PLANETA COPILĂRIEI – Păsările albastre

– Textul acesta este o dedicație. Un omagiu adus copiilor de-altă­dată, din timpurile când nu exista internet și locul lor de joacă se întindea între cer și pământ. Copii liberi și zburători, cu o putere de închipuire absolut fabuloasă. Nu vreau să fac comparații. Nu știu cine este în avantaj. Îmi doresc doar ca textul de față, preluat din arhiva „Formulei AS”, să fie pentru cei care îl citesc o molipsire de fericire. Fericire de vară. Dedi­cație de 1 Iunie –

Am primit pe adresa redacției o scrisoare care mi-a atras atenția imediat. Numele era desenat cu litere uriașe, iar de jur împrejur erau păsări albastre și-un soare verde, cu raze bogate, care treceau de pe-o parte pe alta a plicului, fără să cruțe timbrul poștal. Numele expeditorului lipsea. Am crezut că e iarăși vorba de „Florile Câmpului”, o grupare acti­vă și anonimă, care din când în când mă îndeamnă prin radicale ling­vistice s-o iau pe drumul cel bun. Tocmai voiam să adaug scri­soa­rea la restul colecției, când mi-a căzut sub privire un amănunt: toate păsările aveau ochii de-aceeași parte a capului și în loc de picioare, rotile de avion. M-am gândit cu multă sinceritate dacă, în ce mă pri­vește, mi-ar fi dat vreodată prin min­te să desenez o pasăre în felul acesta și este foarte sigur că nu.

– Nu, mi-am zis, fără-ndoială că autorul scrisorii nu este, ca să spun astfel, un om adult. Adulții sunt ființe umane care trăiesc din păreri foarte fixe, nu se schimbă cu una cu două un picior de cioară albastră pe o rotilă de avion. Dar surpriza abia înce­pea. Conținutul scrisorii cuprindea un desen în cer­neală, care repre­zenta un pom. Ra­murile țâșneau drept în sus, în for­mă de perie de podele, iar în locul frunzelor erau aceleași păsări pe roate, aliniate de la stânga la dreap­ta, ca o escadrilă de recunoaș­tere. Pomul era lung și subțire. De-o parte și alta a trun­chiului plu­teau suspendate două ființe desenate, jumă­tate din față, jumă­tate încer­când s-o șteargă tip­til din de­sen. Ființa din stân­ga era foarte înaltă, în timp ce ființa din dreapta era mică și-avea pe creș­tet un geaman­tan. Pe dosul desenului, cu ace­leași litere uriașe, era scris următorul text:

Bună ziua,

Când ați fost aicia cu volga, eu v-am dat un caiet de compuneri subsemnat și eu am mai scris de atunci și alte poezii și compuneri frumoase pen­tru că îmi place foarte mult să scriu la compuneri. Eu sunt Măilătescu Lili poieta clasa IV-a. Eu am așteptat să-mi scriți, că ați zis că dați poeziile mele la ziar, noi așa am vorbit atunci, că ați zis lângă pom să am încredere, fiindcă viața e frumoasă pe la noi. Eu vă rog să-mi scriți. Eu am mai mers prin natură și m-am mai inspirat. Dacă ați uitat, eu sunt Măilătescu Lili poieta, atunci când dumneavoastră erați acolo sub pom. Eu am făcut desenul ca să știți. Vă trimet alăturat o compunere foarte fru­moasă pe care am compus-o eu acuma. Aștept răspuns.

MĂILĂTESCU LILI – POIETA cl. IV

O descriere

Ce frumos este ciobanul. El paște turmele de oi. Ciobanul are pe cap o căciulă și în picioare are niște opinci. El mai are și o glugă. Ciobanul are în mână o măciucă sau un ciom, și ce fru­mos stă cu palma stângă pe măciu­că. Cu brațul drept adus ca un arc de mâna cealălaltă. Lângă cioban mai este și un câine. Oiile pasc, ele când pasc se aude un murmuri mic. Brazii erau foarte frumoși peste munți.

*

Făceam parte dintr-o echipă de reportaj pornită pe urmele copiilor-pictori din Vulturești. Văzusem într-un ziar un grup de desene care reprezentau pei­saje cu patru sori. Dacă nu patru, trei, în orice caz. În satul acela din Argeș, deși ne aflam la înce­putul lui ianuarie, se părea că soarele este încă pe cer. M-am gân­dit că o zi lu­mină este un privilegiu care tre­buie folosit, în condiții de climă rece, și când sin­gurul pronostic al bu­leti­nelor meteo anun­ță lapoviță și burniță. Și m-am gândit că iernile de demult sunt atât de înve­chite, încât soarele lor ame­nință să se stingă și este ca­zul să fie înlocuit.

