Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Foto: Agerpres

La Colegiul Alexandru cel Bun din Gura Humorului există un grup de elevi care în fiecare zi de joi se întâlnesc, după ore, la un așa-numit „Club de lectură”, unde vin și discută despre cărțile proaspăt citite. În plus, cam o dată pe lună, aceiași elevi merg la o așa-numită „vânătoare de povești”, adică într-o drumeție de-o zi, prin cot­loa­nele neștiute ale Bucovinei, ca să cunoască isto­rii, tradiții și oameni deosebiți, despre care apoi ur­mează să scrie un text, pe care îl vor citi la școală sau poate chiar îl vor publica într-o revistă literară. Coordo­natorul acestor activități este George Che­che­riță, profeso­rul lor de română, care a inventat toate aceste activități,    acum mai bine de zece ani. „Sunt niște copii minunați”, zice George. „Trebuie doar să știm cum să-i stârnim. Pe la jumătatea lunii februarie, am făcut cu ei o călătorie în lumea huțu­lilor din comuna Ulma, aproape de hotarul cu Ucraina. A fost ca un vis. Urma să ne întâlnim și să citim ce-a scris fiecare. N-a fost să fie. Pe 24 fe­bruarie, visul acela frumos s-a năruit. Războiul le-a bulversat viețile, mai ales că în grupul nostru sunt și câteva fete din Basarabia, iar altele au chiar rude apropiate în Ucraina. Dar, nu era timp să ne lamen­tăm, trebuia să facem și noi, urgent, ceva. Au apărut primii refugiați la vama Siret. Apoi valuri, valuri, mii, zeci de mii, copii, femei, bătrâni, invalizi, cu animale de casă și bagaje de-o zi, preoți cu icoanele din altar, treceau prin fața ochilor noștri ca într-un tablou halucinant, izvodit de-o minte bolnavă. Elevii s-au mobilizat imediat și au format linia întâi a voluntarilor din Gura Humorului. Fetele din Basa­rabia, care știau rusește, s-au dus ca translatoare. Ceilalți și-au oferit ajutorul la donații, medica­men­te, cazare, transport. Non-stop, aproape fără somn. A fost copleșitor. Peste noapte au devenit cu toții oameni mari, cu responsa­bilități uriașe. Apoi, după aproape o lună, când lucrurile s-au mai liniștit, le-am sugerat să scrie despre experiența prin care au trecut. Cei mai mulți au refuzat, mi-au spus că așa ceva nu se poate povesti. Alții au scris, însă foarte puțin, doar câteva rânduri. Probabil că nici ei n-ar fi vrut să scrie, dar au făcut-o doar așa, dintr-un gest de politețe față de mine.”                     

Ultimul dintre elevii care a scris e Mihnea Flu­tur din clasa a X-a: „Copii… bătrâni… bol­navi… nin­soare și vânt, toate au venit peste noi din primele zile ale războiului, cu viteza focului de artilerie. Când iei contact cu zeci, sute de oameni, pe care îi ajuți cum poți, cu o masă, cu cazare, cu o haină sau cu un sfat, și le asculți poveștile venite din zonele bombardate, uiți de orice grijă perso­nală, de foame sau de oboseală și îți îndrepți pu­terile spre a ajuta.

Încotro? (Foto: Getty Images – 2)

Prima săptămână ne-a lovit pe toți din plin atât din punct de vedere psihic, după întâmplările auzite, cât și fizic, din cauza oboselii acumulate în nebunia noastră de a ajuta cât mai mult. Tra­ducătoare la unitățile de cazare, la poliție, la spital și în vamă, fetele basara­bence de la Colegiul «Ale­xan­dru cel Bun» au fost sol­dățeii noștri din prima linie, întăriți de voluntarii care le-au ținut spatele și s-au ocupat de strângeri de donații, cazarea ucrainenilor, rezol­va­rea pro­ble­melor me­dicale ale acestora și curățatul de cartofi.

Au fost zeci de povești sfâșietoare ale oamenilor veniți din Kiev, Jîtomîr sau Herson. Am plâns cu toții în pri­mele zile, însă, cu timpul, am hotărât să ne supri­măm pentru moment tot valul ăsta de emo­ție pentru a fi cât mai efi­cienți în acțiu­nile noastre. Pentru noi, toți cei im­plicați ca volun­tari în aceste momente, experien­ța este una ce ne maturizează și responsabilizează brutal, la fel ca războiul prin care trec oamenii. Oameni pe care încercăm să-i convingem prin fap­tele noastre că mai există bine în lume.”

Maria Șincari, clasa a XI-a: „«Este nevoie de niște voluntari aici, cine poate veni?» Era un strigăt de ajutor revărsat parcă din cer. Așa a început totul, în ziua aia înnorată de marți. Ce a urmat, cu greu poate fi pus în cuvinte. Sunt doar așa, niște frânturi de imagini care-mi trec haotic prin fața ochilor. Zâm­bete triste de copii, plâns, bătrâni îngroziți, plâns, priviri disperate, frig, foame, plâns… Da, am plâns enorm atunci, cât n-am plâns în toată viața mea. Însă prin tot acest tumult de sentimente și emoții grele au apărut și miracole. Am descoperit oameni noi și s-au născut brusc prietenii pe viață. Am descoperit pentru prima dată cât de puternică pot să fiu atunci când trebuie să ajut. Au fost acele momente în care viața mea s-a schimbat profund, când am simțit că las în urmă copilăria. Atunci, în vâltoarea acelor eve­ni­mente, m-am trezit brusc un om adult, cu responsabilități cât lumea de mari”.

Alexandra Zuz, clasa a X-a: „Să fii voluntar înseamnă să ai puterea de a schimba lumea, să ai provocări și un sentiment de împlinire inegalabil. E copleșitor să vezi cum un refugiat, o per­soană necunoscută care a trecut prin traume greu de imaginat – a pierdut în război pe cineva drag sau casa i-a fost distrusă – vine cu ochii în lacrimi și îți cere ajutorul. Tu ești singura lui spe­ranță, iar asta îți dă puteri nebă­nuite, simți deodată cum poți muta munții din loc ca să-l sal­vezi pe cel de lângă tine. Au fost momente extraordinare care mi-au schimbat to­tal viața și mi-au des­chis pentru prima dată ochii într-o lume pe care n-o cunoșteam”.

Refugiați în Vama Siret

Mariana Macovei­ciuc, clasa a XI-a: „Răz­boi! Cine ar fi cre­zut că în secolul XXI va mai putea exista așa ceva? În dimineața zilei de 24 februarie, m-am trezit cu un val uriaș de frică năvălind peste mine. Rusia a atacat Ucraina! Primele două zile am fost paralizată de panică, mă gândeam doar că războiul va ajunge și la noi. Abia în a treia zi am reușit să mă adun, să mă mobilizez și să mă alătur grupului de voluntari. Doar așa am reușit să-mi alung frica. Impactul pri­melor în­tâl­niri cu refugiații a fost devas­tator. În jurul meu totul era un haos, nu vedeam decât frică, tris­tețe, copii cu căței în brațe, mame plângând, oameni rămași fără case. Iar eu priveam năucită și nu știam ce să fac. Apoi, ca printr-un miracol, m-am liniștit brusc și par­că cineva mi-a dat o pute­re inexpli­cabilă să pot gestiona situația. Nu cre­deam că poate exista atâta suferință adunată într-un loc. Pesemne că tocmai suferința asta aproa­pe ireală mi-a dat puterea să-mi vin în fire și să pot face ceva pentru acei oameni năpăstuiți”.

Miroslava Hariuc, clasa a X-a: „Poate că noi am făcut într-o lună mai mult decât au făcut alții într-o viață. Noi am ținut de mână copilașii, alinân­du-le dorul de tata, dispărut în război, noi am ținut la pieptul nostru chipul mamelor care plângeau înnăbușit, să nu le audă copiii, noi am fost casa lor pentru puțin timp, noi le-am îndrumat pașii, noi i-am împăcat din nou cu destinul, iar ei ne-au lăsat amintirea minunată a unui zâmbet de mulțumire. Așa am înțeles că tot acest război pe noi mai mult ne-a unit și a legat prietenii pe care nimic nu le va putea șterge vreodată”. 

Anastasia Juc, clasa a X-a: „În ultima lună, viața întregii lumi s-a schimbat radical. Sute de mii de persoane au încercat să ajute, iar eu am avut onoarea să fiu una dintre aceste persoa­ne. La început nu știam cum să procedez, în afară de faptul că ajutam ca translator, nu știam ce pot să mai fac. În următoarele zile însă, am reușit să mă limpe­zesc, am început să gândesc ra­țional, fără emoții. Voluntariatul mi-a accentuat părțile forte, dar mi-a dezvoltat și unele abilități pe care abia acum le-am desco­perit. Apoi a trebuit să învăț repede cunoștințe din diverse do­menii: farmacie, turism, geogra­fie, imobiliare, psihologie. Dar cea mai mare schim­bare pentru mine a fost cea interioară. În doar câteva zile, atitudinea mea în fața vieții s-a schim­bat total, prioritățile au devenit altele, nimic din problemele mele de până atunci nu mai conta. În plus, bariera de comu­nicare a dispărut cu totul, am învățat să ascult, să fiu empatică, să sar oricând în ajutorul cuiva. Unii dintre refugiați mi-au cerut lucruri pe care nici nu visam ca eu, un copil de 16 ani, să le pot obține vreodată. Mi-au cerut să le găsesc apartamente de închiriat prin țară, autocare pentru transport în Bulgaria sau Polonia, medici chirurgi care să ope­reze urgent o tumoră. N-am ezitat nici o clipă și am reușit de fiecare dată. Am aflat astfel cât de puter­nică sunt, asta e cea mai prețioasă răsplată pe care am primit-o după toate zilele astea tumultuoase”.

Mihnea și Anastasia

Anastasia și Roxana

Într-o seară de la sfârșitul lunii martie, m-am întâlnit la Gura Humorului cu câteva din cele mai dedicate fete care au coordonat în mod exemplar acțiunea de voluntariat din oraș. Ne-am întâlnit în curtea Colegiului Alexandru cel Bun, fiind apoi invitat să mergem într-o cameră din căminul în care sunt cazate. E joi seara, iar pe coridoarele căminului nu prea se simte animație. Aflu că și acum, după mai bine de-o lună de la începutul războiului, când numărul refugiaților este evident mult mai mic, fe­tele încă mai fac cu schimbul la voluntariat în vama Siret. Intrăm într-o cameră mare, cu patru paturi și pereții desenați în forme și culori zglobii, cu păpuși mari din pluș și rafturi pline cu cărți frumos aliniate. Ușor, ușor, camera se umple tot mai mult de noi oaspeți. Unii intră și ies, alții rămân și se așază fie­care pe unde pot. Opt fete și un băiat, doar ei au hotărât să rămână cu mine la povești. Băiatul e clasa a zecea, îl cheamă Mihnea și e singurul de-aici care trăiește în Gura Humorului. Fetele sunt toate cazate în cămin, unele vin din Basarabia, altele sunt huțule din România sau, pur și simplu, românce. Printre cele din Basarabia, câteva au rude, mătuși, veri, ba chiar bunici care trăiesc în Ucraina. Iar una din ele are dublă cetățenie, ruso-basarabeană. O cheamă Anastasia Juc, dar lumea îi spune Nasti. A copilărit la Moscova, mama ei fiind rusoaică sadea. E clasa a zecea aici, la Colegiul Alexandru cel Bun, iar colega de cameră și prietena ei cea mai bună are bunicii în Ucrai­na. După cum se știe, povestea aces­tui război a scos la iveală resenti­mente atroce împotriva etnicilor ruși, însă prietenia acestor fete n-a fost atinsă de nici un fel de asemenea prejudecată. „Mă simt foarte rău când aud oameni care vorbesc rău despre ruși”, îmi spune Nasti cu ciu­dă în glas. „Nu toți oamenii sunt la fel. Ce vină au rușii, oamenii simpli, că s-a ajuns la războiul ăsta bleste­mat? Aud în jurul meu oameni care doresc moartea rușilor, că își doresc ca neamul lor să dispară. De ce până acum totul era bine, iar acum nici măcar sportivii ruși nu mai sunt lăsați în competiții internaționale? Păi, nu se spune că în sport nu există discri­minare? Eu cred că am făcut foarte mult bine pentru refugiații din Ucraina. De o lună de zile, aproape că nu mai am somn, sună telefonul și noaptea, să fac rost de cazare, sau ur­gent de medicamente, sau transport. De fiecare dată am răspuns prezent și am făcut-o cu maximă dragoste. Asta, în timp ce am primit de la mulți prieteni sfatul de a nu spune cuiva că sunt și cetățean al federației ruse. Mi-au zis că e mai bine pentru protecția mea. Nu mă simt deloc bine în postura asta. Cumva, mă simt tot timpul ame­nințată și împărțită în două. Am copilărit în Rusia, dar am o bunică și rude în Ucraina. Am chiar un văr ucrainean care a fost rănit undeva, lângă Odesa. De ce trebuie să mă simt vinovată dacă am trăit și în Rusia? Eu nu mă gândesc la vinovății atunci când trebuie să ajut, dar văd cum refugiații sunt foarte sensibili la capitolul ăsta, cum aud limba rusă devin agresivi și, într-un fel, îi înțeleg, mai ales dacă le-a murit în război cineva drag. Totuși, sper ca toată ura asta absurdă să se stingă cu timpul, ar fi un calvar să trăim așa la nesfârșit”. Nasti e, de departe, una dintre cele mai harnice și abile voluntare din Gura Humorului. Își amintește că după prima zi de volun­tariat a plâns de cinci ori la rând. A văzut mulți copii care se jucau fericiți, fără să înțeleagă ce se întâm­plă. Îi vedea și nu se mai pu­tea opri din plâns. A­poi a venit lângă ea o ma­mă care a luat-o în brațe și a rugat-o să-i țină chi­pul as­cuns la pieptul ei ca să n-o vadă co­pilul cum plânge. Totul a fost un șoc enorm în prima zi, așa a fost pen­tru toată lu­mea de-aici. Mihnea își amintește cum în fața lui a oprit la un mo­ment dat o mașină Lada, un hârb care de-abia se mai ținea pe roți, și cum din ea au început să coboare doi adulți, mamă și tată, și apoi, pe rând, cinci copi­lași, cu fe­țele șifonate de oboseală. Veneau așa de la Kiev, cu mașina asta înghesuită și hodorogită, prin­tre obuze și tancuri, după 20 de ore de mers, fără somn și mâncare. Aproape că nu mai aveau glas să ceară ceva. Cât timp li s-a pregătit cina, părinții au ador­mit cu capul pe masă, iar copiii parcă plu­teau. La sfârșit, după ce-au mâncat, și-au făcut sem­nul crucii și au început să plângă. Nu crezuseră că vor rămâne vii după o asemenea călătorie de coș­mar. „Tot ce voiau”, povestește Mihnea, „era să doarmă peste noapte și-apoi să facă rost de bani de benzină și să plece mai departe, spre Polonia, acolo unde aveau o fiică mai mare care îi aștepta. Zis și făcut. Le-am dat bani de benzină și au plecat. Cu aceeași mașină care abia mai pornea. Am încercat să-i convingem să meargă altfel, eventual cu un auto­car, mi-era greu să cred că vor putea ajunge cu mașina aia prea de­parte. Au refuzat, și după trei zile ne-au sunat ca să ne mulțumească. Erau la fata lor, în Polonia.”

