Toate stelele de pe cer

FORMULA AS ÎN VALEA HÂRTIBACIULUI

– Valea Hârtibaciului e paralelă cu drumul Brașov – Sibiu. Dincolo de Olt, mai spre nord. Munții Făgărașului nu se văd de nicăieri mai frumos. Un ținut de coline, plin de sași și de soare. Sașii au plecat, soarele a rămas. Și poveștile lor, care așteaptă să fie spuse –

Trenul 

Avea 17 ani când a fost deportat în lagăr și o singură vină: era de etnie germană. Îl chema Michael Müller. Un băiat blond și subțire, din Alțâna, care abia apucase să simtă ce înseamnă să-i zâmbești unei fete și, mai ales, ce înseamnă să-ți zâmbească și ea înapoi. Era ianuarie 1945 și Germania pier­duse un război despre care Michael nu știa mare lucru. Tot ce știa, în dimi­neața aceea, era că gerul e un animal ciudat, care trece prin haine și ajunge la inimă. Că inima se împotrivește, se zbate și încearcă să sca­pe. Că lacrimile nu pot alunga frigul. Că cea mai isto­vitoare distanță de pe pământ măsoară doar câți­va pași: drumul de la casa pă­rintească până la trenul care așteaptă în gară, să te ducă într-un lagăr rusesc.

„Mi-e frig, tată, mi-e frig”, a spus Michael. „Și mie, copile, și mie”, i-a răspuns tatăl, iar băiatul a simțit mâna aceea puterni­că, pe care o știa atât de bine, cum îi cuprinde umerii și-l ajută să pășească în vagon. Un alt vagon din­tre sutele, miile de vagoane de vite care, la sfârșitul celui de-al Doilea Răz­boi Mondial, i-au purtat pe etnicii ger­mani din România până în lagărele sovie­tice. Toți bărbații cu vârste cuprin­se între 17 și 45 de ani și toate fe­meile între 18 și 30 de ani. Aproa­pe 70.000 de suflete, pedepsite doar pentru vina de a se a fi născut germani. Răz­boiul se încheiase. Un rău fusese înlocuit cu un altul.

Tată și fiu au urcat îm­pre­ună. Au salutat tăcuți pe oa­menii pe care îi știau. Sași din Retiș, din Noiștat sau Agnita. Apoi trenul s-a pus în mișca­re, iar toți cei 17 ani de viață ai lui Michael au rămas în ur­mă. Gară după gară – Noch­rich, Hosman, Cornățel, Ca­șolț – Mi­chael a continuat să-i salute din cap, întocmai ca tatăl său, pe cei care urcau. Sașii de pe Valea Hârtiba­ciului plecau în cea mai lungă călătorie a vieții lor. Au sperat că, printr-o minune, se vor opri la Sibiu. Au ajuns, însă, până la Donețk.   

Promisiunea

Acolo, departe, într-o altă noapte de iarnă, într-o baracă împrejmuită cu rânduri de sârmă ghimpată, Michael a simțit cum îl pândește iar animalul acela ciudat, plămădit din frig și frică. Oricât aer cald și-ar fi suflat în palme, nu era chip să-l alunge. Îi trecuse de haine și i se lipise de oase. Inima se zbătea, la fel ca și altădată, și încerca să scape. Băiatul știa deja că lacrimile nu ajută cu nimic. S-a hotărât să înfrunte frigul. S-a ridicat în capul oase­lor, cu grijă să nu-i tre­zească pe oamenii care dormeau în jurul lui, și a ieșit afară. Vântul l-a lipit de peretele barăcii, dar nu a dat înapoi. A rămas cu privirea pironită la stele. Niște stele în­depărtate și reci, albite și ele de gerul acela cum­plit. A închis ochii și a încercat să facă din frig, liniș­te. La început, tot ce a auzit a fost inima. Inima lui zvâcnind, încer­când să scape. Michael ar fi vrut s-o ia în palme, să sufle aer cald peste ea, s-o încălzească, să-i vorbească. „Haide, inimă, fii cuminte, o să fie bine, o să fie bine…” „O să fie bine”, a șoptit Michael, și a deschis ochii. Ste­lele, mai ales cele dinspre apus, dinspre casă, stră­luceau acum, pline de viață. „Sunt aceleași stele ca cele din Alțâna”, s-a gândit și a simțit, brusc, cum inima i se liniștește, iar frigul devine, încet, liniște. La mii de kilometri de casă, se afla sub ace­lași cer. Dincolo de sârma ghim­pată, s-a auzit lătratul unui câine, apoi, ca dintr-o altă viață, muge­tul îndepăr­tat al unei vaci. Mi­chael a închis iarăși ochii, cât să se viseze ajuns acasă. Și-a lăsat mama să-i ciufulească părul și a strâns în palme o cană de lut cu lapte fierbinte, până când a simțit că anima­lul acela ciudat se retra­ge, copleșit de o căldură uriașă. Nu-i mai era frig și nu-i mai era tea­mă. Iar plân­sul avea acum un rost. Mi­chael și-a șters cu mâneca lacrimile de pe față și a intrat în baracă. Un milion de oameni să fi fost înăuntru, și tot ar fi recu­noscut răsuflarea tatălui său. A mers orbește până acolo și s-a așezat pe margi­nea patu­lui de fier. „Tată, dormi?” N-a primit niciun răs­puns, dar răsuflarea tatălui a devenit mai rară, cât Michael să înțeleagă că poate vorbi mai departe. „Tată, dacă o să ajung din nou acasă, promit că n-am să mai plec niciodată de acolo! Auzi, tată, auzi? Ni-cio-da-tă!” Tatăl auzea, dar se pre­făcea că doarme, pentru ca inima cu­rată a fiului său să nu se încarce cu plânsul lui greu, neputincios, de om matur, înfrânt de viața asta absurdă. Michael, însă, știa că fusese auzit. În noap­tea aceea n-a mai simțit frigul. Era din nou acasă, în vis, în Alțâna, dan­sând în curtea bisericii bătrâne, cu fata fru­moasă pe care o iubea.

Aproape 5 ani a lucrat Michael în fabrica de cocs de la Donețk. 5 ani în care doar promisiunea aceea, din noap­tea în care a aflat cum poate fi alun­gat frigul, l-a ținut mai departe în viață. În tot timpul ăsta, nu a primit nicio veste, nicio scri­soare de acasă. Nu avea cum. Iar cele pe care le trimitea el erau scrise sub supravegherea unui soldat și sunau mereu și mereu la fel: „Mă aflu în Donețk și îmi merge bine; Mă aflu în Kiev și îmi merge bine…”. Dar nu era bine, nu era deloc bine. Iar când oboseala, foamea și rândurile de sârmă ghim­pată începeau să zgârie prea tare, Michael privea întotdeauna stelele dinspre apus. Erau aceleași cu cele de acasă. Gândul că se va întoarce acolo, în raiul lui de pe Valea Hârtibaciu­lui, îl făcea să strân­gă din dinți, zi după zi, noapte după noapte. Pen­tru că fericirea, uneori, e doar o cană de lut cu lapte fierbinte, pe care o ții între palme, atunci când ți-e frig.

Doar așa au răzbit, doar așa Michael și tatăl său s-au întors acasă. Mulți sași, însă, au rămas acolo, pentru totdeauna. Pentru toți oamenii de pe Valea Hârtiba­ciu­lui care s-au stins acolo, în lagărul de la Do­nețk, tatăl lui Michael, dulgher de meserie, s-a zbătut să facă rost de niște scân­duri. Pentru fie­care om avea nevoie de patru. Doar patru scân­duri prinse în cuie, pentru ca pământul acela, care și astăzi e mar­torul unui război cumplit, să-i primeas­că înăun­trul lui, ca pe niște creștini ade­vărați.

Casa

„Gara se află la capătul străzii unde locuiesc și acum. Sunt doar câțiva pași de acolo până acasă.” Când, în octombrie 1949, Michael Mül­ler, împre­ună cu tatăl său, au pus piciorul pe mi­cul peron al gării din Alțâna, inima tânărului a zvâcnit iarăși și a scos un țipăt. Un țipăt ascuțit, sfâșietor, venit dintr-o altă lume. Michael s-a speriat. În toți anii aceia de viață împrejmuită cu sârmă ghimpată, aflase multe despre inima lui, dar nu și că putea să strige. „Nu poate fi inima”, s-a gândit Michael, „inima nu țipă”. Și a căutat cu privirea în sus, spre cerul ireal de albastru, până când ochii lui au găsit un punct mișcător, care dădea roată culmilor cu zborul lui înalt. Un uliu. „El trebuie să fi fost”, s-a gândit Michael și a în­cercat să-și liniștească bătăile inimii. „Ai auzit și tu, tată?”, a întrebat băiatul. „Nu, fiule. Ce să aud?” „Uliul, tată, un uliu…” Tatăl l-a privit mirat pe fiu. Nu, nu auzise nimic. Însă țipătul ră­măsese: un ecou prelung al unui uliu nevăzut. Michael a încercat să mărească pasul, dar inima l-a asurzit cu totul. Casa lor era acolo, așa cum o știa, așa cum o visase noapte de noapte, vreme de aproape 5 ani de zile. Însă la poarta ei, acum, se aflau niște străini, care i-au privit lung pe cei doi bărbați, ca pe niște fantome. „Unde credeți că intrați? Aici locuim noi! Casa voastră e acum pe deal, dincolo de șina fera­tă!” Michael a clipit doar de câteva ori. N-a mai vă­zut nimic. Nimic! I-a în­trebat pe oa­me­nii aceia dacă nu cum­va au o țigară. Aveau. Le-a mul­țumit, a aprins-o, s-a uitat la cer. „O să fie bine, tată, o să fie bine!” Iar mâna lui puternică a cuprins umerii strânși de durere și de umilință ai tatălui său. După aproape 5 ani de zile, el, tatăl, avea acum nevoie de mângâiere. Michael a privit fumul cum se risi­pește în aerul albastru de toamnă: 5 ani de dor de casă, doar ca să ajungi în fața porții și să nu poți să intri. Tată și fiu au pornit încet, fu­mând, spre dealul unde se aflau co­cioabele celor mai năpăstuiți oameni din Alțâna. Acolo, o fe­meie, mama unuia și soția celui­lalt, auzise un țipăt de uliu și ieșise în poarta casei. În tot pus­tiul anilor de atunci, dragostea zvâcnea mai vie ca niciodată.

„Trebuie să înțelegeți că ne luaseră tot, tot, nu doar casa! Mobila, anima­lele din grajd, carul, unel­tele, grâul, porumbul, făina, până și ultimul pumn de mălai din ladă îl luaseră!” Dar Michael Müller avea ceva ce nu putea fi luat: inima lui uriașă, des­pre care tocmai aflase că poate să țipe ca un uliu. O inimă de 22 ani, în care încă­puse suferință cât pentru șapte vieți. O inimă care învățase cum să facă din frig, liniște. Și-a îmbrățișat mama. A lăsat-o să-i ciufulească părul. Însă n-a mai apucat să-i zâmbească fetei pe care o iubea. N-a avut timp. Au­­to­rită­țile au descoperit aproape imediat că Müller Michael din Alțâna nu și-a sa­tis­făcut stagiul militar. Când a venit ordinul de încorporare, tânărul a pus repede câte­va lucruri într-un cufăr de lemn. Apoi și-a aprins o țigară și a privit fumul. Și-a ascultat inima pe dinăuntru. I-a șoptit să tacă. Se obișnuise.

Canalul

„N-a fost armată ce a făcut el, muncă de rob a fost! Ce armata e aia, cu lopată, cazma și hârleț, să sapi toată ziua șanțuri pentru calea ferată?! Și asta-i încă una, că se obișnuise din lagăr cu munca de jos… Dar când trenurile tre­ceau pe lângă ei, oamenii din vagoane știau că soldații care sapă sunt toți de etnie germană! Hitle­riștilor!, li se striga din vagoane, iar ei săpau acolo mai departe! Mama voastră de naziști! Huo! De parcă sașii din România au avut vreo vină pentru războiul lui Hitler… Și aia încă a fost viață bună, că, după un an, s-au gândit coman­danții lui că de ce nu poate fi mai rău, dacă poate fi mai rău… Așa că l-au luat de la calea ferată și l-au dus să sape la Canal, împreună cu toți pușcăriașii! Sapă, hârleț, lopată, roabă! Doi ani de armată! Ca să iasă în oraș, în vreo permisie scurtă, era obligat să în­șire toți membri Comi­tetului Central al Parti­dului: Gheorghe Gheor­ghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Maurer, Ana Pauker… Și noaptea, trezit din somn, trebuia să-i spună pe toți! De ce să doarmă dușmanul po­porului din Alțâna, când poate spune poezii de partid?! Dar uite că se obișnuise și cu asta, și cei doi ani aproape tre­cuseră…”

La asta se gândea și Michael, când s-a trezit în dimineața aceea. Că doi ani aproape trecuseră. Că se va întoarce acasă și, într-un fel sau altul, își va lua viața înapoi. Își făcuse cândva o pro­misiune, într-o noapte de iarnă, într-o baracă dintr-un lagăr sovietic. Acum putea să-i scrie, nesupravegheat de nimeni, acelei fete din Alțâna: fata cu cel mai frumos zâmbet de pe pământ. Iar ea îi scria înapoi. Și asta era de ajuns, ca viața să fie frumoasă, era de ajuns ca Michael să poate zâmbi în fiecare zi. Și-a curățat bocancii, și-a îmbrăcat uniforma și a intrat în sala de mese. Primul lucru care l-a izbit a fost lumina. Becul chior care pâlpâia deasupra meselor până ieri fusese înlocuit cu un altul mult mai puternic. Iar în lumina aceea orbi­toare, Michael a văzut că sala fusese înconjurată de oameni cu arme. Când a pășit, toate armele acelea au fost îndreptate către el. A auzit din nou țipătul de uliu înăuntru și un fâlfăit frânt de aripi: inima lui care se prăbușește într-un hău fără fund. „Asta a fost, inimă, acum ne luăm rămas bun.” Și-a ridicat ochii și l-a privit țintă pe maiorul care a intrat în încăpere. Cu o voce gravă, citind de pe niște hârtii cu antet oficial, ofițe­rul acela i-a anunțat pe soldați că armata lor se mai prelungește cu un an. „Vedeți dumnea­voastră, în momentul acela, după toate prin care trecuse, inima tatălui meu a învățat din nou să râdă. Nu, nu urma să fie împușcat, așa cum cre­zuse… Era doar un nenorocit de an în plus! Și ce mai însemna încă un an, după alți șapte de chin, de dor și de suferință?! S-a întors acasă, după opt ani de pribegie! S-a întors în Alțâna și s-a ținut de cu­vânt!”

Rosemarie

Rosemarie Müller a tăcut.    Stă în fața mea, neclintită, cu o liniște demnă înti­părită pe chip, sub care ghicești însă căl­dura unui foc mocnit. „M-ați întrebat de ce n-am plecat din Alțâna, ca toți ceilalți sași. De asta n-am plecat! Pentru că pro­misiunea tatălui meu a devenit una cu a mea! Înțelegeți?!”

Ne așezăm la umbră, în grădina de lângă zidul bătrân, de piatră, al bisericii fortificate. Cerul este blând, amorțit de zumzetul neîntrerupt al insectelor.

Michael Müller s-a întors și n-a mai plecat. A ră­mas acasă, în Alțâna, cu inima lui plină de cicatrice, dar încă vie, mai vie decât oricând. Inima lui i-a spus s-o caute pe fata care i-a zâmbit demult, într-o altă viață, pe când avea doar 17 ani. A găsit-o. Și-au zâmbit din nou. Și au dansat, la nuntă, aici, unde mă aflu și eu acum, în curtea unei biserici bătrâne, exact ca într-un vis dintr-o noapte geroasă de lagăr.

Rosemarie Müller tace mai departe. După toată povestea pe care mi-a spus-o, liniștea s-a așezat ca un văl greu peste noi. De niciunde, se aude țipătul ascuțit al unui uliu. Tresar. Aș vrea s-o întreb pe femeia asta din fața mea dacă și ea l-a auzit, sau doar inima mea a învățat să țipe. Dar nu pot s-o întreb așa ceva. Nu-mi rămâne decât să tac și eu și să ascult liniștea cum foșnește. Apoi, pentru că așa se întâmplă în viața asta, se aude un telefon sunând. Rosemarie răs­punde. Vorbește calm, egal, în limba veche a sașilor de aici. Limba veche a unor veacuri și veacuri de istorie ardelenească. Ea a rămas să ducă această limbă mai departe. Pentru că astăzi, este ultimul învățător care predă în germană co­piilor români și romi din satele de pe Valea Hârti­baciului. De multe ori, lecțiile le ține chiar aici, în grădina asta fermecată, unde ne aflăm și acum. Pen­tru că Rosemarie știe că și matema­tica, și geografia, și istoria se învață mult mai bine atunci când cânți, dansezi, alergi și te joci într-o gradină. În grădina asta fermecată, unde vara, de doi ani încoace, de când bolta bisericii bătrâne s-a pră­bușit, au loc și slujbele enoriașilor sași din Alțâna. Pentru că nu doar istoria, ci și credința se deprin­de mai ușor într-o grădină. Rosemarie închi­de telefonul. „Vreți să ne întoarcem?”, mă întreabă. „Să ne întoarcem”, îi răs­pund.

Bucuria

„Știți, pentru că tatăl meu, atunci când s-a întors din armată, s-a înscris de nevoie în Colec­tiv, a primit cel mai frumos cadou de la autorități: a fost lăsat să se întoarcă în casa părintească. Acolo s-a născut fratele meu, acolo, câțiva ani mai târziu, m-am născut și eu.” O casă pustie, care a fost umplută însă cu toată viața și dragostea de pe acest pământ. Doar urmele tăciunilor aprinși, pe care cei care au locuit înainte i-au aruncat, nepăsători, pe podea, n-au putut fi șterse nici astăzi. „Au rămas acolo petele, ca să nu uit niciodată”, spune Rosemarie. „Să nu uit nicio­dată…”, repetă. Cum nu uită niciodată serile în care tatăl ei se întorcea acasă. Vizitiu, scria pe car­tea lui de muncă, iar asta însemna că vara trebuia să mâne caii de la trăsura medicului veterinar prin satele de pe Valea Hârtibaciului, iar iarna, aceiași cai, la sanie. „Mă duc la odihnă”, spunea Mi­chael, râ­zând, când pleca la lucru. Pentru că mun­ca adevă­rată începea abia când se întorcea acasă. Fân, lemne, animale, brazde: muncă, muncă și iar muncă. Iar o copilă cu ochi mari și fustiță înflo­rată, fetița lui, Rosemarie, îl însoțea oriunde s-ar fi dus. „Nu mă puteam dezlipi de el, n-am putut să fac asta nicio­dată. Și-l tot vedeam cum mun­cea, mereu și mereu, cu zâmbetul pe buze. I-am și spus odată, când l-am văzut cum căra în spate un morman imens de fân pentru bivoli: Tati, dar e foarte grea munca pe care o faci. Iar el mi-a răspuns ceva ce, iarăși, n-am să uit niciodată: E o joacă, Rosi, o joacă! Să știi că nicio muncă, pe lumea asta mare, nu-i mai fru­moa­să decât munca de țăran! Avea o bucurie uriașă tatăl meu înăuntru. Uriașă!”.

Noaptea, când întunericul ascundea casele și dealurile din Alțâna, Michael rămânea pentru câteva clipe cu ochii ațintiți la cer. „La ce te uiți, tati?”, îl întreba fetița. „La stele, Rosi, la stele!”, îi răspundea bărbatul. Apoi, Michael își ștergea ochii cu mâneca hainei, își lua în brațe fetița, iar fata se strângea la pieptul lui, cât să simtă acolo, înăuntru, bătăile calde ale inimii lui uriașe. „Țin minte că mi-era frig. Dar inima tatălui meu lipită de a mea alunga mereu și mereu frigul ăsta!” Intrau înăuntrul casei, așa, îmbrățișați. Acolo îi aștepta femeia cu cel mai frumos zâmbet din lume. Le aducea fiecăruia câte o cană cu lapte fierbinte de bivoliță. Cana de lut le încălzea pal­mele, „iar aceea era bucu­ria”, spune Rose­ma­rie Müller: „abu­rii de lapte dintr-o cană de lut, mama, tata și fratele meu, toți împre­ună, pre­gă­­tin­du-ne de ma­să”. Zboară, Rosi, zboară!, spu­nea Michael și începea să-și rotească copi­lul, de jur împrejur, până când mama, râzând, spunea că e timpul pentru rugă­ciune. După masă, Rosi și fratele său se cuibăreau în brațele lui Michael, iar el le mângâia părul, până când adormeau. „Știți, asta m-au învățat părinții mei: că viața asta este atât, atâââât de frumoasă!” Iar viața a tot fost frumoasă, multă, multă vreme…

Alțâna

„Alțâna”, îmi povestește Rose­marie Mül­ler, „era locul unde sașii, româ­nii și romii erau me­reu împreună, egali, pe stradă, la școa­­lă, la bo­tez, la nuntă, la înmormântări, oriunde!” Până când, în toiul celei mai mari bucurii, Revo­lu­ția din decem­brie 1989, toate astea s-au oprit. 800 de sași tră­iau în Alțâna în 1990, doar 48 se mai află astăzi aici. Unul după altul, oamenii și-au lăsat casele și viața în urmă. Au pornit spre un alt destin, de­parte, cu promi­siunea că viața aceea va fi mai bună. Un singur om nu putea fi înduplecat să ple­ce. Îl chema Michael Müller, avea 62 de ani atunci, iar cu 45 de ani în urmă, într-un lagăr sovietic, le pro­misese tatălui și inimii sale ceva. „Lasă-l pe încăpă­țânatul ăsta de taică-tu și vino cu noi”, îi spuneau lui Rosemarie prietenele sale. „De ce îi strici viața fetei ăsteia?!”, îi striga lui Michael câte o rudă apropiată. „Haide, veniți odată cu noi!” „Venim, o să venim”, le răspundea Michael, în timp ce-i făcea cu ochiul fetei sale. Își conducea până la poartă rudele, le privea îndepărtându-se, iar când era sigur că nu mai putea fi auzit, striga în urma lor: „Duceți-vă voi li­niștite în Germania, că noi n-o să venim nicio­dată!”.

Sașii din Alțâna plecau, însă, pe capete. Nu era zi pe atunci în care Rosemarie să nu își ajute vreun vecin sau prieten, să-și strângă lucrurile într-un cu­făr de lemn. „Parcă într-un sicriu pu­neam lucrurile alea, parcă într-un sicriu…”

Era 1996, când, de la prea multă tristețe și pără­ginire, femeia cu cel mai frumos zâmbet din lume, soția lui Michael Müller și mama lui Rosemarie, s-a stins din viață. Pentru fată a fost prea mult. „N-am putut să duc suferința și m-am îmbolnăvit și eu. Cancer de gradul 4. Așa am ajuns în Germania, doar ca să mă tratez la un spital bun. Dar simt că nu doctorii m-au vindecat, ci ini­ma mea! Cine o să aibă grijă de mormântul mamei?!, mă gândeam, cine o să aibă grijă de tata?! Apoi mă vedeam cum urc Hârtibaciul, doar ca să se apropie munții de mine, și așa un dor îmi zvâcnea în inimă, că am simțit că trebuie, tre-bu-ie să mă întorc acasă! Când am ajuns, eram vindecată! Tata mă aștepta. M-a luat în brațe și, li­pită de el, am simțit iarăși inimile noastre zvâcnind îm­preună! Inimile noastre erau la fel, înțelegeți?!” Rosemarie s-a oprit din povestit și mă privește țintă în ochi. Privirea ei mă arde.    E căldura vie a unui foc nestins. Ochii ei sunt doar o inimă care dogorăște.

Din 2006, a­nul când, la 80 de ani neîmpliniți, Mi­chael Müller și-a lăsat trupul în cimitirul satului, pentru ca inima lui să urce la cer, sașii au început să se reîntoarcă în Alțâna. Sunt an de an aici, înapoi, la fiecare sărbă­toare. Câțiva s-au întors definitiv. „Dorul din inimă i-a copleșit și pe ei, unul după al­tul”, îmi spune Rosemarie Mül­ler, femeia asta căreia i-a rămas în pază toată taina unui cuvânt uriaș: ACASĂ.