Marile iubiri ale literaturii române: VERONICA MICLE

– S-a stins într-o vară, la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu, mirele nenuntit al vieții ei –

Sticluța cu arsenic

La sfârșitul vecerniei, aproape de miezul nopții, că­lu­gărițele de la mânăstirea Văratec au rămas ne­mișcate. Clopotele bisericii începuseră să bată rar și funebru, a moarte. În casa cu etaj a maicii Fevronia Sârbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viață, în a cincizecea noapte scursă de la trecerea în ne­ființă a lui Mihai Eminescu.

Suntem în 4 august, 1889. O agonie de douăzeci de ore punea capăt unei vieți de 39 de ani. O viață care fusese, cum în­săși poeta o definea, „o com­plicare ciu­dată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Che­mat ur­gent de la Iași, doctorul Taussig explică de­cesul prin­tr-o fulgerătoare con­ges­tie cerebrală. Sticluța cu ar­senic fusese golită repede, după miezul nopții de 3 spre 4 august, cu „lă­comie hotărâtă”. O si­nu­cidere pre­gătită din timp. În seara de 3 august pri­mise în vizită mai multe per­soane – câteva femei cu­noscute din Iași, familia Curelaru din Ro­man, câteva călugărițe. În discuții re­venea, obsedant, figura lui Eminescu, detaliile mor­ții lui. (Trecuse abia o lună de când sicriul cu trupul său fusese depus în biserica Sf. Gheorghe din București.) Revenise, desigur, și în­tâmplarea bizară de la Poiana Țigăncii, care o urmărea obsesiv pe Veronica: în timp ce-și oglindea chipul în apa pârâu­lui, îi apăruse imaginea lui Emi­nescu. Ciudata vi­ziune a spe­riat-o, ac­cen­tuând gândul morții. Ve­ro­nica Micle se re­tră­sese la Vă­ratec la două săptămâni după moartea lui Emi­nescu. Văratecul era locul odih­nei estivale a in­te­lec­tualilor mol­do­veni. În ultima vară se afla la Văratec și Eli­sa­beta Con­ta, sora filo­so­fului Vasile Conta, care avea să po­ves­tească des­pre marea amărăciune a Ve­ronicăi Micle, „un ca­rac­ter ferm și o inte­li­gență ie­șită din comun”. O viață trăită în adorația geniului emi­nes­cian, dar asaltată de bârfe și ca­lom­nii, o viață plină de ne­fericiri și greu­tăți ma­­teriale. „Doam­na Ve­ro­nica”, își amintea maica Epraxia Diaco­nescu, moartă în 1967, la 107 ani, „era frumoasă, cu părul bălai și ră­vășit, ochii mari și albaștri ca cerul senin, cânta ca un în­ger…”

„Mi-e dor de-un lung repaos…”

În cadența eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Ve­ro­nica Micle își presimțea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august: „O, Moarte, vin de treci/ Pe inima-mi pus­tie… și curmă a mele gânduri/ S-aud cum ura­ga­nul mugind în grele cân­turi,/ Se plim­bă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung re­paos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, în­tu­nericul mor­­mântului în­chidea pentru tot­deauna tru­pul    Veronicăi Micle, în­humată lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec.

„Răutatea și invidia omenească nu vor putea să ierte niciodată în­drăz­neala Veronicii de a fi iubit cu sin­ce­ritate și pasiune pe Eminescu”, scria un ziar al timpului. Dra­gostea ne­fe­ricită pentru Mihai Emi­nescu a fost plătită scump. Ura s-a prelungit din­colo de mormânt. Să fi presimțit Veronica Micle și acest lucru, așa cum a presimțit moartea lui Eminescu? Foarte posibil: „Am urât această lume!/ Și cum pot să n-o urăsc?/ Un necaz nu se sfârșește/ Alte-n loc se pre­gă­tesc!// Și sperând de-o zi pe alta/ Văz că sper tot în zadar,/ Căci în loc de vreun bine/ Chinul meu e mai amar”. (Moarte, fugi…)

Orfana din Năsăud

Născută în același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsăud, în Ardeal, Veronica Micle rămâne orfană de tată în același an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar și fusese rănit în 1848, în Munții Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Pri­goana se abătu și asupra familiei, mama Ve­ro­nicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de po­liția habsburgică. Situația grea o face să treacă munții în vara lui 1850, în Moldova. Banii obținuți din vânzarea mo­destei case din Năsăud și îm­pru­muturile îi ajung pentru a-și cum­păra o casă în Târgu-Neamț. Peste ani, în 1886, Ve­ro­nica Micle va dărui această casă cu cer­dac, aco­pe­rită cu dra­ni­ță, mânăstirii Văratec, pentru a servi drept lo­cuin­ță maicilor bolnave sau celor aflate în târg cu treburi. Curând familia se mută la Iași. Ana Câm­­peanu, femeie simplă, spăla rufe cu ziua și se ocupa cu mo­și­tul. În iunie 1863, Ve­ro­nica Mi­cle absolvă Școala Centrală, cu diplomă de emi­nență. Din comisia exa­minatoare fac par­te, în­tre alții, Ștefan Micle, viitorul rec­tor al Uni­versității din Iași. Născut la Feleac, lângă Cluj, școlit la Blaj, vo­luntar în 1848, după o licență în drept la Sibiu, apoi absolvent al Po­li­tehnicii din Vie­na, impresionat de frumusețea și in­te­ligența fetei, Ște­fan Micle o cere în că­sătorie pe Ve­ro­nica. Că­sătoria se în­cheie la 7 august, la Cluj, spre bucu­ria unei mame excedate de grijile co­ti­diene.

Mireasă la 14 ani

Din adolescență, Veronica Micle pășește într-o căsnicie în care admirația și respectul elevului ră­mân precum­pă­nitoare. Diferența de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viață de om. Cu finețe paternă, Ștefan Micle se ocupă de educația atât de tinerei sale soții. Doamna Micle ia lecții de franceză, de canto și pian, de literatură uni­versală. Talentul îi e ocrotit și încurajat de soțul blând, „un cuget bun, onest și organizat”. „Bă­lă­uca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu ră­u­tate) începe să iasă la lumină. Cultura, limbile străine exer­sate (fran­ceza, în care își re­dac­tează o parte a cores­­pon­denței, și germana), uni­versul inte­lec­tual, depășesc cu mult nivelul doam­ne­lor de salon. La 29 apri­lie 1866, se naște primul co­­pil, Valeria, care îi moș­te­neș­te ta­lentul literar și vocea mamei. În anii de școală, Ve­ronica Micle cântase aria Violetei din „Tra­viata”, în fața directorului unei trupe italiene. Prin­tr-o farsă pusă la cale de profesorul de mu­zică, tânăra îm­brăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreață română. Res­pectivul director îi propusese pe loc un an­ga­jament, aflând doar în ultima clipă adevărul…

Întâlnirea cu Eminescu

Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-și trata o ecze­mă. Tânăra doamnă blondă, cu părul bogat ridicat într-un coc uriaș, din care scăpau cu blândețe două șuvițe ondulate, atră­gea atenția imediat. Na­turalețea ei dovedea inte­ligență, știa să fie spirituală cu grație. Foto­grafia din 1868 fixează privirea tris­tă, de o melancolie adâncă, a Veroni­căi Micle. La Viena, Eminescu o con­duce prin parcuri și muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul pe care îl descoperise în paginile „Con­vorbirilor literare” a impresionat-o puternic. „M-am gân­dit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883).

Întors la Iași, Emi­nescu se află constant în casa fa­mi­liei Micle, la seratele literare ale Ve­ro­nicăi. Se știe că femeile nu erau ac­­ceptate la șe­dințele „Juni­mii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipărește, relativ frec­vent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia roman­tică rămâne starea dominantă a poetei. „Și ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se în­trea­bă Ve­ro­nica Micle într-o scri­soare. Legenda plim­bărilor celor doi îndrăgostiți în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit și el mitologie revarsă, în anii res­pectivi, o sumbră realitate. Col­por­tă­rile, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu și succesul literar năucesc femei cu caracter mă­runt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicăi, casa Micle primește curent scrisori anonime cu insulte triviale. „Spio­najul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moar­tea lui Ștefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele și acuzațiile. „O milă dis­prețuitoare începuse să pla­neze în jurul acestei femei” (Octav Minar). Ur­mea­ză zece ani grei, deprimanți. Situația materială se în­răutățește vizi­bil, pensia de urmaș nu e aprobată decât târziu, după mulți ani. Ve­neratul profesor, cel care înființase catedrele de fizică și chimie ale Uni­versității ieșene, le dotase cu aparatură și colecții științifice, întemeiase Observatorul meteo­rologic din Iași, nu întrunea condițiile ad­mi­nis­trative pentru acor­darea pensiei de urmaș. Îi lipseau câțiva ani vechime. Pentru a-și căpăta drepturile, tânără văduvă călătorește la București, la începutul lu­nii septembrie, unde ră­mâ­ne, lângă Eminescu, o lună și jumătate. Se înfăptuia un vis. Corespondența din această perioadă stă măr­turie pentru nestinsa pa­siune dintre cei doi. „Su­perstițioasă și fatalistă după cum mă știi”, scrie Ve­ronica Micle, „scriso­rile tale sunt singurele, când tu nu ești de față, care mă mai asigură și mă mai li­niștesc.” „Eminescu al meu, sin­gu­rul obiect al dra­gostei mele, singurul și unicul motiv al durerii și fericirii mele”, începe o epis­to­lă din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandrețe, aceste scri­sori aco­­peră cu străluciri fu­gare o viață amară. Moar­tea lui Ște­fan Micle, bucu­rie pentru mulți duș­mani, nu însemnase același lucru pentru Veronica Micle, adâncită în singurătate și pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maio­rescu, în primăvara lui 1880. Explicația de ordin material pe care i-o dă criticul poetului as­cun­de, de fapt, un resentiment încă pu­ternic. În 1864, Veronica Micle și mama ei apăru­seră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Președinte al Comitetului de Ins­pec­țiune Școlară, Maiorescu era învinuit de „fapte scan­da­loa­se” în care era implicată sub­di­rectoarea Șco­lii Centrale de Fete, domnișoara Emilia Rückert. Ve­ronica Micle sus­ține cu înverșunare acuzația, poate reală.

Și cercul junimist se împotrivește că­sătoriei, invo­când, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ținută trează prin suferință. Conform mărturisirii Vir­gi­niei Micle, în mai-iu­nie 1880, Ve­­ronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara ace­luiași an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce și mai multă mâhnire în sufletul poetei. De la adresarea plină de gingășie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cu­vinte, „Scum­pul și iubitul meu Emin”, cele câteva scri­sori din această perioadă trec la severul „Domnul meu”, chiar dacă efuziunea discretă nu lipsește: „Emi­nescu meu, va veni un timp când vei simți toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ți vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a în­tre­ve­dea, și nimic din cele pierdute”. Deși în ul­tima lună a lui 1881 Veronica vine în București, își ocolește, din am­biție, ido­lul. Ur­mează regrete amar­nice, iar îm­păcarea do­vedește, în corespondență, o pasiune aproape mor­bi­dă: „Te vei convinge că din mii de fiin­țe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei”. La sfâr­șitul lui ianuarie 1882, Ve­ronica Micle revine în București pentru câte­va zile, vizitân­du-l pe Eminescu în locuința din str. Buzești nr. 5. Proiectul căsătoriei se rea­prinde, din nou, zadarnic, nu numai datorită opozi­ției, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci și a sfâ­șietoarei deprimări în care se afla poetul.

Cununa de „Nu-mă-uita”

Nici relația lui Eminescu cu Mite Kremnitz, se­cre­tara particulară a regelui Carol, nici dra­gostea pentru Cleo­patra Poenaru-Lecca, nici curte­zanii insistenți, între care poetul bucureștean Iuliu I. Roșca, cu care poartă o elegantă cores­pon­dență, nu o putuseră clinti pe Veronica, în sentimentele ei. „Prefera să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinț”, avea să spună mai târziu fiica Vero­nicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia, sunt folosite cu dibăcie de dușmanii celor doi mari îndrăgostiți ai literaturii române. Iubirea uriașă dobândește chip tragic. Afirmația dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se în­tâm­ple (că­să­toria cu Emi­nes­cu), dar și de care mul­țumești cerului că nu-ți îm­plinește dorința, așa e cazul meu”, e consecința unui orgoliu rănit în pe­rioada rupturii.

Odată cu declanșarea bolii lui Eminescu, în 1883, în­cepe un veritabil calvar. Pone­gri­torii poetei nu în­ce­tează, ba chiar găsesc de cuviință să insi­nueze murdar    că vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofi­țer… Iarna lui 1883-1884, cu relativa însă­nă­toșire a lui Emi­nescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în București, unde se mutase obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Locu­iește pe Calea Vic­toriei la nr. 73, apoi pe str. Dreap­tă, în sfârșit pe str. Soarelui. Face demersuri pentru a obține o bursă în stră­inătate pentru Valeria, care va stu­dia la Paris. În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Emi­nescu, ca o măr­turisire de ne­ștearsă dra­goste, Bucu­rești, 6 februa­rie 1887”. „Și te iubesc ca și atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/ Și cu acea sim­țire dulce/ Ce-o dă trecutul amin­tirii.” În aprilie 1888, se duce de două ori la Bo­to­șani, stăruind pe lângă Emi­nescu s-o urmeze la București, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detestă și o de­făimează în fel și chip. Intervenția „Bă­lău­căi” e considerată un blestem („bălăuca”, „be­re­cheta”, „îndrăcita”, „cu o droaie de nespălați”). La sfâr­șitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoșani, lângă poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evoluția bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspun­de lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătății poe­tului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simțire și de umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieții sale inte­lec­tuale. Și așa sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puțin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în ființa lui Emi­nes­cu”.    Moartea poetului, în di­mineața de 16 iu­nie 1889, în sana­toriul doc­to­rului Șuțu, o gă­sește pe Veronica în București, scriind chiar în acea zi, prin­tr-o fatală coincidență, poezia „Ra­ze de lu­nă”, ce apare în co­ti­dia­nul „Ro­mâ­nia” din 20 iunie, în încheierea reportajului fune­ra­liilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste.

La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheor­ghe, o doam­nă din Mol­do­va (citim într-un ziar din Tran­sil­vania) așeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era Ve­ro­nica Micle.

COSTIN TUCHILĂ