Ilie și Costandina

– O poveste de dragoste și de moarte –

Costandina

Drumul pe care sunt arată ca un balaur însetat, zvâr­colindu-se în mijlocul arşiţei. Se înalţă către cerul cel mare, pe vârfurile dealurilor, pentru ca apoi să se pră­buşească în adâncurile văilor, să se contorsioneze prin pârjolite tuneluri vegetale. În dreapta, aproape de tot, sunt creste de piatră alburie, în care se agaţă nori subţiri. Trebuie să fie masivul Buila. Niciun om. În mar­ginea dru­­mului, o fân­tână. Dea­supra, o icoa­nă. Mă apropii. Sfân­tul Ilie. O icoană ciudată, albu­rie, cum n-am mai văzut. Sfântul are o faţă mânioasă şi seni­nă în acelaşi timp. Stră­bate no­rii într-o caleaşcă stra­nie, trasă de doi cai albi. De sub roţile ei ies flă­cări, iar el ţine în mână un ha­rap­nic, un fel de bici şfi­chiuitor care flu­tu­ră în bătaia vân­tului. „Iar îmi furară gă­leata. Dacă vi-i sete, am apă”, zice o voce, iar eu tresar pentru că femeia a apărut de ni­căieri, din pă­mânt, din tu­fişurile pâr­jolite de ar­şiţă. E puţin răgu­şită, ca oame­nii obişnuiţi cu tă­cerea. Ochii, de culoa­rea cas­ta­nei, ard. Fe­me­ia, cu pălă­rie de paie pe cap, dispare în spa­tele copa­cilor, la fel de brusc pre­cum apă­ru­se. În spa­te, un­deva, se află un fel de să­laş, un adăpost pen­tru o văcuţă. În faţa lui, femeia are câteva vre­juri de fa­sole. Vine cu o cană de tablă plină cu apă rece ca gheaţa. Beau cu ochii la ea şi la Sf. Ilie. Stăm faţă în faţă. „Băr­batu-meu, Ilie, el făcu fân­tâna”, zice ea cu mâna la ochi, apărându-se de soa­re, „de-aia pusăi icoa­na lu’ Sfân­tu’, în amintire. Bărba­tu-meu nu mai e. Îl omo­râră. Pe 17 a lui mai se făcură zăce ani.” Mă pri­veşte în ochi şi eu bag de seamă că privirile ei sunt ca lamele de oţel. Poate că are vreo 70 de ani, dar felul în care se sprijină în bota de corn şi felul în care priveşte îmi spun că femeia aceasta are putere. Se întoarce cu faţa spre munţi, acolo unde crestele alburii zgârie cerul, şi-mi arată cu degetul un punct minuscul aflat exact sus, în vârf. „Vezi colo? Făcui o troiţă cu mâinile mele pentru omu-meu, Ilie omo­­râtul. Ăla-i locul de-l aştep­tară cu botele, ca să mi-l omoare ca pe-un câne de pripas. Ştiu tot cum o fost, că Ilie mi să arătă în vis după moarte şi-mi spusă tot.” Soarele arde în crucea zilei, balaurul de piatră al drumului s-a aşezat la locul său, pe spinarea rotundă a dealului, tufişurile trosnesc scorojindu-se. Nicio pală de vânt. Costandina, căci aşa o cheamă pe femeie, se în­toar­ce şi mă priveşte scor­monitor. „Vrei să ştii cum o fost?” „Vreau”, spun. „Mai întâi mer­gem acasă. Pe urmă ple­căm în Pia­tră.”Aşa se chea­mă muntele troiţei, Piatra.

Ilie

Casa Costandinei e în satul Pietreni, chiar sub mun­­te. Se vede cum a crescut. Mai întâi a fost o boj­deucă din chirpici, aco­perită cu şindrilă, cu o prispă mică, pe care au făcut-o ei amândoi, Ilie şi Costan­dina, în vremuri care parcă au fost acum o mie de ani. Nu era nimic aici, doar pădurea pră­vălindu-se peste drumul de piatră prăfos, rugii de mure şi de păducel ce creş­teau țepoși și sălbatici, şi ei foarte tineri, ea avea 16 ani şi el, 18. Desculţi. Erau desculţi, asta-şi amin­teşte ea acum, că nu putea păşi îm­prejurul boj­deucii de lut, pentru că rugii se sprijineau de ferestre şi atunci când bă­teau vânturile dinspre munţi, parcă muşcau din pereţii bordeiului. El era… frumos. Ilie. Ca săracii, s-au luat din dragoste, de copii. „Cum să nu fie dragoste, dacă eu, codană, pe el dăşchisei ochii?” Ea era din familie de 8 copii şi el tot aşa, din familie de 12, şi nimeni n-a fost împotrivă, dar nici nu le-a dat cineva vreun dram de ajutor. Dar n-aveau nicio frică, nici de dracu’, nici de Dum­nezeu. Era năs­cută în munte, sub Vânturariţă, şi toată copi­lă­ria stră­bătuse pădurile şi crestele călare, cu desagii pentru stâni, îi curgea foc în vine, şi când dădea un răc­net, se întorcea ursul şi o lua la fugă din faţa ei, aşa de aprigă era. Acuma, că se măritase, erau doi care întor­ceau pădurile pe dos, ea şi cu Ilie, cel mai meşter prin­zător de jderi de prin munţii ăştia. Umblau cu săp­tă­mâ­nile, neştiuţi, dormeau prin poieni şi prin peşteri şi poa­te că tinereţea lor şi curajul lor l-au mâ­niat pe Dum­nezeu, că prea erau li­beri şi frumoşi, prea nicio frică n-aveau, nici de le­gile Lui şi nici de ale oa­menilor. Primul lor copil a murit la 11 luni. Pe urmă, peste un an, alt copil s-a născut mort. Abia atunci s-a aşezat ea, Costandina, cu adevărat la casa ei şi s-a făcut din sălbăti­ciu­ne fe­meie ca toate fe­meile. A­tunci au făcut casa ma­re. Pe urmă au făcut doi bă­ieţi, Ilie a tot umblat pe la pădure, că el asta ştia să facă. Băieţii s-au făcut mari şi, într-o zi, trecuseră 42 de ani de când ei erau împreună, ea a ştiut că a venit clipa. O presimţise de mult. „În ziua ceia mă-ntunecai. Parcă ve­deam ce-a fi şi parcă nu vedeam, parcă-mi venea a crede şi parcă nu cre­deam, că cine poate crede ară­ta­rea? Nimica n-am spus când plecară în mun­te. Mă uitai la Ilie cum îşi pusă ceasul de argint la cheu­toare, legat cu lanţul, cum îşi pusă cu­reaua lată, pă­lă­ria, cum să uită în oglindă, că aşa era el, fercheş şi la şaizăci de ani, bărbat fru­mos, de mă uitam la el ca la soare. Aşa să dusă, cu cizmele lucstruite, când ieşi pe uşă, dar mie mi să strânsă ini­ma. «Taci, fe­meie», îmi spusăi singură, «că pleacă cu băiatul ăl mare şi cu hălălalt». Da’ inima tot zgher­hănea în mine.”

Nălucile

Sunt în curtea casei lor, a lui Ilie şi a Costandinei. Ea vor­beşte în limba stranie a olte­nilor de sub munte, ju­mătate ca prin Ardeal, ju­mătate ca în Oltenia, cu ochii mijiţi, ca şi cum ar visa, ca şi cum ar vedea din nou ziua aceea blestemată, de 17 mai 1998. Pe o masă, în faţa noastră, sunt câteva fotografii, nişte tăieturi din ziare şi bota ei din lemn tare de corn. Când povesteşte despre Ilie al ei, trăsăturile i se îndulcesc, glasul de­vine blajin, privirile îşi pierd tăişul, iar mâinile aspre se liniştesc în poală, ca lupii îmblânziţi. Eu nu scot o vorbă, doar ascult, căci povestea aceasta se adună sin­gură în cuvinte. 42 de ani împreună. „Avurăm năcaz, dar avurăm şi bucu­rie multă, nu ştiu cum să spui… Cu copiii cei morţi den tinereţe, simţam eu ca un blastăm pe casa noastră… Parcă mi se părea că văz, că la noi în familie, pe neam muieresc, toate văzură, mama, buna, nona, cam şi eu. Şi când erea mai mare bucuria, cum fu la vreun botez, ceva, taman atuncea parcă mi să arăta ce-a fi cu Ilie, ani mulţi înainte. Şi el zicea la mine «taci femeie, nu strâca cheful cu nălucirile tale», şi eu tăceam. Dar mult nu trecea, şi iară parcă mi să strângea inima.” Şi ce vedea? „Aşa mă-ntreba şi Ilie. «Ce vezi, femeie? Care-i primejdia?» Şi eu nu puteam să-i spui, pentru că era numa’ nălucă, ca o frică, stă­team cu ea în sân de câte ori să ducea cu zâle şi cu nopţi pren păduri, parcă ştiam că-n munte l-o găsi moar­tea, nu în casă de om. Şi el râdea, ştia munţii ca-n palmă şi n-avea frică de fiară ori de fulger, că de om nici atâta, iară la Dumnezeu nu să gândea, ca bărbaţii.”

Costandina n-a vorbit cu nimeni despre vedenii, n-a spus ni­mă­nui, numai unui preot, odată, căci bătea mâ­năstirile dim­prejur, pe la Bis­triţa, pe la Arnota, pe la schi­turile de sub Buila, pe la Pătrun­sa, dar nici preotul n-a bă­­gat-o în seamă, şi de-atunci credinţa ei s-a făcut „sin­gu­­ra­ti­că”, aşa spune ea, adi­­că a fost nu­mai între ea şi Dum­ne­zeu. Vorbea cu sfinţii din icoane şi cu Dumnezeu în­suşi. Dar ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, aşa zicea băr­batu-său Ilie şi râ­dea. Cu un an înainte să fie omorât, s-a certat cu nişte ciobani beţi, pe care-i cunoştea. „Unii din Bărbăteşti. Or vrut de băut de la Ilie, şi el nu le dădu. «Las’ că te-om prinde noi la strâmtoare», zâseră ei.” Ilie a ve­nit acasă pe o ploaie mare, s-a descălţat de cizme şi i-a povestit râ­zând femeii întâm­pla­rea. Ea n-a râs deloc. Un an mai târziu, într-o noapte, pe o ploaie ma­re, ciobanii din Bărbă­teşti l-au aş­teptat pe Ilie, prin­zătorul de jderi, şi l-au ucis cu bâtele.

Cuibul de gaie

Se opreşte din mers, ridică bastonul de corn şi bate într-o piatră albă ce strălu­ceş­te în soare. „Vezi colţii ăş­tia?” Suntem sus, în mij­locul unui platou înalt, din care sute, mii de colţi albi de stâncă triun­ghiulari răz­bat afară dintre ier­buri, înfi­gându-se în cer. „Zâcea buna că-s colţi de balaur. Dacă ştii cum să-i ciopleşti poţi face din ei cu­ţâte şi vârfuri de pus pă fundu’ gropii. Să sapă groapa, să pun colții dă piatră în ea, să acopere cu frunze și crengi, și dacă dă vreo sălbă­ticiune pe-acolo, cade înăuntru și să străpunge pe loc.” Asta făceau ei când erau tineri şi sălbatici, în vre­murile în care ea avea doar 16 ani şi străbătea mun­ţii cu Ilie, de nu-i vedea satul la faţă cu săptămânile. Aşa trăiau, prin păduri şi pe cres­tele munţilor. Ilie punea capcane pentru animale mici şi mari, de la jderi de stâncă până la lupi şi urşi, era un fel de vânător fără armă, pentru că astea toate se petreceau prin anii ‘50, când orice armă era interzisă. Și el jupuia apoi anima­lele şi le dă­dea pieile cu sare. Avea peşterile lui în care le ascundea, ştia toate cărările animalelor şi ale pustni­cilor din Buila, dar cărările lor nimeni nu le ştia. Iar ea, Dina – aşa-i spunea el – era fericită. Munţii aceştia erau într-un fel curtea copilăriei sale. „Mama ierea la fel ca mine, turbată ca o capră neagră. După ce mă năs­cu, mă luă înfăşată în cârcă şi cu bună-mea dim­preună să urcară la stână tocma’ sus, pă Colţii Popii, şi dănţuiră, sin­gu­rele femei despre care s-o auzât c-or urcat pe Colţi.” Vara, alergau numai în picioarele goale, fără să se taie la tălpi vreo­dată în colţii de stân­că, iar iarna, pe zăpadă, aveau picioarele înfăşurate în fâşii din piele de capră argăsită. Ea şi cu Ilie întorceau munţii pe dos, râzând pe co­clauri în nopţile cu lună, chiuind, împrăş­tiind turmele numai aşa, din joacă, în­tă­râtând câinii stânilor, numai ca să păcălească cio­banii că sunt atacaţi de lupi. Nu aveau nimic sfânt, iar ei, acum, îi pare puţin rău, amin­tindu-şi cum îi luau în batjocură pe pustnicii de pe mun­te, copii fără minte, cum îi speriau noaptea, cum bă­teau toaca în crucea dimineţii, pentru ca apoi să fugă prin desişuri chico­tind. Nimic nu le stătea în cale şi nu se putea pune cu ei. Şi-ar fi dat viaţa unul pentru celălalt, fără să cli­pească, erau ca un sin­gur suflet cu două tru­puri. Înţe­leg eu asta oare? Suntem sus de tot, în golul alpin, pe păşu­nile cerului, printre stânci. Casa ei, satul, pă­durea şi câteva stâni au rămas de mult în ur­mă. A trecut o oră şi ju­mă­tate de urcuş. Ea nu are alt bagaj de­cât o sticluţă cu apă, un batic şi amintirile. Vocea şi privirile ei sunt ti­nere şi arzătoare, pentru că se află acolo, înapoi, cu 50 de ani în urmă, şi pentru că fetiş­cana aceea îndră­gos­tită, Dina, trăieşte încă înlăuntrul ei, iar acum, po­ves­tind despre locurile acestea, s-a trezit. Ilie nu a mu­rit încă, timpurile nu s-au schimbat, copiii care aveau să-i moară încă nu s-au născut, vul­turii care se rotesc pe cerul albastru sunt cei de atunci. „Nu să poa­te povesti, băiatule, cum albu­reşte luna toţi munţii, până la ca­pătul lumii, numa’ piatră albă, şi cum să vede stelele de pă Buila. Asta nu să poate povesti.” Vocea îi tre­mură. Multe-şi aduce ea aminte, dar asta, cum stăteau ei noap­tea într-o „găoacă, ca un cuib de gaie, taman în vârfu’ muntelui”, ca o pereche de vul­turi ai nopţii, privind peste lume, asta nici moar­tea nu poate şterge. Satele dor­meau undeva de­desubt, în întu­nericul pădu­rilor, mânăstirile dormeau în văile lor, ani­malele şi păsările, numai ei doi, sus de tot, în cuibul lor de stân­că de deasupra lumii, erau treji.

Capcana vieții

Urcăm din ce în ce mai sus, colţii de piatră sunt mai mari şi mai mari. Bag de sea­mă cum pasul femeii se face mai apăsat ur­când, cum privirile ei se oţelesc pe măsură ce ur­căm, cum vocea ei îşi pierde mă­tasea, amestecându-se, uneori, cu praf de pia­tră amară. „Îmi aducea apă din izvoarele noastre, să beau în ploscă. O puneam la gură şi beam cu ochii închişi, că să văz de unde e luată. Şi când vedeam din care izvor anume e luată, Ilie să bucura şi zâcea cătră mine Dina. Dina.”

„Niieeee măăă…!” face deodată fe­meia cu voce nă­praznică, pentru că vreo 20 de câini ciobăneşti s-au repe­zit asupra noastră. Strigătul este atât de intens, încât eu rămân încremenit, nu din cauza câini­lor, ci din cauza vocii ei, care se rostogo­leşte lovindu-se de pereţii verti­cali de stân­că, pentru ca apoi să cadă asupra câi­ni­lor şi asupra mea, cu o sălbăticie şi o forţă inimaginabile. „Iaaoaiii..! La oi, haaa…!” În prima clipă, câi­nii se lasă pe burtă tăcuţi, apoi se târăsc îna­poi, iar în cele din urmă o rup la fugă spre stână. Ră­mân fără cuvinte. Dina lasă jos bastonul de corn şi zice: „Cânii-s câni, iară caii nu mor când vor cânii. Dacă eu eram cu Ilie în noaptea ceia, dacă eram amun­doi, nu-l pu­teau omorî, că noi la un loc, nu cât patru făceam, că nici o mie nu ne putea do­borî!”. Ochii ei aruncă flăcări, mâna i s-a albit pe baston, privirile i s-au strâns în lame subţiri. Suntem aproape de vârful mun­­telui Piatra şi de vârful amintirilor sale, de locul şi de clipa uciderii omului său. Acum îşi amin­teşte de felul în care băieţii se făcuseră mai măricei şi ea lucra pentru colectiv, era încă puternică, putea căra în spate, de la 30 de km distanţă, prin mun­te, un coş cu 50 de kg de mure şi de afine, iar pentru asta, ei îi dă­deau un ban de mai mare ruşi­nea, nici o basma nu-şi putea cum­păra, nici o pereche de pantaloni la copii… Se ducea acasă şi plân­gea cu gura în pernă, să n-audă copiii de plânsul ei, Ilie doar intra şi o vedea, îi lua aşa, capul în mâini, şi o privea în ochi, fără să zică un cuvânt, că el ştia. O sălbă­ticiune ca ea, o vulturoaică puternică şi frumoasă, să ajungă priponită la stăpân pentru o coajă de pâine! Ar fi putut să facă orice, să plece, să fugă înapoi în munţi cu Ilie al ei, dar erau copiii, trebuia să meargă la şcoală, le trebuia bani şi bani. Cum prindeau ei sălbăticiunile în capcane, aşa o prinsese pe ea viaţa. Tăcea şi răbda cu aripile strân­se, cu tăişul ghearelor în­fă­şurat în tăcere. „Cam pe atunci în­cepu să vină la mine nălucirea că Ilie o să pață ceva rău, că eu cam vedeam, îți spusei, cum avu darul şi mama, şi buna şi nona-mea.” Urcă şi urcă. Clipe de tăcere şi vânt. Creasta e aproape. Bas­tonul de corn sună înfundat, în­figându-se în pă­mânt. Pă­sările au dispărut din cer. Soarele se lasă spre apus. Ultimul izvor a rămas în urmă. Fetişcana munţilor a dispărut în adâncurile fe­meii din faţa mea. Cu fiecare pas par­că îmbătrâ­neşte, se gârbo­veşte.   

Crucea roșie

Suntem sus de tot. De jur-împrejur numai cerul adânc. Mergem mereu spre răsărit, către margi­nea ulti­mei creste a mun­telui. Soa­rele se prăbuşeş­te roşu, în talazurile de piatră din spa­tele nostru. Din adân­cu­rile prăpăs­tiilor, dincolo de care se află schitul Pătrun­sa, se nasc adierile reci ale unui vânt ce prevesteşte noap­tea. Lăsăm în urmă lacuri gla­ciare care au secat, urme de animale necu­nos­cute mie şi pe care ea nu mai are timp să le desluşească. „Uite”, zice de pe margi­nea unei prăpăs­tii, în adâncurile căreia se ză­reşte o cărare, „vezi, acolo jos este locul în care Ilie, omu-meu, să dăs­părţi de to­varăşul său şi ră­mase numai cu Vasâle, băiatul nostru cel mare. Dincolo este răspân­tia de oi, unde s-o des­părţât şi de băiat. Începu­să să ploa­ie. Băiatu’ era cu un nailon în cap, nu vedea nica. Ilie ştia că ciobanii de-i puseseră gând rău erau acolo, sus, la stână. Îi văzuseră tăţ. Lăsă drumul dă creas­tă şi să dusă pă colo, pân vale, ca să nu-i tâl­nească. Ei îl urmăriră şi îl aşteptară uite colo şa.” Şi bastonul ei de corn se în­fip­­­se într-un punct pre­cis, între zgrimţurii de stân­că şi cer.

Da, aşa s-a întâmplat, aici l-au aşteptat cei pa­tru câini turbaţi, aici l-au ata­cat cu bâtele pe Ilie al ei, pe frumosul ei băr­bat mân­dru, pe lu­pul singu­ratic Ilie al munţilor, iar el nu a schi­ţat nici un gest, cât era de mân­dru şi de puter­nic, pen­­­tru că el ştia, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Poa­­­te că ei au văzut zâm­betul lui dis­pre­ţuitor, pe sub bo­rurile pălăriei de fetru, felul în care era tuns şi fercheş, felul în care-i atâr­na lanţul de argint de la ceasul de bu­zunar, cizmele lui cele bu­ne, cum nu mai avea nimeni în sat, şi atunci haita s-a repezit asupra lu­pului cu bâtele. „Uită-te! Acolo!” po­run­ceşte Dina. Ri­dic ochii şi văd troiţa pe care ea şi cu băieţii ei au ri­dicat-o exact pe mar­ginea prăpas­tiei, în locul în care Ilie a fost atacat de câinii turbaţi. O cru­­ce de beton. Au cărat cimentul cu caii până aici, şi apa, au înălţat-o, au sfinţit-o, apoi au vopsit-o în roşu, pen­tru ca să se vadă din toate satele, şi au pus lu­mină de flacără vie să strălu­cească în noapte. „Aci îl do­bo­râră şi îl loviră cu bâtele în cap, dar el nu muri din­tr-o dată! Îl luară de mâini şi-l cărară uite colo şa, pe ur­mă colo, pe urmă jos în vale, în gro­hotiş şi făcură zâd de chia­tră în spa­te­le lui ca să nu-l găsâm, să spu­nă c-o fost căzut sângur în pră­pastie.” Ploua şi era ceaţă, era o noapte adâncă precum iadul. Băiatul cel mare şi-a dat seama repede că taică-său dispăruse. A găsit numai caii, cu samarele pe ei. A înţeles imediat. A coborât în goană, călare, în vale, acasă. A intrat pe uşă vâr­tej, iar ploaia şi ceaţa au intrat în casă odată cu el. Maică-sa, Dina, era în picioare, cu ochii închişi. Vi­sase totul. Ştia totul deja. Acum aştepta. Ilie, iubitul ei bărbat, înainte de a pleca pentru totdeauna, i se ară­tase cu sân­gele şiroind pe faţă, dar tot zâmbitor cum era el, şi i-a spus tot, cum a fost, cu glas blând. Şi cum a spus, aşa a fost. Ea a urcat în noaptea aceea pe munte cu caii, s-a dus aţă la locul în care ei i-au zdrobit capul cu botele, apoi la locul în care era pălăria căzută şi bota lui, într-o baltă de sânge, nimerind la lumina feli­na­relor exact locurile omorului.

„Aicea nu era mort, numa’ ameţât. Aicea nu mai avea cunoştinţă. Aicea sufletul lui să pregătea să să ducă, dar nu să dusă, că veni la mine în vis. Aicea sufle­tul era dus deja. Când or aruncat trupul, Ilie al meu nu mai sufla. Or vrut să-i ia ceasul de argint şi banii. Nu-i luară, şi ceasul îl puseră la loc, numa’ că nu la aceeaşi cheu­toare unde-l purta Ilie al meu.” Aşa a mers, fără nicio ezi­tare, fără nicio lacri­mă, fără niciun tremurat, până în prăpastia unde a găsit trupul mort al bărbatului. L-a luat cu puteri uriaşe în braţe şi l-a dus, fără să lase pe ni­meni să-l atingă, până la calul lor negru, Stelu, şi calul a sfornăit tare, cunos­cându-l mort. Nu­mai atunci, când Ilie a fost pe cal, nu­mai atunci ea a dat un răcnet care a cutremurat munţii şi noap­tea, care a crăpat stân­cile şi a destrămat ceţurile, toată viaţa lor i-a trecut prin faţă într-o clipă, a văzut toate presim­ţirile ei punân­du-se cap la cap dintr-o dată şi topindu-se în răcne­tul acela de fiară, care-şi pierduse perechea. A înţeles că aşa a fost soarta lor.

Suntem aşezaţi pe pietre tă­ioase, pe marginea pră­pas­tiei în care a fost ascuns trupul lui Ilie. Dina stă cu pri­virile înfipte în linia orizontului, acolo unde cres­tele se unesc pentru totdeauna cu cerul şi de unde mâine va ră­sări soarele. Mâinile i se odihnesc pe bas­ton, în poală. Privirile i s-au stins. „Uite Colţii Popii”, zice blând. „Alea sunt steiurile sub care m-am născut eu. Şi sus, a dănţuit mama mea şi cu buna, cu mine în bra­ţă.” Tace o cli­pă: „Acolo fură ascunşi și cânii turbaţi în noaptea omorului, pitulaţi pe sub steiuri.” Priveşte în gol şi adaugă, ca şi cum asta n-ar avea nici o impor­tan­ţă: „Și locu’ ăsta, unde făcui troiţa… Noi îl cunoş­team bine, eu şi cu Ilie al meu, de când eram copii… Era aşa, ca un gă­van, ca un căuş rotund în chiatră, pe unde creştea un muşchi moale… Ca un cuib era, de găi. Noi stam nopţile şi ne uitam cum alburea luna încolo, pă toţi munţii, până departe”.

Dina tace, pe mine mă cuprinde un tremur greu. Cui­bul de vulturi, găoaca din vârful munţilor, unde stătuseră în nopţile tinereţii lor, unde se iubiseră, de unde priveau luna plină luminând orizonturile zgrun­ţuroase ale munţilor, era același loc în care viaţa lui se sfârşise. Locul în care ea ridicase troiţa cu mâinile ei, în care, de zece ani, venea în fiecare primăvară cu sa­marele încărcate pe cai pentru a face pomană pentru bărbatul vieţii sale. Aici, în vârful muntelui, este locul în care viaţa ei a început, locul în care a trăit cele mai frumoase din zilele şi nopţile sale, dar şi locul în care trebuia să vină finalul, ca într-un scenariu perfect, pus la cale în cer. Troiţa este construită în cuibul lor de vulturi. Este locul în care pentru ea, pentru Dina, începe şi se sfârşeşte totul, ca un cerc, ca un şarpe care-şi înghite coada, viaţa şi moartea locuind în acelaşi căuş de piatră, de deasupra lumii.

Dina e liniştită acum. Această călătorie s-a termi­nat. E ca şi cum şi-ar fi retrăit întreaga viaţă. E ca şi cum totul s-ar fi petrecut încă o dată.   

Am coborât împreună, încet, de pe munte. Dina părea obosită. Privirile i s-au stins cu încetul, vocea năpraznică s-a uscat. Uneori, s-a sprijinit de braţul meu într-un mod pe care nu-l pot descrie, pentru că nu există cuvinte pentru asta. Am simţit bătrâneţea scur­gându-i-se prin vene, grea.

(Fotografiile autorului)