Mașina trecea printre dealuri domoale, cu ar­bori carbonizați. Munții erau drept în față, culmile lor stră­luceau ca argintul, me­ri­ta să te duci până-acolo, măcar pentru un pumn de zăpadă. Dar copiii știau că venim și ne aștep­tau. Cred că era toată școa­la afară, în clipa când am trecut pe podeț. Întâi ne-a fost prezentat corpul didac­tic, pe urmă l-am rugat pe învățătorul clasei a IV-a, autorul cercului de pic­tură, să mă lase singură cu copiii, ca să-mi arate desenele și să le discutăm.

Cum a fost și ce s-a întâmplat am scris într-un reportaj. N-am de gând s-o iau de la capăt pe aceeași temă, cu toate că despre copiii aceia se poate scrie în fel și chip. Eu pot. Copiii aceia mie mi-au făcut bine pe gratis, și-n ce mă privește, n-aș putea spune că întâmplările fericite dau după mine în brânci. Dar, în dimineața aceea de ianuarie, a fost altfel. Dimineața aceea de ianuarie, de la care eu n-am așteptat mai mult decât puțină lumină de soa­re, îmi pregătise cu mult mai mult…

În clasa a IV-a se intră direct din curte, așa că atunci când a sunat de ieșire am văzut pe fereastră toată populația școlii îngrămădindu-se pe podeț. Era un șanț adânc, în marginea drumului, și peste el o scândură groasă de stejar. În mod normal, nu putea trece mai mult decât un singur copil pe puntea aceea, dar elevii intraseră în vacanță și podul era luat cu asalt. Am mai rămas o vreme în clasă, să mă uit singură și în liniște la desenele despre care voiam să scriu. Pe rând, elevii plecaseră. Dar când am ieșit afară, în curte, i-am găsit aliniați lângă gard. Era cu ei și învățătorul și le vorbea. Vorbea despre îndeletnicirile din timpul vacanței și despre faptul că părinții trebuie ajutați.

– Elevul disciplinat ajută pe mama lui, spuse învățătorul. Odihnă activă nu înseamnă să stai rezemat. Sau crede cineva altfel?

– Nuuu! făcură copiii.

– Pe stradă mergând, elevul disciplinat dă bună-ziua la persoanele care trec pe lângă el, pentru că elevul bine crescut se cunoaște după prezența lui.

– Daaa, făcură copiii.

Erau cu fața la mine. Învățătorul cu spatele. Când m-am apropiat, s-au făcut că nu mă bagă în seamă, dar era foarte limpede că ăsta era singurul lucru care îi interesa. Îl mai pri­veau încă pe învăță­tor, dar răs­pundeau automat la toate între­bă­rile lui.

– Așa că sper să nu vin din casă-n casă să controlez, spuse învățătorul.

– Nuuu! făcură copiii.

– Și nici să verific!

– Daaa! făcură copiii.

– Cum da? spune învățătorul.

– Nuuu! făcură copiii.

Mi-am dat seama că nu mai există decât o fărâ­mă de rezis­tență, până când toate privirile se vor întoarce asupra mea. Pentru că de văzut mă mai văzusem cu ei, în ora de clasă, și de vorbit mai vor­bisem, dar asta n-avea nici o însemnătate pe lângă faptul că paltonul meu avea glugă și că pe sub glugă părul meu semăna cu un caier de cânepă. Blond și proaspăt vopsit. Dacă adaug că în loc de picioare mă propteam în zăpadă direct cu paltonul, fără-îndoială că eram pentru ei cea mai uluitoare arătare de pe pământ. Mă și vedeam bântuind prin desenele lor de va­canță, în chip de călugăriță orfană, când am desco­perit că altcineva are aceeași părere: o persoană mică și slabă, dar foarte distinsă, încre­me­nise cu gura căscată, sub două lumânărele subțiri, de argint. Era încălțată în bocanci de război și mo­letiere, purta o broboadă petrecută pe piept în dia­gonală și din pricina căreia își ținea brațele ușor depărtate, dar ghiozdanul de școală îl avea sus, drept pe mijlocul capului, și faptul acesta îi dădea un aer măreț și solemn. I-am făcut un semn mic, cu mâna, dar dis­cur­sul învățătorului era pe sfârșite: „orișice elev trebuie să fie ordonat, dar lipsa de disciplină și creș­tere a celor șapte ani de-acasă îl face să fie nedis­ciplinat”, spuse și eu am plecat. Vorbisem deja cu el despre toate problemele pentru care venisem și nu mai era nimic de adăugat. Așa că am ieșit afară din curte și am luat-o pe ulița satului, în direcția soarelui bătând din față și a mun­ților care mă ade­meneau. M-am oprit undeva, sus, pe deal, la un capăt de pantă piezișă, și când m-am întors să arunc o privire asupra priveliștii, persoana aceea mică, dar foarte distinsă și care-și purta ghioz­danul pe creștetul capului, era în fața mea.

– Ei, vasăzică sunt foarte interesantă? am în­tre­bat.

– Da, zise.

– Și vrei să mă ții minte toată viața?

– Da, zise.

– Ca pe-o călugăriță orfană?

– Nu, zise. Ca pe un peisaj. Dumneavoastră sunteți un peisaj.

M-am uitat împrejur. Un pom rămăsese cu rădăcinile peste zăpadă și-am mers acolo și m-am așezat. Fetița rămăsese la oarecare distanță. Am chemat-o, și ea s-a apropiat.

– Adică cum ca un peisaj?

– Ca un peisaj, zise. Dumneavoastră la mij­loc și-n stânga și-n dreapta doi sori. Și niște copii.

– De ce mai este nevoie și de copii?

– Este. Cum se uită copiii la dumneavoastră și dumneavoastră sunteți așa de tristă printre ei.

– Tristă?

– Da, zise. Dumneavoastră sunteți foarte tris­tă. Dar și eu sunt foarte înstrăinată, spuse și se așeză de cealaltă parte a pomului.

Ședea cu bocancii apropiați, cu mâinile adu­nate în poală și cu ghiozdanul pe cap.

– De unde știi că sunt chiar așa de tristă? am întrebat.

– Pen’că sunteți.

– Se vede?

– Da, zise. Se vede imediat. Și pen’că aveți perișorul alb.

– Perișorul meu este alb?

– Albiu, zise. Și nu este creț.

– Nu-ți plac femeile cu părul creț?

– Nu, zise. Nu-mi plac deloc.

– Eu îți plac?

– Da, zise, dumneavoastră îmi plăceți foarte mult. Eu când mă uit la dumneavoastră mie îmi vine să plâng.

– Cum așa? m-am mirat.

– Pen’că mie îmi place să fiu înstrăinată și să plâng tot mereu.

Și chiar începu să plângă, cu lacrimi mari. Ședea dreaptă, cu ghiozdanul pe cap, și plângea.

– Ești o fetiță foarte sensibilă, am spus. Dar nu mai plânge, că nu e frumos.

– Eu sunt Lili Măilătescu, poetă, spuse, și ochișorii mei plâng tot mereu.

– Lili Măilătescu – poetă?

– Da, zise. Eu sunt. Scriu la poezii.

– Am crezut că ești pictoriță.

– Fac și desene, spuse, dar cel mai mult îmi place să scriu poezii. Și dumneavoastră scrieți la poezii, nu?

– Nu, eu nu scriu poezii.

– Ce scriți?

– Eu nu prea scriu.

– Eu însă scriu, spuse. Scriu tot mereu. Tot mereu mă inspir și scriu la poezii.

– Ce fel de poezii?

– Poezii din natură și despre niște vulpi foarte mici. Îmi place foarte mult să scriu despre tot felul de întâmplări, despre animalele care există și care nu există, despre Mihai Viteazu și despre patria mea.

– Poezia despre patrie o știi pe dinafară?

– Despre patrie nu este o poezie este o compu­nere.

– O știi pe dinafară?

– Știu numai începutul.

– Mi-l spui?

– Vi-l spun. Patria mea. Patria mea eu o iubesc. Ea este falnică. Ea are fabrici, mine, uzine și diferiți locuitori. Patria mea este o grădină cu micșunele și cin’o vede nu-și crede ochilor. Atât. E frumos?

– E foarte frumos, dar eu n-am văzut niciodată micșunele.

– Micșunicile? Sunt niște floricele foarte dră­gălașe cu culorile lor. Pe-aici pe la noi cresc tot me­reu.

– Da’ poezii nu știi pe dinafară?

– Nu prea știu.

– N-ai o poezie preferată?

– Am. Jalea unei fetițe.

– Mi-o spui?

– Da. Jalea unei fetițe. Păsărică păsărea/ Du-te tu la mama mea/ Spune-i că sunt singurea/ Și mi-e tare dor de ia/ Mai departe: Păsărică cenușie/ Ia în cioc această hârtie/ Și du-i-o lui măicuța/ Să ci­tească ce e-n ea.

– Asta e tot?

– Nu. Mai urmează, că: M-a-nstrăinat de măi­cuță/ Și duc dorul de măicuță/ Ca un cuc pe creanga lui/ Jălesc dorul măicuții. Atât. E frumos?

– E foarte frumos. Da de ce scrii poezii de jale?

– Scriu după suflețelul meu.

– Păi, viața este foarte frumoasă, ar trebui să scrii poezii vesele. Suflețelul tău nu trebuie să fie trist.

– Pen’că eu mă întristez tot mereu, când scriu la poezii! Așa se întâmplă tot mereu pen’că eu mă inspir din natură și natura este ceva măreț. Dumnea­voastră nu vă inspirați din natură?

– Nu.

– Da’ ce stați aici-așa, sus pe deal?

– Mă uit la munți.

– La dumneavoastră nu sunt munți?

– Nu sunt.

– Aicea sunt tot mereu.

– Ai scris și despre munți?

– Da. Eu am un caiet de compuneri și poezii.

– Îl ai la tine?

– Da.

– Mi-l dai și mie?

– Vreți să mă dați la ziar?

– Dacă sunt poezii frumoase, te dau.

– Sunt foarte frumoase. Și toată lumea ar’ să știe că sunt eu?

– Da.

– Dacă vă dau caietul pot să am încredere că mă dați la ziar?

– Îți place chiar așa de mult să știe lumea de tine?

–    Pen’că cel mai mult îmi place să fiu deosebită.

– De asta porți ghiozdanul pe cap?

– Da, zise. M-am gândit de când eram eu foarte mititică la ghiozdan. Cum o să trec eu prin mijlocul satului și o să se uite lumea la ghiozdan.

– Și s-a uitat?

– S-a uitat.

– Și-ai fost fericită?

– Am fost cea mai fericită din viața mea.

– Bine, am spus, dă-mi caietul de poezii.

– Caietul meu de poezii este acasă.

– Păi, înainte ai spus că îl ai la tine.

– Înainte eu am vrut să vă încerc.

– Să mă încerci?

– Da. Să văd dacă pot să am încredere.

– Și-acuma ai?

– Am.

– Păi, hai atunci după caiet.

N-am mers cu ea până acasă, am așteptat-o în volgă și ea a venit gâfâind. Alerga în bocancii ei sol­dățești, cu caietul de poezii într-o mână, cu cea­laltă mână ținându-și ghiozdanul pe cap. După ce am plecat, a rămas în marginea drumului, exact așa cum o    văzusem prima oară în curte: înălțată pe vârfuri, cu broboada petrecută în diagonală, cu brațele ușor îndepărtate de trup.

Dar pe urmă a trecut multă vreme și eu am uitat. Dacă n-aș fi primit pe adresa redacției scri­soarea cu flori și cu păsări, Măilătescu Lili – poetă ar fi avut un destin nefast. Din fericire, caietul de poezii și compuneri era acasă la mine, l-am citit cu nesaț și-mi pot ține acum cuvântul dat: Măilătescu Lili este o poetă adevărată și, iată, o publicăm.

POEZII DESPRE ANIMALELE PE CARE LE PREFER CEL MAI MULT

Maimuța

Maimuță dragă

Haide tu în gară

Să ne plimbăm noi

Cu un trenuleț.

Maimuța vine îndată

Se urcă-n trenuleț

Mă urc și eu după ea

Și pornim la drum.

Maimuța îi pare bine

Face mare haz

Iar cine ne vede

Moare de necaz.

Cățelușul stricător

Un cățeluș pe asfalt

Dă rotocoale prin sat

Pe la case prin vecini

Să fure ouă și pui.

El apare și dispare

O mașină vine tare

Și-l lovește drept în frunte

Și-l aruncă prea departe.

A stat cât a stat culcat

Și iar dă rotocoale-n sat.

Iar vecinu supărat

Pac cu pușca-i trage-n cap.

De-acuma s-a săturat

Nu mai pleacă la furat

Să fure ouă și pui

Să care la cotețu lui.

O poezie despre Mihai Viteazu

Mihai Viteazu oastea își adună

Și se duce la hotare

Să nu intre dușmanii-n țară

El din corn când sună.

Oastea și-o adună

Duprin văi adânci

Ostașii ies pe brânci

Să-și apere a lui țară.

Scumpă și bogată

În de toate-îmbelșugată

El a fost rănit

Și nu s-a tânguit.

El a mers în frunte

Cu oaste înainte

Dușman n-a lăsat

Țara de i-o loat.