev sunt construite după cel de-al doilea război mondial și sunt gândite să reziste la bombardamente. În lipsă de alt loc mai sigur, oamenii se refugiază la metrou.

Eric Declemy

Acum însă, ieșirea pe timpul nopții e interzisă. Ca să încalci asta, ai nevoie de o acreditare specială. Dar cum la punctele de verificare civilii cu arme sunt din ce în ce mai obosiți și mai stresați, nici acreditarea nu-ți mai e de niciun folos. Așa că am lucrat ziua. Am fost să vedem un sit de apărare civilă, în estul Kievului, unul din ultimele puncte de luptă, în cazul în care tancurile rusești ar invada orașul. Am filmat acolo, cu acești civili care se pregătesc de luptă. Mă impresionează ucrainenii, armata lor nu e nici pe departe puternică, dar au forța incredibilă a inimii, au la puissance du coeur, curajul și determinarea de a-și apăra țara cu orice preț. Sunt incredibil de uniți ca popor în spatele drapelului ucrainean. Civilii le aduc de mâncare, SUA și țările europene le trimit arme. Dar, înainte de orice, sunt foarte hotărâți să-și apere capitala.

Cât despre colegul meu, Aurélien, a petrecut noaptea cu un cuplu de franco-belgieni, veniți în Ucraina să-și recupereze copilul nou-născut aici de o mamă purtătoare. Vă las să vi-i imaginați în plin război, în prima noapte cu copilul lor, învățând să fie părinți printre bombe. Azi, Ambasada Franceză a reușit să îi evacueze.


Stephane Siohan – grand-reporter „Libération”, corespondent special Radio France Internationale

„Kievul e un oraș de baricade”

E miezul nopții în Ucraina, iar eu sunt epuizat după o zi grea, cu multe cafele. În 2014, când a izbucnit prima oară conflictul în Ucraina, am devenit corespondent special și m-am instalat aici într-un apartament. De opt ani de zile, locuiesc deci la Kiev. Pentru mine, războiul ăsta nu e un război oarecare. E un război la mine acasă, într-un oraș care a devenit orașul meu. Un oraș care, acum câteva săptămâni, era încă o mare metropolă plină de viață, de două ori mai mare decât Bucureștiul, luminată la tot locul de magazine, restaurante și cluburi de noapte. Cine ar fi vizitat atunci Kievul ar fi simțit cel mult o ușoară angoasă. Amenințările Rusiei se întețeau, iar locuitorii începuseră să se îngrijoreze. Viața continua totuși în același ritm.

Când a izbucnit războiul, eram în Donbass, la Kramatorsk. Lăsasem în urmă un Kiev normal, cu ambuteiaje în trafic, cu oameni care merg la serviciu și magazine pline. Când m-am întors, am găsit un oraș fantomă, un oraș de baricade, fără urmă de copii sau femei. E un oraș în care în fiecare zi se mai închide câte un magazin, fiindcă proprietarilor le e frică să mai țină deschis sau pentru că e din ce în ce mai greu să te aprovizionezi. Distanțele sunt mari și bombardamentele peste tot.

Dar cum ziceam, războiul nu e ceva atât de nou. Nu pentru mine. Scriu despre conflictul din Donbass de ani de zile. Mă așteptam la acest război. Kremlinul nu putea renunța la visele de dominare, nu putea accepta legitimitatea Ucrainei ca stat și continua să considere că rușii și ucrainenii sunt același popor. De cealaltă parte, ucrainenii încercau de ani de zile să creeze un stat de drept, având ca repere aderarea la UE și NATO, ceva inacceptabil pentru Putin. O asemenea neconcordanță avea nevoie de o mare explicație istorică. Simțeam că se va termina rău.

Dar ce nu știa Putin în 2014, când a inițiat ostilitățile în Donbass, e că n-a făcut decât să-i întărâte pe ucraineni. Până atunci, rușii erau prietenii și vecinii lor. Făcuseră parte din același URSS, ascultau aceeași muzică, mergeau la Moscova la aceleași concerte, își citeau presa reciproc. N-aveau motiv de conflict. Clipa în care Putin a început să omoare civili în Donbass a fost și clipa în care simpatia a luat sfârșit.