Spaimele Valeriei

Profesorul George Chercheriță și îngerii din linia întâi

De când am ajuns aici, fata în bluză roșie din fața mea se uită încontinuu la ceas. O cheamă Vale­ria, e din Basarabia, clasa a XI-a, și-mi spune că trebuie să primească un telefon. E vorba despre o fe­meie din Ucraina, care tocmai se operase cu câte­va zile înainte pe creier și aștepta un semn de la ea. „Femeia a avut o tumoră care creștea îngrijorător de repede”, povestește Valeria. „Inițial fusese pro­gramată la operație pe data de 24 februarie, la un spital din Kiev. Dar, ce să vezi, fix pe 24 a început războiul. După multe peripeții, a reușit să fugă din Ucraina și a ajuns la vama din Siret, unde ne-am cunoscut. Mi-a zis despre problema ei medicală și am reușit să-i obțin un consult de specialitate. Me­dicul i-a spus că nu mai e de    așteptat, că trebuie urgent operată. Am reușit apoi să găsesc un chirurg foarte bun la Suceava, care, culmea, era basarabean. A operat-o imediat și totul e sub control. Femeia se simte bine și ar fi trebuit ca astăzi să-mi spună când iese din spital, pentru că trebuie să-i găsim un loc unde să stea. Am făcut demersuri să obținem pentru ea o cameră aici, la cămin, unde să locuiască sin­gură. Ar fi ideal, pentru că am putea mai multe fete să avem grijă de ea prin rotație.” A doua zi, demer­sul Valeriei a fost rezolvat, iar camera era deja pre­gătită. Așa își petrece timpul zi și noapte de o lună încoace. Când a început războiul, în primele nopți, nu mai putea dormi decât ținându-se în brațe cu co­lega de cameră. Părinții ei trăiesc aproape de orașul Bălți, în Basarabia. Atunci, la început, i-au povestit că într-o noapte au auzit dinspre Ucraina cum șuieră și bubuie bombele. S-a speriat atât de tare încât i-a implorat să vină la ea, în România. Părinții ei însă nu se tem, nu vor pleca nicicum din casa lor. Iar dacă ar fi ca rușii să intre într-o zi și peste ei, o să-l trimită în România doar pe fratele ei de nouă ani. „Au fost niște spaime cumplite”, zice Va­leria privindu-mă cu ochii mari. „Și toate astea mi-au trecut numai atunci când am început să fac voluntariat. La început eram translator, zi și noap­te ajutam autoritățile la tradus, erau mulți refugiați care n-aveau acte, situația era destul de delicată. Țin minte că primul meu șoc a fost atunci când am primit doi copii, erau frați, unul de 11 ani și celălalt de 14. Erau singuri, tatăl lor murise în război, iar mama rămăsese la Herson, ca medic pe front. Le-a dat o declarație la ei, i-a urcat într-un autobuz și gata. Co­piii au coborât la vreo 20 de kilometri de graniță și au făcut drumul ăsta pe un ger cumplit. Le-am dat o cameră să se încălzească, ceai, mâncare, am chemat un psiholog să stea de vorbă cu ei, au vorbit la telefon cu mama lor, iar după vreo șase ore, a venit o rudă de-a lor din București și i-a luat. A fost copleșitor pentru mine, ochi­șorii ăia ai lor speriați nu-mi vor ieși niciodată din minte. La fel cum nu-mi pot scoate din minte zâmbetul de înger al unui copil de câteva luni, pe care mama lui îl purta într-un coș. Erau din Kiev, iar copilul avea leu­cemie”.

La curățat cartofi

Am continuat să stăm la povești, până aproape de miezul nopții. În tot acest timp, telefoanele lor au tot sunat, au vorbit cu tot felul de oameni, au aranjat tot felul de lucruri pentru refugiații care încă mai vin. Mâine, după ore, aproape toți cei de aici vor merge din nou la vama Siret, ca să ajute la tradus și la ce mai este nevoie. Poate că tot ce fac ei astăzi și toate poveștile astea pe care le văd acum sunt mult prea dure pentru niște tineri de 16, 17 ani. Până acum o lună, culegeau numai povești din dru­mețiile lor. Peste noapte însă, s-a deschis un capitol nou în istoria omenirii. Un capitol dureros, pe care nici unul dintre tinerii aceștia frumoși nu-l vor putea uita vreodată.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian