La Istanbul – Pe urmele Maicii Domnului

– În Turcia, dincolo de zidurile vechiului Constantinopol, se află două biserici or­to­do­xe în care se întâmplă minuni: „Vla­her­ne” și „Izvorul Tămăduirii”. Construite în vremea împăratului bizantin Leon, ele sunt vizitate de mii de oameni, în căutare de aju­tor divin –

Izvorul Tămăduirii

Biserica din pădurea de pini

Mânăstirea Mai­cii Dom­nului la Izvor, cunoscută mai sim­plu drept Izvorul Tămăduirii, se află în Turcia, în districtul Zeytin­burnu, în car­tierul Balikli – un cartier modern de blo­curi, în afara zidurilor vechiului Constan­tino­pole. Am ajuns acolo ieşind pe Poarta Silivri a ve­chiului oraş şi, după două ore de rătăcire, am ajuns într-o pădure rară, de pini, printre care erau risipite mormintele unui vechi cimitir arme­nesc şi, dintr-o dată, am zărit locul. Mâ­năstirea este în­con­jurată de ziduri înalte de piatră, dea­supra cărora se înşiră suluri de sârmă ghim­pată, ca de altfel la toa­te lăca­şurile de cult bizantin, care nu au fost transformate de sultani de-a lungul tim­pului în mos­chei şi în care se slujeşte încă necon­tenit, din vremea vechi­lor împă­raţi ai Bizan­ţu­lui. La Istanbul, creştinii nu au parte de linişte. Aici, cre­dinţa trece lesne pragul spre politică, oricând se poa­te întâm­pla ceva, în orice moment un partid extre­mist poate îndemna la distrugeri, un grup de fa­natici poate ataca bisericile şi mânăs­tirile. Am trecut pragul cu puţină sfială şi am ajuns într-o curte inte­rioară pavată cu dale drept­un­ghiu­lare foarte mari, din marmură al­bă, cu inscrip­ţii şi însemne gre­ceşti din secolul XIX. Toate sunt pietre fune­rare şi pe fiecare există o inci­zie care indică mese­ria celui în­gropat acolo: o foarfecă, un cân­tar, un ciocan şi un cleş­te sau o mistrie. S-au în­gropat acolo, între zi­du­rile mânăstirii, în vremuri în care cimitirele ortodoxe erau sis­te­matic profanate de turci. În mij­locul curţii este o bise­rică joa­să, nu foarte mare, lângă care se află un mic paraclis, înălţat, şi el, abia vreo doi metri deasupra pămân­tului. La uşa acestui para­clis, un pre­ot între două vârste mi-a făcut o cruce pe frunte şi mi-a în­tins mâ­na, pe care i-am săru­tat-o, apoi tot cu acea mână mi-a arătat o uşă deschi­să. Am coborât treptele. Îmi sim­­ţeam din­tr-o dată picioarele tremu­rând.

Lumina din apă

Lumina venea din apă. Coborâsem trep­­te albe din marmură şi, ajuns într-o bise­ricuţă săpată în pământ, am privit Iz­vorul care curgea în ea. O apă cumva alt­fel, aurie, datorită stâncilor din care iz­vora și în care înotau câţiva peşti, deopo­trivă aurii. Apoi m-am rugat în faţa alta­rului aco­perit de icoane, simplu, în tă­cere. M-am rugat după cum m-am priceput, să mă ajute Dumnezeu să înving boala pentru care mersesem acolo, patimile şi păcatul trufiei mele. Se mai aflau în biserică încă trei femei îngenun­cheate; tăcerea nu era tulburată de nimic. Aerul încre­menise şi simţeam doar o uşoară vibraţie. S-a des­chis în cele din urmă o uşă. Un bărbat încă tânăr ne-a întins tuturor câte două sticluţe cu apă din acel izvor. Ne-am închinat icoanei Maicii Domnului, înfă­ţişată deasu­pra acelui Izvor, sărutând-o, şi apoi am băut. Am simțit un tre­mur foarte puternic pe dină­untru. Seara, am adormit greu. Foarte greu. Noaptea m-am trezit. Visa­sem că mă aflam într-o pădure pe mar­ginea unei prăpăstii, alături cu o potecă prea strâmtă, peste care mi-era frică să trec. Am rău de înălţime. Acolo, în pădure, era şi o sală de clasă, cu treizeci de bănci, şi în fie­care bancă era câte un copil: unul a spus „o să săpăm şi o să cărăm pământul, fiecare pe cât este banca lui de mare şi vom trece”. Atunci m-am simțit ușurat și am tre­cut poteca. Am adormit la loc, căzând într-un somn greu. Dimi­nea­ţa, perna şi plapuma erau mur­dare de sânge ames­tecat cu puroi. Maica Dom­nului mă iz­bă­vise de boală. Asta s-a întâm­plat, de atunci încoace, pentru ultima oară. Şi tot de atunci încoace, văd lumea prin­tr-o altă lumină. Aceea din apă. Aceasta este mărturia mea.