Stephane Siohan

Atunci au decis ucrainenii că, de atunci încolo, viața lor va fi viața lor, fără nicio legătură cu a Rusiei. Tot atunci s-a născut și acest spirit unit și combativ al ucrainenilor, gata să lupte până la capăt, orice ar fi. O dată cu nedreptățile comise de ruși, care, în loc să se rezume la obiective militare, bombardează spitale, școli, centrale și omoară civili, și ura ucrainenilor a crescut, s-a amestecat cu stupoare, consternare și furie, un cocktail care i-a făcut mai motivați ca niciodată să-și apere țara. Azi, oameni obișnuiți, exact ca mine și ca voi, fără niciun fel de experiență militară, sunt gata să ia armele și să tragă în soldații ruși. Dovada? În doar câteva zile de la declanșarea războiului, 100.000 de voluntari s-au înrolat în Teroborona (prescurtarea „territorialna oborona”, unitățile de apărare teritorială). Sunt oameni obișnuiți care se înscriu doar pe baza pașaportului, cărora li se dă o armă, să protejeze orașele. Îi recunoști după uniforma militară și banderola galbenă de pe braț. Îi vezi fortificând orașul, construind baricade de beton și nisip, săpând tranșee, creând zeci și zeci de linii de apărare în fața tancurilor rusești.

Ei au rămas în oraș. Ceilalți au fugit, fiecare după posibilități. Unii cu mașina în Occident, alții cu trenul spre Polonia, alții la Liov sau Cernăuți, la rudele din Carpați sau în casele de vacanță din vestul Ucrainei, unde încă e liniște. Un milion și jumătate de oameni au trecut deja granița, dar se estimează că aproximativ 10 milioane de ucraineni au fost forțați să se mute, într-o parte sau alta, din cauza acestui conflict.

De când a început războiul, am dormit o singură zi acasă. Am petrecut câteva nopți în adăposturi, am dormit la metrou, am dormit într-un apartament împrumutat de niște prieteni, am dormit și la hotel, cu ceilalți jurnaliști. Și, fiindcă sâmbăta trecută am fost la gară, să-i acompaniem pe cei care plecau, iar starea de asediu, care-ți interzice să mai ieși pe străzi, s-a instituit de la ora 19.00, am rămas cu ceilalți jurnaliști acolo și am dormit în subsolul gării, pe jos.

Telefonul tău mă găsește într-un apartament la periferie, într-un loc destul de protejat. Teoretic, aș putea să dorm liniștit. Practic, nu o fac, pentru că alarmele sună fără încetare. Pentru că stau și scriu până noaptea târziu. Iar când nu scriu, fac montajul reportajelor pentru Radio France.

La Kiev, la ora la care vorbim, luptele se duc mai ales la periferia din nord. Situația e catastrofică acolo, două comune sunt într-o stare avansată de distrugere, iar numărul morților crește zilnic. E un loc în care e extrem de periculos să mergi acum.

Sunt nopți în care nu iese nimeni pe străzi. Rușii trimit soldați cercetași. Vin în civil, cu mașini civile, intră în orașe și marchează țintele de bombardat. Când se ciocnesc întâmplător de soldații ucraineni, au loc schimburi de focuri periculoase. Situația a fost atât de tensionată, încât weekendul trecut autoritățile ucrainene au interzis ieșirea din casă timp de două zile, declarând că orice persoană care va fi găsită pe stradă de poliție, de soldați sau de cei din Teroborona, va fi împușcată pe loc, fără avertisment.

Una peste alta însă, Kievul nu a fost încă prea lovit. Rușii așteaptă, dar nu știm ce. Înaintează lent. Nu se așteptau cu siguranță la atâta rezistență. Dar, cu cât ucrainenii rezistă mai îndârjiți, cu atât și rușii acționează mai lipsiți de etică, bombardând masiv și fără discriminare. Acum, au început să folosească rachete balistice și de croazieră. Astea nu mai sunt niște simple obuze, ci sisteme ultraperformante, ca Iskander și Kalibr, care pot fi lansate de la câteva sute de kilometri, cu țintă precisă. Unde aterizează, zona e rasă complet.
Nu vreau să spun că războiul purtat în Donbass a fost un război mai ușor de dus, dar calibrele utilizate au fost cu siguranță mai mici. Pagubele au fost și ele pe măsură. Când un obuz cădea pe o clădire, distrugea un zid, nu exploda clădirea întreagă.

