Descriere de paradis: Cheile Turzii

FORMULA AS PE VALEA IERII

– La un tras de praștie de Iara și Munții Trascăului, Cheile Turzii sunt una dintre cele mai frumoase rezervații naturale din România, aflată în patrimoniul UNESCO. Culmi magnifice și misterioase domolesc vara cu răcoarea lor și fericesc sufletul cu frumusețea muntelui: mii de fluturi, de păsări și flori sălba­tice, împletite în poveștile locului, te duc într-o lume de basm. Poftiți cu noi, într-o călătorie în Țara Zânelor –

Călătorie printre fluturi și flori

Am trecut de atâtea ori pe lângă ele! În drumul de la Alba-Iulia către Cluj, le vedeam fie strălucind argintiu, fie învăluite de cețuri misterioase: Cheile Turzii! De data aceasta, am tras de volan, am ieșit din șoseaua principală, și o cărare din ce în ce mai îngustă și mai întortocheată m-a dus chiar în fața lor. Din depărtare, nu ai cum să-ți dai seama de măreția acestor chei. Abia când am ajuns lângă gigantul de calcar tăiat în două de apa Hășdatelui, am început să bănuiesc măreția locului. Am stat minute întregi privind crestele ascuțite ale celor doi munți de piatră ce nu se vor mai îmbrățișa niciodată. Apoi am luat-o la pas, pe poteca mar­cată. Prima întâlnire a fost cu ră­coarea, umbra pădurii și susurul răcoros al râului în mijlocul verii toride! Brusc, intram într-un alt tărâm. Mintea mi s-a limpezit în aerul acela curat, de cleștar și, ca prin miracol, m-am putut conec­ta la tot ce era în jurul meu. A urmat întâlnirea cu bucuria, o bu­curie uriașă, pe care nu cre­deam că o voi mai putea trăi. Au­zeam păsări cântând, ascunse prin­tre frunze, prin firele de iar­bă vedeam mergând haihui gân­dăcei de toate mărimile și culo­rile, gușteri verzi-albăstrui mă priveau curioși, mici șopârle se furișau de la o piatră la alta. Ba chiar în fața mea, pe potecă, a coborât să adune semințe o veveriță. Și eram abia la înce­putul călătoriei, nici măcar nu ajunsesem la prima punte spre munte: Portița Cheilor. Urmau Vizuina spălată, apoi Mijlocul Cheii și, ultima, Podul Pește­rilor. Am pornit-o vitejește pe acest traseu și, pe măsură ce mer­geam, descopeream minună­ții despre care doar auzisem, sau pe care le văzusem în fotografii. Și iată-le, adevărate și vii, fre­mă­tând sub cerul albastru al verii: lalele pestrițe, gingașul clocoțel albăstrui, galbenele roșcuțe sau rozalia șopârliță, zeci de fluturi, rotindu-se în aer, deasupra mea. Roiuri de fluturi marmorați sau al­băstrei zburau conduși de câte un fluture imperial cu coadă de rândunică.

În dreapta, pe sub vârfurile ascuțite ale stâncilor, în zona Alghinelor, am întâlnit și usturoiul sălbatic, atât de scump la vedere, că doar aici mai crește și undeva, prin Uzbekistan. Cum poa­te să crească o plantă pe stâncă seacă? Din ce trăiește? Doar cu soare, picuri de ploaie și dans de fluturi în jurul ei? Și tot mergând spre misterioasele peșteri din capătul chei­lor, mi-a ieșit în drum frăsinelul. Știam despre el că este cea mai frumoasă, dar și periculoasă floare din chei. Și într-adevăr, realitatea întrece închipuirea! Primul gând este să o atingi și să o mân­gâi, să faci reverențe în fața ei, dar asta ar fi o mare greșeală! La cea mai mică atingere, frăsinelul eliberează o otravă atât de periculoasă, încât te poate îmbolnăvi. Pielea atinsă de el rămâne ca arsă timp de câteva luni! L-am mângâiat cu ochii și am mers mai departe, bucuros să constat că miracolul naturii există cu adevărat! N-am avut norocul să văd acvila de munte, însă de-a lungul pârâului de argint bâțâiau peste tot codobaturi de apă și de munte, iar de sub uriașele frunze de brus­turi se auzea, câteodată, mierla de apă. Citisem în­tr-o carte că acvila de mun­te ce trăiește în chei are mai multe cuiburi, niciodată nu stă doi ani la rând în același loc, lasă gerul și soarele unui an să curețe locul, și-abia apoi se în­toarce. Anul acesta, poate e la „domiciliul” din Râmeț sau Tureni, în cleanțurile de sus ale stâncilor, unde doar ea poate ajunge, cine știe… Și tot așa, privind ba la minunățiile din stânga, ba la cele din dreapta, ba la Vârful Ascuțit, ba la peretele nesfârșit de piatră pe care alpiniștii se cațără cu mâinile goale, am ajuns în celălalt capăt al Cheilor Turzii, la peșterile Cetățeaua mare și Cetățeaua mică: cu­pole uriașe de piatră cu pereți afumați. Peșteri care de mai bine de șaizeci de mii de ani au fost, pe rând, loc de rugăciune, ascunzătoare sau, pur și simplu, adă­post. De aici au ajuns în marile muzee ale Româ­niei și ale Europei obiecte neolitice rare, rămășițe enigmatice ale unor culturi străvechi, edificate de oameni ce știau să trăiască în măruntaiele muntelui. În preajma lor, natura n-are doar frumusețe, ci și mister, un abur de taină, care te însoțește mult timp și în rostul vieții tale de zi cu zi.

Cheile Turzii sunt Parc Natural din anul 1938 și au o suprafață de peste trei sute de hectare, așa cum aveam să aflu mai târziu. Aici trăiesc peste 1.300 de specii de fluturi și peste o mie de plante, unele foarte rare, și există aproximativ 60 de peșteri. Se spune că cheile însele au fost cândva o imensă peșteră, al cărei tavan s-a prăbușit. Astăzi, toate aceste frumuseți magnifice se pot vizita pe mai multe trasee excelent amenajate (foarte bine marcate, îngrijite și cu hărți deta­liate), cum puține parcuri din România au! Dar ca să aflu povestea parcului, am mers la cel mai vechi ranger al zonei, unul dintre cei mai experimentați și pa­sionați iubitori de munte – Vitalie Rus.

Cluburile montane: cum să te îndrăgostești de România

Nea Viti, cum îi spun apropiații, stă pe prispa cabanei Salvamont unde as­tăzi este de serviciu. Închide ochii pe jumătate, ca și cum ar vrea să privească atent, în depărtare. Și, într-adevăr, pri­vește departe… în urmă cu aproape 50 de ani. Întinde mâna peste valea din față și îmi spune: „Cheile Turzii, așa cum arată astăzi, cu indicatoare peste tot, cu hărți, trasee și marcaje puse la punct, cu natură neatinsă și incluse în patrimoniul UNESCO, s-au făcut cu multă dragoste pentru munte. Toată valea asta din față, cât vedeți cu ochii, unde acum sunt chioșcuri cu suveniruri și terase, ei bine, toată valea asta era plină de corturi ale iubitorilor de munte veniți din toată țara. Începând cu anii ‘80, existau con­cur­suri între cluburile montane, și ve­neau aici câte o mie de participanți, pes­te șapte sute de corturi. Pentru ei, noi, cei de la Montan Club Cheile Turzii, pregăteam muntele. Pe vremea aceea, nu exista Salvamont sau asociații care să se ocupe de munți și de trasee, care să arate fețele munților – noi ne ocu­pam, în mod voluntar, și făceam ce pu­team.

Făceam marcaje, trasee, amenajam poteci, fântâni, curățam izvoarele… Noi căram pietriș sau ciment cu rucsacul în spate, până în vârful muntelui, ca să facem ceva, că nu existau alte posibilități… Pu­neam câte un stâlp cu indicatoare, cu muncă imensă. Unul căra în spate 10 litri de apă, altul o juma’ de sac de nisip, altul ciment… de aici, de jos, până în vârful muntelui, unde era nevoie. Potecile tot așa, sunt făcute de noi – cu roaba, cu sacul, ca să facem un pic de loc, să poți merge. Ele erau de pe vremea austriecilor, noi le-am îmbunătățit și le-am păstrat. Ei le foloseau ca să traverseze Transilvania din Imperiu, pentru armată era o problemă strategică, noi le-am păstrat pentru iubitorii de natură. Orga­nizam concursuri și oamenii pasionați de munte veneau cu trenul, îi preluam cu camioanele, și de unde nu se mai putea înainta, mergeau cu echipa­mentul în spate, până la tabără, în vreo poiană, de unde începea, de fapt, concursul.

Nu vă imaginați că erau echipamentele de acum – dacă azi un echi­pament complet are câteva kilograme, pe atunci, doar cuiele de la cort aveau 3-4 kilograme, un rucsac cu tot ce aveai nevoie ajungea cam la 20 de kilograme. Dar oamenii așa urcau și erau fericiți. Ce să zic, era o educație… când primeai invitația la un astfel de concurs, aveai și o bibliografie, cărți ce trebuiau citite, în legătură cu muntele, cu locul. Pe lângă probele practice, erau și probe teoretice. Tre­buia să studiezi geologia, fauna, flora… Era proba de regularitate, cu echipaje de cinci persoane și noi, Turda, cu Condorul Brașov și Gențiana Bistrița, eram printre cei mai buni din țară. Aveam traseul de regularitate, adică un traseu cu 7-8 puncte prin care trebuia să treci, să ajungi la ele. Ăla dura 10-12 ore, 20-30 de kilometri, nu trasee de-astea, de jucărie. Și trebuia să ajungi la un timp fix, nici mai repede, nici mai târziu, să îți calculezi distanța și timpul. Trebuia să știi să citești curbele de nivel pe hartă, era o pregătire extrem de serioasă. Ca să știi unde e valea, unde brâna, unde urci sau unde e izvor, trebuia să știi să citești curbele de nivel, să citești harta și, în funcție de asta îți planificai expediția. Erau trasee dure și, în anumite puncte, îi așteptam pe concu­renți cu chestionare sau probe practice. Ajungeai la un punct de control și era proba medicală, cu un medic sau asistent. Trăgeai un bilet: „Colegul tău are fractură, cum acționezi?”.

Aveai trusa medicală, și juriul stă­tea și se uita la tine, pe amănunte, că o rană o cureți de la interior către exterior etc. La alt punct de con­trol, era proba de floră. Fie erau plante acolo, pe care trebuia să le recunoști, să spui fiecare ce este, fie le arătam imagini sau ierbare din zonă. În alt loc, la alt punct de control, puteai să ai proba meteo – trăgeai biletul: „Te-ai trezit de dimineață, cerul este roșu la bază, în partea dreaptă se văd câți­va nori, bate un pic de vânt. Cum va fi vremea în următoarele șase ore?”. Era și proba de orien­tare de zi și de noapte. Toate aveau punc­taj, la final vedeai ce echipă câștigă, pe cluburi. Pe-atunci, toate le scriam de mână, invitațiile erau bătute la mașină, era mai complicat, dar făceam din pasiune și ni se părea ușor. Noaptea, primeai o busolă și o lanternă, și trebuia să gă­sești un loc anume. Astea te făceau să cunoști multe lucruri. Sâmbătă seară, era focul de tabă­ră, și fiecare echipă pregătea o probă artistică. Fiecare club avea imnul lui, dar avea și cântece unicat, cum era Imnul Dianei sau Imnul Buce­gilor, și cântam toți. Erau și momente muzicale sau de umor, pe ceea ce se întâmplase în etapa respectivă, improvizație, cu un mic joc de teatru sau doar cu dialoguri dintre un turist și un fotograf, care se întâlnesc cu ciobanul sau cu un țăran, na, improvizații! Dar se juriza ca probă artistică. Și fiecare club montan organiza câte un astfel de concurs, la mun­tele de care aparținea, și toți mergeam prin țară, la astfel de competiții. Așa era pe a­tunci, și nu avea cum să nu îți placă muntele, așa descopereai și te îndrăgosteai de Româ­nia”.

Vitalie Rus și-a descoperit pasiunea pentru munte pe la zece ani. De atunci și până acum, la pensie, a rămas un îm­­­pătimit al crestelor și al ex­pedițiilor pe toți munții. E bu­curos că băiatul său i-a moș­te­nit pasiunea, ba chiar și nepoțelul de doar câțiva anișori. Visează ca într-o bună zi să reia vechile concursuri ale Clubului Montan Turda, pentru a transmite generațiilor mai tinere vechile tradiții montane. Pentru că dacă știi cum să te apropii de natură, poți avea parte de daruri minunate: „N-aș putea spune că e un anotimp anume în care e mai frumos aici, în Cheile Turzii. Tot timpul e frumos! Primăvara apar ghioceii, apoi măseaua-ciutei, crucea-voinicului, și așa le-a dat Dumnezeu, că imediat cum se duce una, apare alta. Tot pe ace­lași loc dispare una și în două săptămâni apare alta… fiecare cu rostul și timpul ei. Am văzut ac­vila de-aproape: are doi metri când își deschide aripile, și puii, după câteva săptămâni, au deja 15-20 de kilograme, sunt cât un curcan. Turiștii nu le deranjează, că stau numai sus, la înălțime, pe creastă, cuibul e ancorat pe stancă. Au venit unii și au filmat câteva luni, ca să poată avea într-un film doar câteva minute cu acvila. Și este pe­riculos, că dacă te prinde în loc deschis și se simte amenințată, ai încurcat-o. E o namilă zburătoare de doi metri! Pe unul dintre oamenii coborâți pe coar­dă, să filmeze, l-a atacat și a avut mare noroc că a scăpat cu via­ță! Sunt multe lucruri impresionante pe care le-am trăit într-o viață pe munte, dar poate ce m-a emoționat cel mai mult a fost ce am văzut în­tr-o poieniță. Mer­geam în liniște, tocmai ca să nu deranjez na­tura și să o pot ve­dea așa cum este ea făcută de Dumne­zeu. Și, deodată, mi-a apă­rut în față un cerb cu ciutele lui, la doar câțiva pași de mine! Mer­gea aga­le, cu coar­ne uria­șe, dom­nule, era un adevărat re­ge cu alaiul său! M-a pri­vit fără frică, îngăduitor cu pre­zența mea, iar eu am rămas ne­miș­cat. Ce forță avea în pri­vire! Ce liniște interioară vedeai în ochii ăia mari! Ăsta e spec­tacolul viu al naturii! Poți să te uiți cât vrei pe internet, că de aco­lo nu ai cum să primești ase­me­nea trăiri”, își încheie povestea Vitalie Rus.

Moș Emil și povestea celor trei mori

Cândva, pe râul Hășdate, care tăia muntele în două, existau trei mori de apă. Una încă există, și deși este dezafectată, se forțează din toa­te puterile să rămână în picioare, până ce o să devină muzeu. Căutând povestea celor trei mori, l-am găsit pe Emil Popa, unul dintre cei mai bătrâni oameni din satul Cheia. La ora amiezii, se așezase strategic, la umbra casei, pe un scăunel, privind către valea ce cobora din curtea ca­sei sale până în orașul Turda. „No, ia trajeți, domnu ziarist, un scăunel de colo și șezi să îți spui tătă povestea din Cheile Turzii și până la Turda!”, mă invită bucuros că are cu cine vorbi. „Dară să o luăm de sus în gios! Așe! Sus, îs peșteri la noi. Îs ca niște șuri mari, așe, da numa nu poți să meri până în capăt, că dai de apă. No, tăt sus, da mai în gios de peșteri, erau în chei, după cum în­trebarăți, tri mori. Era una cu două petre și alte două numa cu o peatră. Cărau bucatele cu măgarii până la moară. Și mora­rii aveau fiecare câte 3-4 măgari. Puneai sacu aci, lângă târnaț, și ei veneau și îl luau, după cum te înțe­le­jeai cu ei. Um­blau ei cu măcinișu: vinea de-i du­cea, și a doua zi îi adu­cea. Numa așe se pu­tea, cu măgari, că era drumu greu, era tăt la deal. Și nici cu căruța nu te puteai băga, că ba era strâmtoare mare la drum, ba era tină groasă, de te-afundai în ea. Și așe, no, îți spusei ce-o fo în sus. Acu, face lu­mea măcinișu aca­să, la curent, da nu-i bai mare. Mai din gios de chei, în sat, acolo erau un­gurii. Da’ ne-am înțeles bine. Ve­neau și făceam sărbători laolaltă. Și eu, și părinții tăt de aci din sat sun­tem. Apăi oa­me­nii s-au mai schim­bat, da satul cam tăt așa o ră­mas, cum o fo. Aci, în curtea me, era gioc de vară, cu muzicanți. Cu ceteră și contrabas și acordeon.

Giucam pân’ să făcea cătră miezu nopții! Aia o fo fain! Mai în gios de curte, aveam grădina, unde-i și amu. După cum se vede, și amu o țân tăt cum era când aveam 20 de ani: cu de tăte, nu îmi lipsește nimic! După grădină, erau pământu­rile oamenilor. Se mun­cea mult față de amu! Săpai porumbu de două ori, cu sapa, și musai țâneai animale. Vaci mai sunt vreo 7 în sat, îna­inte erau vreo 200, că nu era casă fără măcar o vacă. Oi sunt aproape cam cât a avut tăt satu înainte, numa că amu le țân numa doi-tri. Oa­menii or avut aici tăt ce le-o trebuit, nici pită nu luam de la magazin, că uite, eu și amu am acolo, ni, cuptioru. Făceam pite mari, de 3-4 kile, bă­tute așe… De la magazin mai luam petrol de lam­pă, că până prin ‘70 nu am avut curent. Și erau iernuri grele. Iară ce se vede cel mai din gios, grămădeala aia de căși, no, acolo îi Turda. Târ­gu mare de vite și de tăte era la Turda. În fiecare sâmbătă era piață, și o dată pe lună era târg de țară – atunci venea din tătă lumea acolo! Era rânduială atunci, amu… nu prea. Da nu-i bai mare, că eu țân grădina și am de tăte pu­se”. Ostenit de întâmplările din trecut pe care le reche­mase în curtea sa, Emil Popa tace îngândurat. L-am lăsat pe scaunul lui, la umbra casei și a amin­tirilor.

E vară, e vacanță, și turiști din toate colțurile lu­mii pornesc pe traseele din Cheile Turzii. Din Ro­mânia, dar și din Ungaria, Germania, Cehia sau Is­rael. Unii sunt echipați ca niște montaniarzi adevă­rați, cu bocanci și rucsacuri în spate, gata să escala­deze zidurile verticale de piatră, alții sunt îmbrăcăți lejer, privind ca și mine cu uimire și curiozitate fru­musețea desăvârșită a muntelui. La un tras de praștie de Valea Ierii și Munții Trascăului, începe drumul spre paradis.