Neștiuta poveste a ECATERINEI TEODOROIU

Darurile ursitoarelor

„La noi, la români, se zice că la naștere vin cele trei ursitoare. Prima dintre ele i-a dăruit istețimea. A venit a doua și i-a oferit frumusețea. La final, cea de-a treia i-a dăruit nemu­ri­rea. Nimeni din casă nu a în­țeles, atunci, ce însemna asta. Că doară un om de rând – darmite un biet copil de țăran, din familia lui Vasile Tode­roiu, nu poate trăi veș­nic… Priviți aici, pe latura aceasta a mausoleului, e scena nașterii ei, iar sus e portretul, frumos încadrat de ramuri de măslin, care simbolizează toc­mai ne­murirea – darul pe care, la naștere, nu l-a înțeles nimeni. Pe celelalte laturi sunt scene din viața satului în care a crescut eroina, sunt scene din luptele la care a luat parte, iar pe ultima latură, e scena dramaticului ei sfârșit”, îmi explică, emoționată, doamna Luminița Dragomir.

Înconjurăm de mai multe ori mausoleul Ecaterinei Teo­doroiu din Târgu Jiu. Monu­mentul domină frumoasa piață centrală: un monu­ment impozant, puternic dar simplu, întocmai după chipul și asemănarea eroinei ce-și doarme somnul de veci între plăcile grele din tra­vertin. Specialist la Muzeul de Artă, Luminița Drago­mir mi-ar putea vorbi ore în șir despre viața Eca­terinei Teodoroiu, numai des­ci­frând simbolurile să­pate în pia­tră, pe cele patru laturi ale mau­soleu­lui, de marea sculp­toriță Mi­lița Pătrașcu. Dar dincolo de pasiu­nea expertului în artă, mai e ceva ce ține vie emoția cu care vorbește: distinsa doamnă din fața mea e strănepoata Sabinei, sora cea mică a Ecaterinei Teodoroiu! Bucu­roa­să să afle că suntem pe urmele stră­moașei sale celebre, doamna Dra­gomir a venit într-un suflet la în­tâl­nirea din Centru, gata să de­pene povești neștiute pe care le-a aflat de la străbunica sa, despre eroina din primul război mondial, căreia ursitoarele i-au proorocit, pe lângă alte daruri alese, nemurirea.

Cătălina: istoria la persoana întâi

Când vrei să afli lucruri noi despre marii eroi ai României, nu ai decât varianta de a te zidi între pereții unei biblioteci, între ceasloave cu pagini îngălbenite, documente de epocă sau studii savante. Fiecare detaliu inedit e un filigran ce rotunjește aura acestor sfinți ai neamului. Dar documentele sunt reci, iar emoția evocării se pierde. Încât să afli în ziua de azi oameni care să știe mersul lucrurilor „la mâna întâi” e lucru mare. Mărturiile lor sunt neprețuite: de aceea, când am aflat că la Târgu Jiu trăiește o rudă a Ecaterinei, am hotărât să las deo­parte cărțile, curios să aflu povestea eroinei „la persoana întâi”. O poveste plină de cutremur senti­mental, spusă de cineva care luptă să țină trează memoria dragei Lili Teodoroiu, așa cum a aflat-o în familie.

„Puțină lume știe, dar pe Ecaterina Teodoroiu o chema, de fapt, Cătălina Toderoiu. «Cătălina Vasile Toderoiu», așa scrie, negru pe alb, în certificatul de naștere! Abia mai târziu apare, prin foi matricole și prin documente din război, varianta Ecaterina Teodo­roiu. Dar pentru noi, în familie, ea e Cătălina. Așa o pomenim, cu numele de botez, și la slujbe, și la pa­rastase! Cătălina sau Lili, cum îi spunea străbunica mea, Sabina”, mărturisește Luminița Dragomir.

E o amiază îmbietoare de primăvară, doar clopo­tele bisericuței din Centru, care-i cheamă pe credin­cioși la slujbă, sparg liniș­tea solemnă din jur. O at­mo­sferă creată parcă anume pentru ca evocările doamnei Luminița Dragomir să capete mister și aură de poveste.

Primul dar: istețimea

„Copilă fiind, credeam că străbunica îmi zicea, așa, niște povești de prin cărți. Îmi zicea, ba despre război, ba despre foamete, ba despre cât de greu o duceau oamenii pe vremuri. Mai apoi, mi-am dat seama că, de fapt, ea îmi zicea povestea familiei sale… Toderoii erau zece suflete înghesuite în două cămeruțe. Opt copii și doi părinți! Cătălinei nu i-a fost ușor să ajungă unde a ajuns, doar că așa cum povestea străbunica, primul dar pe care i l-au făcut ursitoarele Cătălinei a fost istețimea. Nu era pe tot Jiul fată mai deșteaptă decât ea! Lili era mân­dria familiei: îi plăcea să cânte, scria poezie, visa să fie învățătoare și își dorea enorm să se întoarcă acasă, să-i ajute și pe ceilalți copii din sat să prindă dragul de carte”.

Apucasem să vizitez, ceva mai devreme, casa memorială a eroinei, și imaginile expuse acolo mă ajută să am documentația potrivită pentru povestea pe care o ascult. O căsuță veche, de dinainte de 1900, care își merită întru-totul statutul de muzeu. Cultul Ecaterinei Teodoroiu, care începuse încă din timpul vieții, a făcut ca această căsuță din vechiul sat Vădeni, azi cartier în Târgu Jiu, să rămână așa cum a fost acum un veac, pe când străbunica Sabi­na, pe-atunci copilă, se hârjonea cu sora ei mai ma­re, înainte ca aceasta să plece „la oraș”, ca să-și urmeze visul.

Pe un perete e prinsă, într-un tablou, o parte din familie. Chipurile părinților, oameni frumoși și tineri, străluminează ca două icoane, încălzind spațiul. În bucătăria strâmtă, scăunele de toate mărimile stau roată în jurul mesei joase. Ca să aibă ce le pune în străchini copiilor, Elena și Vasile Toderoiu munceau de dimineața până seara pe moșia marelui boier Dumitru Pleniceanu. „Copiii se creșteau între ei. Cătălina i-a fost ca o mamă Sa­bi­nei. Îmi povestea străbunica cu mare drag cum îi împletea cosițele în serile lungi de iarnă, cum îi citea basme la gura sobei”.

Ca să mai câștige un bănuț pentru familie, Cătălina lucra și ea, ca fată în casă, la conacul Ple­nicenilor. „Asta o știu de la străbunica: de la o vre­me, comportamentul Cătălinei dădea de bănuit. Jumă­tate de ceas sau o oră pe zi, Lili dispărea. Dis­părea, pur și simplu! Boieroaica s-a gândit dacă nu cumva, în timpul ăsta, fata fură din casă sau mănâncă pe ascuns prin vreo cămară. O ur­mă­rește și rămâne mută: Cătălina se ascundea în biblio­teca boierului și citea, pe furiș, punea cartea la loc și relua lectura a doua zi, până termina câte un volum. Atât de impresionată a fost boieroaica, încât a decis să-i plătească fetei o școală bună, la oraș. Cât era ea de isteață, fără banii familiei Pleniceanu, Lili nu avea cum să ajungă unde a ajuns. A stu­diat la școala româno-germană din Târgu Jiu, apoi a făcut gimnaziul în București, lângă Cișmigiu. Lumea are imaginea aceasta băiețoasă a Cătălinei. Dar Cătălina era o fire ro­mantică”. La gimnaziu, la Bucu­rești, la ceremonia de premiere, Că­tălina îi uimește pe toți cântând la vioară ba­lada lui Ciprian Porum­bescu. Ea, o fată de la țară, care tot anul umblase printre fiice de mari boieroaice, numai în costumul popular pe care i-l țesuse acasă mama Elena…

Al doilea dar: frumusețea

Doamna Luminița Dragomir are dreptate: ges­tul Băncii Naționale de a pune, în premieră, imagi­nea ei, pe bancnotele de 20 de lei a readus, în prim-plan, personajul Ecaterina Teodoroiu. Un bun prilej să realizăm, încă o dată, cât de puține știm, de fapt, despre eroii noștri. În albumele de familie pe care le răsfoiesc, alături de strănepoata sa, Cătălina apare în ipostaze complet inedite: senină, cu ochi scăpă­rători și cu părul până la brâu, zâmbind, dezinvoltă, aparatului de fotografiat. O frumusețe care învinge timpul: într-una dintre fotografiile din adolescență apare în ținută de pension, veselă, zâmbitoare, întinsă în iarbă alături de un cățel. În altă imagine, poartă uniforma de cercetaș. E, de-acum, o dom­nișorică în toată puterea cuvântului! Poartă pantofi cu toc, o fustă ce trece dinjos de genunchi, cămașă cu cravată roșie, spriji­nind, cumva premoni­to­riu, o spadă înaltă. Privirea, „amestec de duioșie feminină și de vigoare bărbătească”, cum ne-o descriu scri­ito­rii epocii, bate de­par­te, în zări…

Din perioada aceas­ta, a primelor îndrăgos­teli, ne-au rămas și câ­teva dintre încercările literare ale lui Lili: „Gân­dul meu la tine/ Sboară-n noaptea lar­gă/ Pe nisipul din grădină/ Fermecată de-al tău dor/ Am prescris cu voie bună/ Te iubesc și te ador”. În anii aceștia de București, în foile matricole apare pentru prima oară numele de Ecaterina Teodoroiu. Și tot de atunci apar limpede ambiția fetei din Vă­deni, neastâmpărul ei. Deși visa să devină învăță­toare, face și cursuri de infirmieră. În paralel, se în­scrie în asociația cercetașilor români. Devine re­pe­de fruntașă în cohorta „Păstorul Bucur”.

Însă răz­boiul îi amână visurile. În 1914, Cătălina se în­toarce la Târgu Jiu și se transferă în cohorta de cercetași „Domnul Tudor”, iar din 1916, după intra­rea Româ­niei în Marele Război, ajută, ca infirmieră, la îngrijirea răniților. „Fă­ceam clasa a V-a de liceu la București când, cu ocazia războiului, m-am înscris în prima aso­ciație a cerce­ta­șelor român­ce, pentru a-mi servi cât de puțin țara, în împrejurări grele”, scria Ecaterina în­tr-un memoriu înaintat supe­riorilor din armată.

De mică e măcinată de un foc lăun­tric, e mereu în acțiune, gata oricând să sară pentru cei­lalți, așa cum citise despre marii eroi ai neamului, în tomurile groa­se, cu coperte din piele fină, din biblioteca boierului Pleniceanu. La nici 20 de ani, „domnișorica Lili” din Vădeni simte că, o dată cu războiul, vremea istoriilor din cărți a trecut. E timpul acțiunii, iar Cătălina, cu pa­tima și entuziasmul vâr­s­tei, e gata să-și dea viața pentru fărâma de pă­mânt pe care părinții ei își văr­sau, zi de zi, sudoarea frunții!

Sub protecție regală

În jurul Ecaterinei Teodoroiu s-au născut, încă din timpul vieții, tot felul de legende. Se spune că ar fi fost în prima linie a voluntarilor care au apărat podul de pe Jiu, pentru a stopa avansul trupelor austro-ungare spre București. Se spune că, tot în timpul luptelor din Valea Jiului, impresionat de curajul cu care fata se avânta să ajute răniții în bă­taia gloanțelor, Ioan Dragalina i-ar fi dăruit mantaua sa de general, să-i țină de cald, într-o după-amiază ploioasă de front. Se spune că, mai târziu, când deja lupta cu arma în mână, a pus la cale o teribilă am­buscadă, vorbindu-le în nem­țește atacatorilor, pen­tru ca tovarășii săi să scape dintr-o încercuire…

Cert e că Ecaterina Teodoroiu se remarcă încă îna­in­te de înrolarea oficială pe front, iar faptele ei devin repede cunoscute. Prin prezența sa de spirit, câști­gase defi­ni­tiv simpatia Casei Regale. Regina Maria o chema ade­­sea la București și îi stre­­cura, de fiecare dată, niște bănuți, din care Eca­terina cumpăra cele tre­buin­cioase bieților soldați de pe front. „Lunar se pre­zenta la Maiestatea Sa Re­gina, de unde i se dădea suma de lei 400; acești bani nu-i cheltuia pen­tru ea, ci ajuta soldații, ridi­cân­du-le traiul cu ce se putea cumpăra în acele tim­puri”, notează un ca­marad.

La fel de cert este că, în toamna lui 1916, după ce se întoarce de la Casa Regală, află că fratele ei luptă în zona de munte a Olteniei, în Regimentul 18 Gorj. Fratele Nicolae era sufletul Cătălinei. Merge să îl caute și rămâne un timp prin preajma lui. Ni­colae o învață cum să mâ­nuiască arma, iar Ecaterina stă cot la cot cu el, fiind un exemplu pentru soldații din jur. Apoi, cei doi frați se despart: Nicolae Tode­roiu e trimis în misiune, Cătălina se întoarce la pos­turile sanitare. Câteva zile, nu mai află nimic despre Nicolae. Până când, coborât pe targă dintr-o ambu­lanță, un coleg de companie al lui Nicolae îi dă ves­tea cea neagră: „Cătălino, Nicolae nu mai e!”. În zilele următoare, fata nu mai are astâmpăr. Ține mor­țiș să găsească trupul fratelui și nu se lasă până nu-l găsește. Se zice că, după ce l-a îmbrățișat pen­tru ultima oară pe Nicolae, Cătălina i-a luat arma și cartușele și s-a legat prin jurământ că îi va ține locul pe front. Nici rugămințile mamei Elena, nici po­vețele tatălui Vasile, nici ochii pierduți în lacrimi ai mezinei Sabina n-au putut-o întoarce din drum…

Viteaza domnișoară Ecaterina

– Doamna Luminița, circulă povestea aceasta, că Ecaterina Teodoroiu și-a pierdut pe front trei frați, și că a mers în luptă să îi răzbune. Care e adevărul? Până la urmă, ce a împins-o în luptă pe Cătălina?

– Unul dintre falsurile care circulă, inclusiv prin cărți, este că eroina și-ar fi pierdut trei frați în lup­tele din Primul Război Mon­dial. L-a pierdut doar pe Nicolae, fratele de care, într-adevăr, era foar­te apro­piată. Un alt frate a murit tot în perioada res­pectivă, dar de boală, nicidecum în război. Ce a împins-o în luptă pe Că­tălina? Cunoscând bine familia, eu vă spun că așa erau crescuți tinerii pe atunci, în iubire de țară și credință în Dumnezeu. Aveau o dragoste de glie pe care greu o mai putem înțelege azi. Dragostea de glie era ceva palpabil pe atunci. În plus, cei de atunci chiar credeau în viitorul acestui popor, pentru asta luptau!

Moartea fratelui Nicolae o zdruncină puternic pe Cătălina, doar că, în loc să-i strecoare teama în suflet, îi dă încă mai mult curaj să se avânte spre prima linie a frontului. Cere cu insistență înrolarea ca soldat în Regimentul 18 Gorj, dornică să lupte chiar în locul fratelui căzut la datorie. Deși femeile nu erau văzute cu ochi buni în rândul armatei, Că­tălina e primită, într-un final, ca soldat voluntar. Își dovedise din plin calitățile la cursurile de instrucție, așa că i se dă dreptul de a purta haine ostă­șești. Își taie cele două frumoase codițe din pozele de ado­lescență, își pune ochelarii, deveniți celebri, ca să vadă mai bine cătarea puștii, își trage pe cap o cască de metal și, în bocanci cu câteva numere mai mari, începe să mărșăluiască mai abitir ca cei mai aprigi soldați.

În noiembrie 1916, după ce provoacă ambus­cada care-i scapă din încercuire pe colegii săi, Ecaterina cade prizonieră. Darul istețimii o scoate din nou în prim-plan pe fetișcana din Vădeni. „Pri­ma oară a fost rănită când a fost luată prizonieră la nemți. A scă­pat pentru că ea aici, în oraș, a făcut școala de fete româno-germană. Știind limba germană, a înțe­les ce vorbeau nemții, iar când a prins momentul prielnic, a fugit. Atunci, în evadare, a fost rănită la un picior. A ajuns în zona românească, nici n-a așteptat să se vindece bine, că s-a întors pe front. La luptele de la Filiași a fost din nou rănită, la ambele picioare, de un obuz”, continuă Luminița Dragomir poveștile de familie. „Bocancii largi erau năclăiți de noroi și sânge. Rănile deschise sângerau îngrozitor”, notează unul dintre soldații care duceau răniții spre spitale. Din pricina rănilor grave, e trimisă la Cra­iova, apoi direct la Iași, unde se retrăsese armata română după ofensiva inamicilor.

Verigheta din teiul lui Eminescu

„Am găsit și liceul, care e pe locul spitalului în care a fost internată Cătălina”, îmi spune însoți­toarea mea. Doamna Luminița a studiat la Iași și, ca toată lumea, s-a plimbat de-atâtea ori pe sub teiul lui Mihai Eminescu. Dar pentru Luminița, Iașii și teiul lui Eminescu au o semnificație mult mai personală: acolo, la Iași, Cătălina lui Vasile Toderoiu din Vădeni a trăit cele mai frumoase momente ale vieții sale. În pragma­tismul ei, care decupează tot ce nu-i folosește, isto­ria pe care am învățat-o despre Ecaterina Teodoroiu a lăsat deoparte cea mai caldă și mai umană parte a scurtei sale vieți. „Un amănunt care se știe prea puțin: în spitalul de la Iași, Cătălina și-a găsit iubirea vieții ei, pe sublocotenentul Gheorghe Pănoiu, oltean, ca și ea. Cătălina, îmi zicea străbunica Sa­bina, era din cale afară de ambițioasă. Doctorii i-au spus că va dura ceva timp recuperarea după rănile grave de la Filiași. Dar ea, vezi-ți de treabă!, nu a avut răbdare. Se mișca de colo-colo, ca să grăbească recuperarea, până când, într-o zi, a căzut pe scările spitalului. Un tânăr chipeș a sărit imediat să o ridice și privirile li s-au întâlnit. Nu am nicio îndoială, a fost dragoste la prima vedere!”, spune zâmbind, la fel ca și eroina ei, doamna Luminița.

„Am fost peste tot pe unde au dus-o pașii pe Cătălina, dar nicăieri n-am retrăit cu mai mare emoție povestea ei, decât la Iași. Străbunica Sabina mi-a arătat scrisorile pe care draga de Lili le trimitea acasă, la Vădeni. Spunea că se simte mai bine, că a cunoscut pe cineva drag acolo și că a fost cerută în căsătorie. N-avea Gheorghe Pănoiu, bietul, bani de verighete sau de inele pe sărăcia din timpul refu­giului de la Iași! Și atunci, îmi povestea străbunica, Gheorghe i-a dăruit Cătălinei un inel pritocit dintr-o rămurică din teiul lui Eminescu. Nu vă puteți imagina cât mă bucură faptul că Lili a noastră a avut parte de momentele astea frumoase! Să mori la 23 de ani…”.

Al treilea dar: nemurirea

„Cât a fost în spital, Regele Ferdinand a hotărât să o ridice pe Ecaterina Teodoriu la gradul onorific de sublocotenent. Pe 10 martie 1917, a fost decorată cu medalia de război «Virtutea Militară» și a fost ridicată în grad, devenind prima femeie-ofițer din ar­mata română. Pe lângă minunata ei poveste de dragoste de la Iași, mă bucur enorm că a trăit și bu­curia asta. Și că a trăit-o în timpul vieții ei, scurtă, cât a fost”.

După decorarea de către Rege, Ecaterina Teodoroiu devine unul dintre simbolurile rezistenței românești. Se întoarce pe front alături de Gheorghe Pănoiu, care lupta și el în același regiment. „Mergea pe jos, lângă doi ofițeri călări, cu arma la bandu­lieră, cu tot echipamentul îngreutor al unui soldat, deși gradul ofițeresc o scutea de aceasta. La toate marșurile a mers pe jos, în fruntea plutonului său, pe care-l antrena prin exemplul și însuflețirea sa patriotică, totdeauna neobosită și cu moralul ridi­cat”, o descriu tovarășii de arme.

„Pe 22 august, când trupele se pregăteau de asalt în zona Vrancei, locotenentul Pănoiu a rugat-o pe Lili să rămână în spatele frontului, să nu-și bage compania în față. Știa că urma o zi grea, poate sim­țea, poate știa ceva. Dar Cătălina i-a zis că sub nicio formă nu poate să rămână în spate”. Plutonul co­mandat de sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu e scos din rezervă și introdus în luptă în seara zilei de 22 august.

Cu arma în mână, Ecaterina e în frunte: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!”. Chiar în acel moment, o rafală de mitralieră seceră grupul de temerari care o urmau pe Ecaterina. Câte­va clipite peste câmpul de luptă se lasă o tăcere de mormânt. Mai târziu, un vuiet de voci omenești cu­prinde dealurile ce coboară spre râul Zăbrăuț: „A murit domnișoara sublocotenent! A murit domni­șoa­ra sublocotenent!”. Trupul neînsuflețit al Ecate­rinei e dus de brancardieri la punctul de comandă al regimentului, iar camarazii îi sapă mormântul în locul numit „Poienele”.

A doua zi, Ecaterina Teodoroiu e citată prin Or­dinul de zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu. „În timpul cioc­nirii de ieri noaptea, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său, lovită în inima ei generoasă de două gloanțe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au nu­mit-o, cu drept cuvânt, «Eroina de la Jiu» și-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice de­șartă ambiție, numai din dragostea de a apăra pă­mân­tul Țării acesteia, cotropită de dușmani. Eca­terina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai țării sale și i-a întrecut prin puterea cu care, înfrângând slăbiciunea femeiască, a știut să dovedească vigoarea bărbăției de trup și de suflet și calitățile întregi ale unui ostaș îndrăzneț, neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preț. Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoze de vorbe, ci pentru că așa cerea inima ei, pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții. Aceea care în vitejia ei a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele: «Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!» are drept, din clipa aceea, la cinstirea veșnică a unui nume neuitat de camarazi și de patrie”.

În fața soldaților cu ochii în lacrimi, dinaintea sicriului strâmt, Cătălina primește, la ordinul de zi pe unitate, prin glasul grav, sonor, al colonelului Pomponiu, ultimul dar al ursitoarelor: nemurirea.­

***

A fost trădată Ecaterina?

Moartea dramatică a Ecaterinei Teodoroiu este, după mai bine de 100 de ani, subiect de controverse. „Ceva s-a întâmplat acolo, în seara când a murit Cătălina. Mi-a spus străbunica varianta asta. Când a fost luată prizonieră, Lili s-a intersectat cu un mare ofițer din armata română, despre care se crede că era spion pentru nemți. Când a evadat, el a văzut-o, și de-atunci a trăit cu spaima că și ea l-a văzut pe el. Se crede că acest ofițer s-a răzbunat pe Cătălina în ziua fatidică. Lili ataca pe mijloc cu plutonul ei, iar trupele din lateral aveau ordin să iasă, toate, în același timp. În ultimul moment, cei de pe flanc au primit ordin să întârzie puțin. Cătălina se aștepta să fie acoperită, dar a fost expusă. Tind să cred că nu sunt doar povești. Se știe și numele respectivului ofițer…”, susține Luminița Dragomir.

*

Drama sublocotenentului Gheorghe Pănoiu

Logodnicul Ecaterinei Teodoriu, Gheorghe Pănoiu, s-a zbătut mult în anii de după Primul Război Mondial ca să elucideze împrejurările ciu­date în care a murit „eroina de la Jiu”. „Gheor­­­­ghe Pănoiu s-a luptat să spună ce s-a în­tâmplat atunci. O îndrăzneală care l-a costat. Era învăță­tor și a fost dat afară din învățământ pentru asta! Când au adus-o pe Cătălina, în 1921, la Târ­gu Jiu, a vrut să se vadă cu Regele, ca să îi spu­nă ade­vărul, dar a fost reținut de Po­liție”.

Gheorghe Pănoiu nu s-a mai căsătorit nicio­dată după povestea de iubire cu Ecaterina Teo­do­roiu. A luptat și în Al Doilea Război Mondial și a murit pe câmpul de luptă, la 56 de ani, în 1944.

*

Înapoi, în glia Gorjului

După căderea sa pe câmpul de luptă, Ecaterina Teodoroiu a fost înmormântată în satul Muncelu, în apropiere de Mânăstirea Mușunoaiele, din judeţul Putna. Mama Că­tă­linei a făcut ce­reri peste cereri să i se aducă fata aca­să. S-a implicat și Regele, care a fost de acord cu reîn­humarea. Astfel, în 1921, la 100 de ani de la moartea lui Tudor Vladimi­res­cu, cu prilejul unor mari manifestări populare, a fost adus și sicriul Cătălinei, turnat din tunurile capturate de la inamic. O mare de oameni a asistat la slujba de reînhumare a eroinei. O imagine de epocă ne-o arată pe Elena Toderoiu, mama Cătălinei, într-un cadru de un dramatism sfâșietor, sărutând sicriul celui mai iubit dintre copiii săi. Mausoleul în care Ecaterina Teodo­roiu îşi doarme somnul de veci este realizat de artista Miliţa Pătraşcu, din travertin italian, și e înalt de 2,10 metri. Are forma unui sarcofag şi este aşezat pe un postament cu trei trepte.

*

Lădița cu codițe

Imaginea eroică a Ecaterinei Teodoroiu i-a urmărit toată viața pe colegii ei de arme. Ime­diat după Marele Război, soldați din Regi­men­tul 43 Infanterie și cercetători din epocă au desfășurat o activitate intensă, de colecționare a obiectelor personale ale eroinei și a înscrisu­rilor oficiale, care aveau legătură cu viața sa. Un document militar vorbește despre adunarea de „ordine de zi de însumare sau decorare, cita­țiuni pentru acte de bravură, corespondențe re­la­tive la înaintarea eroinei în grad de sublo­cotenent, haine, cărți, arma, fotografii și obiecte ce a avut în companie”.

S-a găsit inclusiv lădița de voluntar în care tânăra își ținuse codițele, pe care și le-a tăiat când a intrat pe front. O parte dintre obiectele personale ale Ecaterinei se gă­sesc în Casa Memorială de la Târgu Jiu, deve­nită muzeu din 1938, o parte se găsesc la Mu­zeul Militar Național din Capitală.

*

Sora Sabina: „Nu o lăsa să moară a doua oară!”

„Eu am copilărit în Casa Memorială «Ecaterina Teodoroiu». Toate zilele eram acolo, alături de stră­bunica mea, Sabina. Străbunica Sabina mergea în fie­care zi la casa în care copilărise: îi primea acolo, în prid­vorul vechi, pe vizitatori și le spunea povești des­pre sora sa. Mă lua și pe mine, de fiecare dată. «Uite, pe scăunelul ăsta mic din bu­cătărie, pe care-ți pla­ce să stai tu, stăteam și eu, că eram cea mai mică din casă», îmi spunea. Țin minte și acum că, pe vremuri, în curtea casei era un dud alb, bătrân. Și, bi­neînțeles, eram toată ziua sus în dud. Iar străbunica Sabina striga la mine de pe prispa casei vechi în care copilărise: «Bată-te să te bată, că numa’ soru-mea Lili mai stătea așa, ca tine, toată ziua co­coțată în dud!»”, îmi spune Luminița Dragomir. Des­pre motivația de a căuta peste tot prin țară urmele Cătălinei, doamna Luminița spune că e o datorie de suflet. „«Nu o lăsa pe Lili să moară a doua oară!», mi-a spus străbunica, înainte să se prăpădească. Și m-am ținut de cuvânt…”

*

Ecaterina și Coloana Infinitului

În 1935, marea sculptoriță Milița Pătrașcu, ucenică a lui Constantin Brân­cuși, a fost solicitată de Aretia Tătărăscu, soția premierului de atunci, pentru a realiza un monument în piața centrală pentru eroina Ecaterina Teodoroiu. Mai târziu, aceeași Aretia Tătărăscu i-a cerut Miliței să mai sculpteze un monument, de data aceasta pentru toți eroii din Gorj. Cum ea lucra deja la mausoleul dedicat Ecaterinei Teodoroiu, a îndreptat autoritățile oltene spre maestrul său, Constantin Brâncuși. „Brâncuși a fost de acord să se apuce de treabă, dar a vrut să facă ansamblul după propriile idei. I s-a dat mână liberă, i s-au dat bani și s-a apucat de treabă. Așa a luat naștere ansamblul Brâncuși din Târgu Jiu”, spune Luminița Dragomir. Dacă Milița Pătrașcu nu ar fi fost prinsă cu mausoleul Ecaterinei Teodoriu, Coloana Infinitului, Masa Tăcerii sau Poarta Sărutului nu ar fi fost azi în patrimoniul României.