În timp ce acum, stai în apartamentul tău din Kiev, auzi o alarmă antiaeriană și te întrebi îngrijorat: de data asta va pica mai departe sau va fi chiar pe blocul tău?


Guillaume Herbaut – jurnalist și fotograf, Agence Vu, autorul cărții „Ukraine, de Maidan au Donbass”

„N-am crezut nicio clipă că Putin e atât de nebun”

De 20 de ani, de când lucrez ca jurnalist în Ucraina, niciodată n-am fost cu adevărat optimist în legătură cu lupta pentru independență a acestui popor. Am văzut suișurile și coborâșurile, momentele grele, dar și momentele fericite. Și doar în 2004, în timpul Revoluției portocalii, cuprins de entuziasmul tuturor, am sperat și eu că ceva ceva se va schimba în bine. Doi ani mai târziu, știam deja că va urma un război. Dar ceea ce nu am crezut și nu mi-aș imaginat niciodată e că Putin va fi capabil de o invazie atât de dură. M-aș fi așteptat la conflicte mai mici, care să destabilizeze țara, așa cum au mai tot fost în Est. În niciun caz la o ofensivă radicală, de tip cecen sau sirian. De fapt, n-am crezut nicio clipă că Putin e atât de nebun. Și e cu adevărat nebun. Omul ăsta e capabil să spună că iubește Ucraina, că în Ucraina se află adevăratele rădăcini ale Rusiei, dar să-și ucidă “confrații”, în timp ce-și trimite la moarte și propriul popor.

Guillaume Herbaut

Cu zece zile înaintea izbucnirii conflictului, eram în Ucraina, la periferia Kievului. Fotografiam militari si veterani de război care antrenau civilii pentru o posibilă luptă. Sunt imagini halucinante, care o să-mi rămână multă vreme în minte. Bărbați de toate vârstele, femei, inclusiv femei în vârstă, bunici cu kalașnikoave de lemn în mână făceau diverse exerciții și manevre militare și învățau să folosească o armă.

Imediat ce a izbucnit conflictul, Le Figaro m-a trimis la granița poloneză să fotografiez sosirea refugiaților. Am rămas acolo cinci zile, timp în care am revăzut-o pe Irina. Irina e partenera lui Wadim, prietenul și traducătorul meu ucrainean, cu care lucrez din 2014. În timp ce el a rămas la fața locului, să lucreze cu alți jurnaliști străini, ea a fugit cu trenul din Kiev, apoi a mers singură 45 de kilometri pe jos până la granița poloneză, fără apă și fără mâncare. A așteptat trei zile ca să poată trece frontiera. Când am întâlnit-o, era încă sub adrenalina fugii. Am văzut însă cum, zi după zi, începe să se prăbușească psihic, cum izbucnește în plâns din orice, cum e din ce în ce mai fragilă. Familia i-a rămas la Kherson, un oraș ocupat. Destinația ei acum e Berlin.

M-am întors la Paris epuizat moral, cu un sentiment de neputință față de țara asta pe care o cunosc atât de bine. Pentru mine, fiecare punct de pe hartă care cade sub ocupația rușilor e un oraș în care m-am plimbat cândva, în care am petrecut niște zile, cu cartiere pe care le cunosc în detaliu, cu clădiri pe care le-am fotografiat, în care am cunoscut oameni, care acum sunt toți plecați.

Ce m-a mișcat însă cel mai mult în zilele petrecute la frontieră a fost să văd că cei mai mulți dintre refugiați nu aveau nici măcar bagaj, doar o pungă de plastic cu câteva lucruri, ca orice pungă de plastic pe care o primești la supermarket. Erau oameni exact ca mine și ca tine, plecați în fugă, doar cu pisica, câinele și cu hainele de pe ei.


Text Dia Radu
Fotografii Guillaume Herbaut
Corespondență de la Paris

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian