NEMURITORII din cetatea Romei

– Despre daci, doar de bine: noi descoperiri arheologice la Roma –

La 2.000 de ani distanță și la 2.000 de kilometri depărtare de România, istoria dacilor e mai vie ca oricând. La Roma, în capitala Italiei, s-au descoperit recent 60 de fragmente de basoreliefuri reprezentând războinici și arme dacice. Fascinația romanilor pentru daci este greu de explicat. Îi învinseseră în război. De ce să-i idealizezi și să-i trans­formi în statui? O enigmă istorică, pe care am vrut s-o cunoaștem la fața locului.

Descoperiri de „importanță majoră”

Acum ceva mai bine de un an, în plină pandemie, când planeta părea să se fi oprit în loc, arheologii italieni se întâlneau la Roma, în spațiul elegant al Muzeului „Mercati di Traiano”, pentru a face publice ulti­mele descoperiri din celebrul For al lui Traian. Zeci de fragmente noi de basorelief ieșeau la lu­mină, după 2000 de ani de istorie: ima­gini cu arme din răz­boaiele daco-ro­mane, flancate de impozante statui de daci, o capodoperă care orna una dintre clădirile din centrul capitalei imperiale. În știrea difuzată de presa italiană, Cla­u­dio Parisi Pre­sic­ce, directorul mu­ze­u­lui, cataloga des­co­peririle de lângă Colum­na lui Traian drept un mare eveniment arheologic. „Am descoperit multe piese. Cele care aparțin frescelor cu armele dacilor sunt aproximativ 60, dar avem și trei piese care aparţin unor statui de daci. Toate sunt piese de importanţă majo­ră!”.

În vreme ce în țară, discu­țiile despre daci mor înainte să încea­pă, în Occident, cercetă­tori de elită își dedică întreaga carie­ră spectaculoaselor repre­zentări ale luptătorilor daci în arta romană. Un demers cu adevărat remarca­bil, căruia am dorit să-i fiu mar­tor la fața locului.

Dacii și ghizii italieni

De la Gara „Termini”, dru­mul către centrul istoric al Ro­mei duce, inevitabil, pe Via dei Fori Imperiali. E ceva somp­tuos în acest drum străjuit de pini, fiecare pas pe care îl faci e un pas pe urmele marii istorii a lu­mii! Cei mai mari împărați ro­mani te întâmpină în statui de mărime natu­rală, așezați însă pe socluri joase, la nivelul privirii. În spatele lor, sveltă și avân­tată, asemenea unui obelisc, se înalță Colum­na lui Traian. Pe vârful monumentului, la 40 de metri înălțime, figuri de daci îi pri­vesc de sus pe eroii Romei.

Cu cât te apropii de Columnă, grupurile de turiști sunt tot mai compacte, strânse în jurul unui ghid de limbă engleză, spaniolă, ger­mană sau poloneză. Și, oricât de străine ți s-ar părea anumite limbi, nu ai cum să nu recunoști cuvântul-cheie care leagă toate conversațiile ca un magnet – „I Daci”, „Los Dacios”, „Les Daces”, „The Dacians”, „Die Daker”. Ghizii le spun turiștilor o poveste nemai­auzită: povestea unui popor curajos de la nord de Dunăre care, vreme de două secole, s-a luptat de la egal la egal, cu marele imperiu roman. Po­ves­tea unui neam de oameni care nu se temeau de moarte. „Pri­viți, aceasta e poves­tea scrisă în piatră a unui popor nemuritor!”, spune un ghid spaniol, ară­tând spre monumen­tul care do­mină cen­trul antic al Ro­mei.

Câțiva metri mai în­colo, de data asta, în jurul unui ghid de lim­bă engleză, un grup de turiști mai în vârstă ascultă ex­pli­cații despre aurul dacic, adus la Roma din Carpați. Ghizii romani sunt neîn­tre­cuți când vine vorba să „împacheteze” istoria: de­clamă ca niște actori, își ridică mâinile în aer, subliniază pe ton grav, profesoral, când ajung la informațiile esențiale, dramatizează ca în teatrul antic, numai să-și țină publicul atent la poveste. Chiar dacă nu știi bine limba în care vorbesc, înțelegi tot ce spun, prin „jocul” lor, demn de ma­rile scene ale lumii. Nu mai vorbesc de emoția pe care o trăiești ca român. Trecutul nostru dacic are parte, în Occident, de toată recunoașterea cuvenită unei mari istorii!

Măreția Romei și aurul dacilor

Puține artefacte arheologice au rămas în picioa­re din Roma de acum două milenii. În uriașul For al lui Traian, doar Columna mai e la fel ca atunci când a fost recepționată de exigentul arhitect Apolodor din Damasc, chiar dacă culorile vii în care fusese pictată s-au șters. Secolele au măcinat piatra adusă tocmai din Asia Mică, incendiile au așezat peste ea cenușă, impunătoarea statuie a împăratului Traian a fost dată la topit și înlocuită cu cea a Sfântului Petru, capiteluri și coloane de cea mai mare valoare au fost sparte în bucăți, devenind simplă piatră de zid medieval. Ca prin minune – sau poate prin voia destinului – doar Colum­na a rămas întreagă, una dintre cele mai tulburătoare mărturii din istoria noastră veche.

Dar mai exista o prezență vie și pitorească a Romei antice: Piețele lui Traian, parte, asemeni Columnei, a Forului, s-au păstrat într-o formă foarte bună, care arată anvergura capitalei imperiale, în jurul anului 100. Transformate în muzeu, Piețele lui Traian domină astăzi complexul arheologic. Din înaltul lor, de sub coridorul umbrit de arcadele din cărămidă roșie – un veritabil „mall” antic, plin, odinioară, de prăvălii și de tarabe – privești, deopotrivă, peste Roma și peste istoria ei.

Aici, sus, în Muzeul „Mercati di Traiano”, mă întâmpină dis­tinsa doam­nă Lucrezia Unga­ro, specialistă în reprezen­tările lumii dacice în arta romană. Mă așteaptă zâmbind, cu gân­dul la coincidența întâlnirii noas­tre: cu doar câteva zile în urmă, ținuse o prezentare în fața unor studenți din Bucu­rești, interesați de Forul lui Traian. Mă introduce și pe mine, cu siguranța unui spe­cialist al trecutului, în atmo­sfe­ra orașului de acum două milenii, din vremea când au fost construite Columna și Forul lui Traian, două dintre cele mai importante surse de informații despre lumea daci­că. Pentru început, o infor­ma­ție șocan­tă pentru turistul de azi: Columna lui Traian, care azi domină centrul Romei, era, la vremea ridicării ei, „captivă” într-o curte strâmtă, între bibliotecile greacă și romană din Forul lui Traian! Nu era așa vizibilă ca acum, în schimb, scenele repre­zentate pe ea puteau fi „citite” de la balcoanele interioare, dispuse pe mai multe nivele, ale biblio­tecilor.

„Aici era Forul lui Nerva, aici cel al lui Cezar, aici cel al lui Augustus, iar aici se afla Forul lui Traian, întins pe o suprafață cât celelalte foruri vecine la un loc! Piața, enormă, era în sine o re­prezentare a puterii. Totul se dilată în vremea lui Traian: statuia lui ecvestră, din centrul pieței, era de patru ori mai mare decât cea a lui Marcus Aurelius, care era, și ea, uriașă! Imaginați-vă un zgârie-nor nebunesc! Totul era «fuorimisura»! N-am găsit nicăieri un cost definitiv al acestor lucrări monumentale, dar lista materialelor folo­site, prezentată în unele cercetări, spune totul despre cât de mulți bani au înghițit aceste con­strucții. Au fost, între 107 și 112, ani de investiții foarte importante în Roma, iar totul a fost făcut din tezaurul adus din Dacia și din exploatarea aurului din Apuseni, în primii ani de după răz­boiul cu Decebal. Putem spune, fără să greșim, că o parte importantă a Romei i se datorează Daciei și bogățiilor ei incredibile”, concluzionează Lu­cre­­zia Ungaro, cu o expresie de admirație înscrisă pe chip. „Il oro dacico!”.

Am învățat cu toții că după războaiele cu dacii, Traian i-a scutit, o vreme, pe cetățenii Romei de impozite și că a dat startul unor serbări cum nu se mai pomeniseră până atunci în oraș. Realitatea pe care o clarifică Lucrezia Ungaro e că bună parte din comoara dacică nu s-a dus pe „pâine și circ”, ci a fost „îngropată” în opere mo­numentale – inclusiv fascinantele reprezentări de daci – ale căror urme dăinuiesc și azi!

Învinșii glorificați

Privesc de jur împrejur: sunt încon­jurat de ruinele uriașului oraș construit, după planurile lui Apolodor din Da­masc, din comoara dacică pe care o vezi aievea pe scenele din vârful Co­lum­nei: imagini cu care pline de aur, trase de boi, care au luat lungul drum al Romei. Automat, îmi vin în minte imagini din Munții Apuseni, locuri pe care le-am bătut adesea cu pasul, fără să mă gândesc că o parte a strălucirii Romei antice, așa de admi­rată în lumea de azi, se datorează au­rului din minele dacilor…

Despre statuile de daci răspândite prin Occi­dent s-a mai vorbit în ultimii ani. Câțiva entuziaști au reușit chiar să le pună pe o „hartă” virtuală, pen­tru a putea fi vizitate de românii amatori de istorie, în timpul peregrinărilor prin Europa. Dacă ești bine informat și dacă ai un pic de spirit de orientare, poți vedea statui de daci în Piazza del Popolo, pe Ar­cul lui Constantin din Roma sau în „Giardino dei Boboli”, din Florența. Dar ele trebuie văzute de două ori, odată singur, ca să le trăiești ne­dirijat frumu­sețea și emoția pe care ți-o stâr­nesc ca „ro­mân”, și încă o dată, ajutat de subtilitățile unui isto­ric, care să-ți explice „măreția dacică”, noblețea pe care o răs­pândesc, respectul ro­ma­nilor față de ei, atunci când i-au așe­zat cu mâinile dezlegate, alături de cer.

Combinație de forță bru­tă și stăpânire de sine, de bărbă­ție și înțelepciune, de mândrie neînduplecată și de curaj nebu­nesc, dacii de la „Mer­cati di Traiano” privesc pes­te lume, de­parte, în zări, contemplându-și, parcă, peste veacuri, propria ne­murire. Ating marmura rece a statuilor gigan­tice, înalte de 3 metri, și mă în­carc de emoție. Nicăieri nu tră­iești mai plenar gran­doarea isto­riei noastre, decât într-un muzeu de elită din inima centrului lumii antice, în care sta­tuile de daci sunt piesele de rezistență!

„Să ne uităm numai la îmbrăcămintea daci­lor! Sunt îmbrăcați atât de frumos, au aceste tunici strânse cu cingătoare, pantaloni lungi, închiși la glezne, și poartă încălțări din piele. Vi se par barbari niște oameni care se îmbrăcau astfel, acum 2000 de ani?! Priviți apoi aceste mantale, cu franjuri dichisite, minunat lucrate. Reprezentările acestea, atât de complexe, le fac onoare dacilor! Cuceriți de romani, dacii puteau să fi fost prezentați mult mai simplu, mult mai schematic. Nici vorbă de așa ceva!”.

Dacii, în locuri publice

În funcție de locul în care au fost descoperite și de caracteristicile lor, se presupune că statuile de daci erau prezente în cel puțin trei locuri distincte din Roma: în porticurile interioare ale pieței principale, în interiorul și în exteriorul unor basilici.

Lucrezia Ungaro duce mai departe firul po­veștii. „Unele dintre statuile de daci erau prinse în perete, pe porticurile pieței. În spate, unele din­tre ele au niște detalii care serveau ca să le poți fixa în zid. Avem însemnări de pe vremea săpături­lor franceze, făcute la Roma în vremea lui Napo­leon, din care rezultă că unele statui provin din interiorul Basilicii Ulpia. În acest caz, vorbim de o semnificație foarte puternică – basilica era cen­trul activității juridice și administrative ro­mane, un loc de foarte mare importanță, dar și extrem de populat. Există și ipoteza ca în Piața Forului să fi fost o alternanță de statui mari, făcute din mar­mură colorată. Trag speranța că, împreună cu co­legii mei, vom termina cât de cu­rând cercetările atât la nivelul basilicii, cât și al porticului, ca să putem spune cu certitudine unde se găseau aceste binecuvântate statui de daci. De mare ajutor ne vor fi ultimele descoperiri de baso­reliefuri cu arme dacice și bucățile de statui”.

Istorie scrisă cu cioburi

După o discuție întinsă pe mai mult de o oră, doamna Ungaro îmi permite accesul în sala muzeului în care se găsesc ultimele descoperiri legate de daci. „Săpăturile sunt, mo­­mentan, sistate în For. Nu știm dacă se vor relua și nu știm dacă ar mai fi ceva important de descoperit în zonă. Fragmentele acestea, dez­gropate recent, ar putea fi ultimele noastre indicii despre povestea dacilor…”,    spune, la despărțire, Lu­­crezia Ungaro.

Rămân singur în sala de la par­terul Piețelor lui Traian. Totul în ju­rul meu, zeci de piese, spun o părti­cică din monumentala istorie a dacilor. La o primă vedere, poți crede că ai în față niște spărturi de marmură, nimic mai mult. Dar fiecare mic detaliu e parte a unui întreg esențial: aici, un picior de răz­boinic dac, încălțat în opinci, ca cele de azi, dinco­lo, un fald de manta, mai încolo, o mână vânjoasă de războinic, într-un colț, o căciulă dacică. Apoi, nu­meroase fragmente de arme dacice. Toate, de o ca­litate incredibilă. După două milenii, un centru isto­ric săpat în numeroase rân­duri, precum centrul Romei, con­tinuă să scoată la lumină in­formații de primă mână des­pre lumea dacică! La 2.000 de ani distanță și la 2.000 de kilometri depărtare de România, povestea dacilor e mai vie ca oricând!

***

LUCREZIA UNGARO (istoric, fost director al Muzeului Forurilor Imperiale din Roma): „Dacii erau foarte evoluați, nu aveau nimic de-a face cu imaginea barbarului”

– Stimată doamnă Lucrezia Un­garo, în do­cumentarea pentru vizita la Roma am dat, la tot pasul, peste nu­mele dum­neavoastră, și în materialele pe care le-am citit, și în recomandările pe care le-am primit, legate de tema prezenței dacilor în Italia. Cum a în­ceput inte­resul dvs. pentru ei?

– Am început să studiez dacii foarte devreme. Primele restaurări ale unor statui de daci le-am făcut încă din anii ’90. Am reluat tema mai târziu, când am lucrat la proiectul Muzeului Forurilor Imperiale „Piețele lui Traian”, pe care l-am inaugurat în 2007. Apoi am făcut o expoziție în România, „Înainte și după Traian”, în 2010. Materialul legat de reprezentările dacilor în arta romană este imens, muncesc din greu ca să avansez cu cercetările mele. La început, în tinerețe, studiam și noaptea, studiam și duminicile…

– Câte statui de daci se găseau în Forul lui Traian, la inaugurarea sa din anul 112?

– În For, trebuie să fi fost în jur de 40 de statui de daci. Asta e sigur! Vorbim de un număr foarte important. Dar au existat și statui, sculptate tot atunci, care nu au fost expuse public. Bunăoară, eu am cercetat îndeaproape câteva dintre statuile de daci care se găsesc pe Arcul lui Constantin, lângă Colosseum. După mine, acelea erau, probabil, conservate undeva și au fost trimise la Arcul lui Constantin, când acesta a fost construit, la începutul secolului IV. La baza sta­tuilor, e scris „Ad Arcum” sau „Ad Arc”, indiciu că trebuiau să ajungă pe Arcul lui Constantin. Au fost făcute și ele în primul secol, pe vremea lui Traian sau puțin după, dar nu au fost niciodată montate în Forul lui Traian.

– Ce ne spuneți e de-a dreptul fantastic! Cum vă explicați că interesul pentru daci ră­mâne și după 300 de ani de la războaiele dintre Traian și Decebal?

– Să știți că motivul „barbarului” dac este una din temele cele mai longevive din istoria artei romane! Multe statui descoperite în săpăturile din perioada Renașterii au ajuns în colecții impor­tante, precum Colecția Della Valle – Capra­nica, iar de aici mai departe, la familia Medici sau în alte colecții. Toată lumea bună își dorea opere de artă cu daci! De pildă, o statuie, așa-numitul „Bar­bar Pitti”, realizată din piatră albă, ca cele de aici din muzeu, a ajuns la Palatul „Pitti”. A fost o migrație a acestor statui, întrucât colecția Della Valle e cumpărată de familia Medici, care a dus piesele la Vila Medici, iar de aici, pe la 1700, ajung la Florența.

– Cum se face că aceste opere de artă s-au răspândit atât de mult, încât au ajuns până la Copenhaga, Madrid,    Berlin și New York?

– Multe capete de daci au ajuns pe piața de antichități, achiziționate de-a lungul timpului. În schimb, statuile mari le găsim la Florența, la Na­poli sau Roma, dar și în colecții private.

„Dacii aveau a doua armată după cea romană!”

– Dacii din fostul For al lui Traian nu sunt reprezentați ca niște prizonieri, ci emană forță și demnitate. Cum vă explicați acest lucru?

– Într-adevăr, statuile uriașe din Basilica Ulpia inspiră aerul acesta de demnitate. Și-apoi, de ce să îi fi pus pe daci într-un spațiu public atât de im­por­tant? Evident, valoarea victoriei Împăratului Traian e în relație directă cu valoarea dușmanului său, care a fost un rival teribil. Un dușman teribil vreme de 200 de ani!

– Ați studiat atâta vreme statuile de daci. Dumneavoastră cum vi-i imagi­nați?

– Trebuie spus din capul locului că da­cii erau foarte evoluați. Aveau a doua ar­ma­tă după cea romană! Sub Decebal, această armată devine foarte mare, de la 40.000 se ajunge la 200.000 de război­nici. Dar și structura socială a dacilor era una avansată: existau nobili, existau pre­oți, apoi luptătorii care duceau bătă­liile… Dacia avea o organizare extrem de stabilă. Nimic nu avea de-a face cu imaginea bar­barului.

Apoi, Dacia dispunea de o forță economică extraordinară. Felul în care s-a dezvoltat Roma după războiul din Dacia e o dovadă indubitabilă în acest sens… De­cebal a dus la un nivel foarte ridicat atât armata, cât și societatea dacică: extraor­dinarele cetăți din Munții Orăștiei sunt o altă dovadă în acest sens. Tot sper să fac un tur al României, îmi doresc foarte mult să văd și eu cetățile dacice. De prin 1977, am tot fost la Bucu­rești, cu diverse ocazii, dar în Munții Orăștiei nu am ajuns. Sper să ajung cât de curând!