Leon și orbul

Se spune că un anume Flavius Vale­rius Leon, supra­numit, după originea sa, Leon Tracul, un mare nobil al Bi­zanţului, om trecut de cinci­zeci de ani, ieşise cândva după jumătatea veacului al V-lea pe ace­eaşi Poartă Silivri pe care ieșisem și eu, într-o plimbare în afara zidurilor oraşului. Într-o pădure de pini, aidoma aceleia prin care am trecut, a întâlnit în cale un orb, care i-a cerut apă şi l-a rugat să-i fie călăuză spre cetate. Cău­tând vreme îndelun­gată un izvor, Leon a fost pe cale să renunţe la a-i alina setea acelui orb, gândind, poate, că va găsi apă în cetate; dar a auzit în sine vocea Maicii Domnului, spunându-i: „Nu este nevoie să te ostenești, căci apa este aproape! Pătrunde, Leon, mai adânc în această pădure, şi luând cu mâinile apa tulbure, poto­leşte setea orbu­lui şi apoi unge cu ea ochii lui cei întu­necaţi”. Leon va asculta și, curând, găsește un izvor din care ia apă și-i dă orbului să bea, spălându-i apoi și fața, cu milă. Ca prin minune, orbul începu să vadă. Poves­tea este cuprinsă în al zecelea condac din Acatistul Iz­vorul Tămăduirii: „Vrând să vădeşti minu­nile cele de la izvorul tău, ai poruncit, Stăpână, lui Leon să ducă or­bul în partea cea mai dinlăuntru a pădurii şi să-i stingă setea cea trupească cu apă; iar cu tină să-i ungă ochii lui cei întunecaţi, pentru ca să cu­noască puterea ta, şi să nu fie tăinuit izvorul vinde­cărilor, care îl dai în dar tuturor celor ce au ne­voie”. Puţin după aceea, la înce­putul lunii Februarie a anului 457, Flavius Valerius a fost uns împărat, sub nu­mele de Leon cel Mare. Între primele sale fapte a fost aceea de a clădi în apro­pierea acelui izvor, unde a dat de băut orbului, o bise­rică şi un pa­raclis. Leon a fost unul dintre cei mai longevivi îm­pă­raţi bizantini, murind la 73 de ani. Se mai spune că mai târziu, împăratul Justi­nian (527-565), care suferea de o boală grea, s-a vin­decat, și el, după ce a băut apă din iz­vor. Ca semn de mulţumire, a construit o biserică şi mai mare, în locul celei zidite de Leon, care avea să fie distrusă de turci în 1453, anul căderii Con­stantino­polelui.

Ştiam toate acestea când am coborât treptele micu­lui paraclis de la Izvorul Tămăduirii. Ieşit în aerul zilei, schimbată între timp în amiază, sub cerul dintr-o dată foarte adânc, pe care nori subţiri şi albi se rânduiau asemenea unui drum, mai aflasem încă ceva, cu totul netrăit de mine până atunci. Îmi afla­sem liniştea. Gân­deam şi mă rugam, cumva ames­tecat, dar în acelaşi chip pe care aveam să-l găsesc mai apoi în cuvintele rânduite într-un alt condac al Acatistului Izvorul Tămă­duirii: „Dumnezeiesc Iz­vor al raiului, Fecioară şi Maică Cerească, pe tine te numim după vrednicie, căci curgerea şi darul Izvorului tău au străbătut în cele patru părţi ale pământului, care se acoperă pururea cu străine minuni, din apa ce se dă spre băutură tuturor celor ce cer… Puterile tale cele mari şi pline de minuni ne­deşertate şi mai presus de fire, pe care tuturor le reverşi, cine le va putea spune, o, izvorule dătător de daruri; că nu numai că goneşti bolile cele cumplite de la cei ce aleargă la tine cu dragoste, ci şi patimile cele sufleteşti le speli. Pe toate apele le covârşeşte, Fecioa­ră Curată, apa izvorului tău…”. Curățit în asemenea chip, am pornit, la amiaza acelei zile, pe calea către un nou izvor făcător de minuni.

Maica Domnului din Vlaherne

Îndreptându-mă spre Poarta Silivri, nu am mai intrat în oraş; am luat calea de-a lungul zidurilor, către vechiul (şi de tristă faimă pen­tru ro­mâni) cartier al Fanarului. Tot de-a lun­gul acestui zid, am văzut, nu de­parte de locul unde am ieşit din pădurea de pini, turnurile rotunde, din piatră de calcar fasonată, ale în­chi­sorii Edikule, unde şi-a aflat durerosul sfâr­şit, văzân­du-şi înainte propriii copii decapitaţi, vodă Constantin Brâncoveanu. Între mare şi zidurile vechii cetăţi, o şosea lar­gă face mai uşoară calea spre Palatul Vlaher­nelor, reşedin­ţa din afara zidurilor, a împăraţilor bizan­tini. Străzile Fanarului sunt strâmte, înghesui­te: băcănii, mici ateliere, case de lemn pără­site de vechi ce sunt, iar în locurile unde strada se lăr­geşte, sunt blocuri placate cu mo­zaic, precum în oraşele muncitoreşti ale Româ­niei. Sin­gura excepție o repre­zintă ruinele impunătoare ale Pala­tului Vla­her­nelor, cu multe din tur­nuri încă în pi­cioare, cu încăperi întune­coase, în care nu se poa­te intra din pricina gunoaielor aruncate aco­lo. Dea­supra ruinelor flutură însă un steag imens, cu semi­lună, care adu­ce în mine spaima, dure­rea, ura, ge­metele muribunzilor şi uralele în­vingă­torilor căţă­raţi pe aceste ziduri, cu şase sute de ani în urmă. Trec mai departe şi, îndrumat de un bătrân turc ştirb şi binevoitor, care însă vor­bea o germană fluentă, ajung în Bostan Sokaki, la numărul 47, unde, din­colo de o poartă masivă de fier şi ziduri înalte, cu şiruri de sâr­mă ghim­­pată deasupra, aidoma celor de la Izvorul Tămăduirii, se afla capă­tul acestui al doi­lea drum al meu: Bise­rica Acoperământului Maicii Domnului din Vla­her­ne, zidită în apropierea unui alt izvor făcător de mi­nuni. Aici s-a aflat o icoană care o înfăţișează pe Maica Dom­nului în în­tregime, stând în picioare, cu mâinile ridicate spre rugăciune şi mijlocire. Chipul lui Hris­tos bine­cuvântând este pictat într-un medalion, pe piep­tul Fe­cioarei. Des­pre Icoana Maicii Domnu­lui din Vla­herne se spune că în anul 626, când oraşul a fost asediat de avari şi împăratul cu trupele sale erau plecaţi la luptă cu perşii, a fost scoasă în proce­siune de fiul împăratului şi de Patriarh, iar avarii au înce­tat pe loc ase­diul; mulţimile oraşului s-au adunat la Biserica din Vlaherne, unde au făcut pri­veghere în toată acea noapte de vi­neri, cântând Im­nul Acatist al Maicii Domnului. Poarta bisericii este însă acum închi­să şi de dincolo de ea nu stră­bate niciun sunet. Doar vechi im­nuri de sla­vă, într-o limbă neîn­ţe­leasă, îmi ră­sună în minte, din acel trecut as­cuns între ziduri.

Istorii și minuni

Ca mijloc de prevedere, de la patru şi jumătate după-amiaza, la Istanbul, mânăstirile şi bisericile ortodoxe ale Bizanţului îşi închid porţile. Inclusiv Patriarhia ecu­menică. Privesc soarele apunând pes­te turnuri şi aud din nou, aievea, din mijlocul rui­nelor Palatului Vlaher­nelor, sunetele asediului. Un altul, nu cel în urma căruia cetatea a căzut, ci acela în vremea căruia s-a petrecut minunea. Era în anul 911, tot într-o zi de vineri, la 1 oc­­tombrie, oraşul era împresurat, iar cei din afara zidu­rilor, strânşi în Biserica Vlaherne, la câteva sute de metri de palatul imperial, cereau ajutor Maicii Dom­nu­lui, în rugi şi lacrimi necontenite. Biserica era împodo­bită pentru slujba de vineri, zi în care de obicei se în­china aici însuşi Bazileul, împăratul Bizanţului. Se spune că în mijlocul vaietelor şi rugăciunilor, cam la patru ceasuri după miezul nopţii, Maica Domnului însăşi a intrat prin uşile bisericii, însoţită de Sfân­tul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Teologul, împreună cu cetele îngereşti. Maica Domnului s-a oprit sub poli­candrul care cobora din turla mare a bisericii, a înge­nuncheat şi a început a se ruga cu lacrimi. Apoi, în liniş­tea lăsată, a intrat în Sfântul Altar şi s-a rugat din nou. Și-a scos năframa cu care îşi acoperea capul, devenită dintr-o dată mare cât cuprinsul bise­ricii, şi a întins-o peste toţi credincioşii aflaţi acolo, în sfântul lăcaş din Vlaherne, în vreme ce ea se înăl­ţa de la ei spre cer. Istoria este înfăţişată astfel în Aca­tistul Sfântului Acoperământ al Maicii Dom­nului: „Împărătesei celei alese mai înainte de veci, Îm­părătesei celei mai înalte decât toată făptura ceru­lui şi a pământului, care a venit oarecând la rugă­ciune în Biserica din Vlaherne şi se ruga pen­tru cei din întuneric… Minunate a arătat Domnul faptele Sale întru tine, Preacurată Maica Sa, când s-a ară­tat prea minunatul Acoperământ în mâinile tale, lumi­nând mai mult decât razele soarelui, acope­rind pe poporul ce era în Biserica din Vla­herne. Deci, văzând ei acest semn al milostivei tale apărări, cuprinşi de spaimă şi de bucurie, toţi au cântat ţie: «Bucură-te, Acoperământ nefăcut de mână, care ca norul te-ai întins peste toată lumea…»”.

Sub Acoperământ

A doua zi dimineaţa, poarta este deschisă, dar nu larg. Doar uşor crăpată. Dincolo de ea, la ca­pătul unei grădini de smochini săl­batici, am văzut o biserică aido­ma celei de la Izvorul Tămă­duirii, tot de pe la începutul secolului XIX; căci din vechea biserică a Vlahernelor, după cucerirea Bizanţului la 1453, nu au mai rămas decât mor­mane de piatră. Locul a intrat şi a rămas în pose­sia tur­cilor până în anul 1867, când a fost cedat gre­cilor, care au construit peste izvor o micuţă bise­rică – hagiasma. Ca şi la Mâ­năs­tirea Izvo­rului Tămăduirii, din măreţia bise­ricii de odini­oară doar izvorul a rămas, urmă vie a timpurilor în care, în fiecare vineri, împăraţii Bizanţului veneau de la Palat, pe o scară făcută anume, di­rect în biserică. Doispre­zece preoţi şi optsprezece diaconi țineau sluj­bele cu mare fast. Se spune că în lupte, împărații pur­tau cu ei o copie a icoanei Maicii Domnului din Vla­herne, bând permanent apa izvorului tămă­duitor. În grădina în care acum înmugu­resc smo­chinii, începuse zi­di­rea unei bi­serici pe la anul 450, în vremea împărătesei Augusta Pul­che­ria. I-a fost dat împăratului Leon, cel ce vindecase orbul la Izvorul Tămă­duirii, să termine şi prima biserică a acestui izvor.

*

Un tânăr mătură aleea ce duce spre bise­ricuţa care adăposteşte iz­vo­­rul. Plin de sfială și de nădejde, mă rog: „Preasfântă Împărăteasă, cu îngerii stai împreună şi te rogi zicând: «Îm­părate ceresc, pri­meşte pe tot omul ce se roagă Ţie şi cheamă numele meu în ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea nea­jutat şi neas­cultat…» Iar tu, ca aceea ce ai putere ne­bi­ruită, izbăveşte-ne pe noi din toate ne­voile, ca să strigăm ţie: «Bu­cu­­ră-te, bucu­ria noastră, acope­ră-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperă­mânt…»”.