Odată ca niciodată – MOSCOPOLE

„FORMULA AS” PE URME VECHI, ROMÂNEȘTI – Vlahii din Albania

Despre niciun oraș al vlahilor nu s-a scris atât de elogios, nicio cetate vlăhească n-a înflăcărat într-atât imaginația contemporanilor și-a urmașilor. Din vârf de munte, de unde, înainte vreme, își pășteau turmele, fârșeroții din Moscopole ajunseseră – din munca lor! – la bogății cu care doar marii cuceritori ai lumii se puteau lăuda. O poveste glorioasă, curmată brusc, prin foc și sabie, apoi ștearsă, mișelește, din cărțile de istorie. Am pornit, toamna aceasta, spre Albania, pe urmele mândrului și tragicului destin al Moscopolei, o poveste care rescrie, cu slove de mare epopee, istoria vlahilor și care explică inclusiv destinul României din ultimele secole. O poveste ce nu poate lipsi din manualele noastre.

Cetatea poleită în aur

„Trăiau într-un belșug ca niște împărați! Cartierele lor erau bogate, frumoase, mărețe. În mijlocul acestora se ridicau, ca brațe rugătoare, clopotnițele zecilor de biserici și impunătorul local al Academiei Noi, pentru a cărui renovare cetățenii din Moscopole au cheltuit mii de lire de aur. În familiile armânilor, unde stăpânea un respect sfânt al tradiției, era un lux orbitor, dar un lux plin de eleganță! Femeile erau îmbrăcate în velure și brocarturi scânteind de nestemate. Aveau pantofii împodobiți cu mahmudii de aur. La mese, se serveau de faianțe, de tacâmuri de aur și argint, pereții caselor, zugrăviți în uleiuri, aveau oglinzi de Veneția. Până și mânerele măturilor erau împodobite cu aur!”.

Cocoțată mai sus de fosta Academie, la capătul unui drum sinuos prin pădure, Mânăstirea „Ioan Botezătorul” e cel mai bun punct de belvedere din Moscopole. În anii de glorie, era unul dintre locurile de pelerinaj cele mai căutate. De aici, vlahii priveau, ca dintr-un amfiteatru, tot ce mișca în jos, până departe, spre piscurile ce dau la mare. Dacă priveliștea îți taie și azi respirația, nici strălucirea orbitoare a turlelor aurite, nici forfota marelui oraș nu se mai văd. Stau la umbră, în amiază arzătoare de septembrie, în curtea mânăstirii, sub niște brazi seculari, care-au prins „vremurile de aur” – la propriu! – ale Moscopolei. O liniște asurzitoare s-a așternut peste impresionanta istorie a armânilor, și doar foșnetul paginilor îngălbenite pe care le răsfoiesc sparge tăcerea din jur. Întinsă pe cinci coline și despărțită în două de „râulu Dzegă”, Moscopole avea, pe la 1750, peste 60.000 de locuitori – mai mult decât Atena! – și controla alte câteva centre din jur, cu zeci de mii de locuitori fiecare. Un oraș cum, în afara Stambulului, nu mai găseai în toată întinderea Imperiului Otoman!

În armână, „a zbura” înseamnă „a vorbi”: mă las dus în „zborul” cuvintelor meșteșugite cu care pelerinii au poleit istoria splendidei capitale a vlahilor din urmă cu trei secole. „Curioși veneau din toate orașele ca să viziteze Mecca Aromânilor, orașul cu 70 de biserici, îmbrăcate în odoarele cele mai scumpe, lucrate de artiști aromâni în argintărie; se înghesuiau să admire palatele de marmoră, cu grădini și cișmele frumoase, din cetatea luxului, a artelor și a științelor înalte; veneau să admire picturile și sculpturile, să ia contact cu eleganța femeilor, să le imite noblețea ținutei. Iubitorii de cultură se grăbeau să audă, în Noua Atenă, pe dascălii de la Academie și să vadă minunea mașinilor de tipărit propovăduiri înalte”.

Primii erudiți români care strâng mărturii despre măreția cetății vlăhești din sud pot fi bănuiți – cum îi și bănuiau și autoritățile otomane – de propagandă. Dar străinii ne lasă cea mai francă dovadă despre marea civilizație armânească. „Cine a trecut pe lângă satele pline mizerie ale bulgarilor, după ce a trecut prin cătunele sărăcăcioase ale grecilor din Epir sau pe lângă casele de piatră absolut lipsite ale albanezilor, se simte cu atât mai fermecat la priveliștea ce-i oferă satele românești, care se impun nu numai prin poziția lor și prin întreaga lor înfățișare, ci mai ales prin măreția caselor și aranjamentul lor dinăuntru”, notează, fără falsă diplomație, ofițerul englez William Martin-Leake.

Cu cât aflu mai multe despre măreția Moscopolei, cu atât mă chinuie mai tare o întrebare. Cum se face că un neam de păstori precum fârșeroții ajunge la un asemenea nivel de dezvoltare? Ce anume i-a ridicat, în numai câteva sute de ani, de la niște simpli ciobani, care-și vedeau de ale lor departe de „civilizație”, la nivelul de potentați financiari, de mecenați celebri, de mari academicieni ai Balcanilor și-ai Europei?! Ce anume ne scapă – sau ne-a fost ascuns – din istoria vlahilor din sud?

Marii „cărăvănari” ai Europei

Dacă vrei să „zburăști” despre istoria Moscopolei și a armânilor, toată lumea din Albania te îndreaptă spre Pandi Bello. Dau fuga să-l întâlnesc în Corcea, cel mai mare centru armânesc din Albania, la numai câțiva kilometri de Moscopole. Muzicolog de rang european, Pandi Bello e o enciclopedie vie. E zi liberă în Albania, terasele sunt pline de albanezi veseli și gălăgioși. Cât timp căutăm un loc mai liniștit, domnul Pandi Bello îmi desenează, prin „zborul” mâinilor sale tremurând de emoție, o hartă sentimentală a armânismului din zonă. Ne plimbăm chiar printr-un cartier armânesc plin de culoare: „Familia dragului meu prieten Ion Caramitru e chiar de aici, din vecini. Victor Eftimiu e din oraș, Toma Caragiu s-a născut în zonă. Familia Becali se trage tot de la noi, din partea aceea. De Moscopole, nu mai zic, sunt legate atâtea nume din istoria României! Știați că mama lui Lucian Blaga e din Moscopole? Emanuil Gojdu, Alexandru Mocioni, Andrei Șaguna sunt toți moscopoleni. Goga și Sadoveanu se trag tot de pe-aici”.

Pandi Bello îmi citește, parcă, curiozitatea care mă adusese la Corcea. Îl întreb cum se face că niște simpli păstori, cum se vorbește, îndeobște, despre vlahi, ajung să dea nume atât de importante nu doar culturii românești, ci și celei balcanice și central europene? Cum se face că un neam de păstori din munți dă mari arhitecți, mari artiști, istorici și literați, avocați și afaceriști? „Dar moscopolenii, încă de pe la 1300, își trimiteau deja copiii la studii la Padova, la una dintre cele mai vechi universități din lume!”, mă uimește interlocutorul meu. Cu liniștea sa profesorală, Pandi Bello se pune pe povestit…

Oameni încercați, umblați, în transhumanță, cu oile lor, peste tot prin Europa, moscopolenii intuiesc foarte devreme șansa extraordinară a comerțului. Cine știa mai bine decât ei cele mai bune și mai sigure drumuri de-a lungul Balcanilor, din Asia până în Occident? Și cine mai avea curajul de a se aventura, săptămâni întregi, pe orice vreme, dintr-un colț de imperiu în colț de alt imperiu? Pe lângă oierit, fârșeroții încep, încă din Evul Mediu, să se ocupe cu „cărvănăritul”. La început, duc laptele și lâna lor, apoi mulți dintre celnici se dedau cu totul comerțului. „Transporturile cu caravanele de cai și catâri ajunseseră cel mai sigur mijloc de înavuțire”, îmi spicuiește Pandi Bello din cărțile pe care mi se recomandă spre lectură. În scurt timp, moscopolenii ajung să stăpânească întreaga Mediterană, cu tot cu porturile sale, legând, în mersul tărăgănat al „cărăvanelor” lor, medinele pline de parfum ale Asiei cu cetățile cele mai înaintate ale Occidentului, Istanbulul și Atena cu Veneția sau Marsilia, burgurile habsburgice cu târgurile Imperiului țarist! Aproape tot ce se exporta din Turcia trecea prin mâinile lor, tot ce intra se distribuia prin ei. Și, din toate părțile, averile ajungeau în vârf de munte, în cetatea tot mai prosperă și mai frumoasă a Moscopolei.

„Moscopole lucra cu Veneția! Erau cei mai puternici comercianți, dar nu numai. Avem la Corcea un muzeu de artă medievală: o să vedeți acolo un nivel al picturilor incredibil. Să cercetați atent bisericile din Moscopole să vedeți pictura murală! Nici acum nu există un dicționar în patru limbi în Albania: la Moscopole, așa ceva s-a tipărit la 1650!”, îmi explică domnul Bello. Strălucirea Moscopolei n-a însemnat doar lux orbitor, ci și dedicare pentru marea cultură. Pe cât de mult vor fi investit în confort, pe atât de mult au investit moscopolenii în cultura și în educația copiilor lor, mai școliți și mai apropiați de spiritulul occidental cu fiecare generație.

Fârșeroții, „spirit neastâmpărat”

Ca să înțeleg mai bine cum erau fârșeroții, Pandi Bello mă trimite la cartea lui Theodor Capidan, el însuși aromân, mare cercetător la școala de la Cluj a lui Sextil Pușcariu. Nimeni nu a suprins mai bine firea moscopoleanului decât Capidan, după lungile sale vizite în zonă din perioada interbelică: „Fârșerotul, așa cum l-am cunoscut, e foarte mobil, cu mișcări degajate și spontan la vorbă. Ce deosebește pe un aromân de un grec, albanez sau bulgar e, în primul rând, acea energie care, în orice împrejurări s-ar găsi, îl face capabil să-și croiască mai repede un drum în viață. De la păstorul cel mai umil, cu viața vecinic pe drumuri, până la orășeanul ajuns prin comerț la bogății fabuloase se observă același spirit neastâmpărat. Aromânul trăiește foarte cumpătat. Am petrecut veri întregi printre ei și nicăieri nu am întâlnit un aromân beat. Când vine vorba să-și înfiripeze o afacere, e în stare să dacă toate economiile posibile. Numai lenea și risipa nu i se pot atribui. În schimb, odată ajunși la o situație materială care le poate asigura o viață lipsită de griji, știu să beneficieze de toate acele comodități ale unei civilizațiuni înaintate. Dacă aromânul e activ, sobru și econom, nu e mai puțin inteligent. Cu cât sunt mai puțini, cu atât sunt mai impunători prin deșteptăciunea lor…”.

Cei care nu se temeau de nimeni

Bătusem la pas Moscopolea înainte să mă văd cu Pandi Bello, la Corcea. Cu 600 de locuitori, majoritatea „vinituri” strămutate de comuniști, Moscopolea de-acum e un sătuc răsărit, cu un potențial de stațiune turistică încă insuficient exploatat, dintr-o Albanie săracă, rămasă mult în urma Europei. Contrastul dintre istorie și realitate e copleșitor! Dar, cu podul vechi și cu cele câteva biserici superbe care ne-au rămas până azi, cu străduțele înguste, pavate recent cu piatră, străjuite de vilișoarele elegante ale mai-marilor de la Tirana, locul pare un platou de filmare ce se pregătește pentru turnarea unui film de epocă. Cu „scenariul” scris de vechii cronicari despre care aflasem la Corcea, mă întorc în sătuc și încerc să-mi imaginez forfota din vremurile când era o mare cetate: „Corespondențe și comenzi soseau de pretutindeni; se descărcau mărfuri la marile caravanseraiuri și se încărcau manufacturate pentru toate direcțiunile. Se lucra zi și noapte. Erau bresle de arămari sau cazangii, lăcătuși, cuțitari, argintari, croitori, tabacii, papugii; dar mai erau bumbăcari, sapungii, pietrari și zugravi. Toți lucrau nepregetat, iar lucrul era foarte bine organizat, pentru ca să poată satisface nevoile Veneției. Încărcate pe caravane, în șiruri lungi, toate aceste bogății treceau pe sub ochii albanezilor și ai turcilor, care vedeau în ele aur și numai aur, iar asta le excitau instinctele distrugătoare…”.

„Ca să înțelegeți mai bine ce forță aveau moscopolenii: chiar în timpul turcilor aveau miliții proprii, oameni aleși să le apere caravanele, casele, teritoriul. Nimeni nu avea curajul să se atingă de ei! De ce? Pentru că înțelegerea lor era direct cu sultanul sau cu mama sa. Iar taxele moscopolenilor, taxe uriașe, după profiturile pe care le făceau, nu ajungeau la oricine, mergeau direct la mama sultanului!”, mă lămurise Pandi Bello. Consulul venețian din Durazzo, Durres-ul de lângă Tirana de azi, principalul port care făcea legătura cu republicile italiene, nota, uimit, că cei din Moscopole sunt temuți de turci din cauză că, prin bani, izbuteau să obțină pedepsirea oricui îndrăznea să le pricinuiască vreun rău. „Ei fac cheltuielile în comun”, adaugă el, subliniind firea armânilor – independentă, curajoasă și solidară împotriva dușmanilor. Moscopolenii nu se dădeau în lături de la nici un sacrificiu când erau în joc interesele lor!

Nori negri peste turlele de aur

„Dacă ar fi căzut Imperiul Otoman numai cu numai 100 de ani mai devreme, cine ar mai fi fost ca noi? Unde ar fi ajuns Moscopole azi?!”, îmi spusese Pandi Bello, cu tristețe în glas, la despărțire. Maiestoasa poveste a Moscopolelui ascunde, de fapt, o mare dramă. Tolerați sute de ani, moscopolenii deveniseră prea puternici și începeau să deranjeze. Bogățiile și privilegiile de care se bucurau, ei, niște „ghiauri”, în apropierea raialelor sărace și mizere din jur, ațâțau continuu ura și instinctul sălbatic de jaf.

„Școlile din Moscopole înfloreau, dar geniul despotismului – dușman al oricărei prosperități – putea suferi oare ca un oraș liber să se ridice în sânul imperiului său?”, scrie, premonitoriu, unul dintre martorii ultimelor zile de glorie ale Moscopolei.„Tocmai această prosperitate fenomenală a fost nenorocirea noastră”, nota, la rândul său, un erudit armân. Cu timpul, toate cetățile din zonă fuseseră lăsate la bunul plac al bandelor de bajbujuci, pe care Stambului nu mai voia sau nu le mai putea stăpâni. Caravanele pline de bogății erau în luptă continuă cu amenințările ce pândeau la tot pasul. Chiar și așa, populația Moscopolei se înmulțea, aromâni din alte părți venind, atrași de splendoarea cetății. Alții, simțind iminenta cădere, plecau, încet, încet, spre Italia, Austria, Ungaria sau Principatele Române. Cei din urmă au intuit bine: tulburările și războaiele s-au ținut lanț în Balcani tot veacul al XVIII-lea. Revoltele locale câștigă în amploare și se îndreaptă, tot mai amenințător, spre ținutul locuit de „ghiaurii” bogați. Dușmanii de-abia așteaptă un semn ca să năvălească asupra cetății, care îi provocase, secole la rând, prin forța și prin prosperitatea ei…

„Trayedia ali Muscopuli”

„Un țer cald umplea valea mușată cu una lunină curată șî limpidi, ahăt cât sî videa ghini marjinili a munțâlor, a răurilor ș-a câmpurilor cu earbă uscată…”. În curtea frumoasă, „mușată”, cum se spune prin partea locului, a casei sale din Moscopole, doamna Klarita îmi citește, cu tremur în glas, din cartea scrisă de socrul ei, Dhori Falo, în „rămânește”, despre drama acestui înfloritor centru al aromânimii. Ascult minunatul dialect aromân și nu e frază pe care să nu o înțeleg. „Trayedia ali Muscopuli”, „Tragedia Moscopolelui”, îi spune cărții: un singur exemplar mai are doamna Klarita, și-l grijește ca lumina ochilor, mângâindu-i foile, în timp ce-o răsfoiește, ca și cum ar mângâia mâinile bătrânului tată.

„Un țer caldu umplea valea mușată cu una lunină curată șî limpidi…”. Așa începe, în cartea lui Dhori Falo, povestea zilei aceleia fatidice de septembrie 1788, ziua în care Moscopole a fost ras de pe fața pământului de către hoardele de musulmani. Pașalele din jur încercau de mai mulți ani vigilența moscopolenilor. Dar fârșeroții au respins de fiecare dată atacurile. Perfizi, mai-marii stăpânirii au mutat atunci o garnizoană otomană între zidurile cetății, promițând să apere marele oraș al vlahilor. Soldații aveau să deschidă, însă, calea prădătorilor la primul atac mai serios. Loviți din toate părțile, și dinăuntru, și din afară, moscopolenii s-au apărat cu disperare. Ne-au rămas până azi versuri despre eroica rezistență a vlahilor în fața trupelor despotului Ali Pașa. Fetele nemăritate luptau cot la cot cu bărbații, cărând în poala fustelor lor cu filigran din aur scump muniția pentru trăgătorii de pe baricade, „că noaptea-astă este-arao!” („în această noapte atât de rea”). Cât timp doamna Falo îmi citește înfrigurată, ochii îmi rămân pe coperta cărții, și ea sfâșietoare: în centru, într-o piațetă superbă, o tânără femeie își plânge, în genunchi, copiii sfârtecați de iatagane, mai încolo, doi tineri fug din fața călăreților. Departe, în fundalul de jăratec al cerului, grupuri de moscopoleni iau calea bejeniei, lăsându-și palatele cu aer venețian în stăpânirea flăcărilor.

Ce au apucat să prăduiască, după ani întregi de șicanări, bandele de musulmani a fost doar o infimă parte din averea Moscopolei. Marele capital rula deja la Viena, la Budapesta, la Brașov sau la București. Dar nici pe ce se afla în cetate în ziua marelui atac n-au pus mâna întru totul. Sunt sute de povești cu familii care au fugit cu mari avuții, cu saci de aur sau de galbeni ascunși în oale umplute în vârf cu miere. Alte povești sunt despre familii care, la refugiu, și-au căptușit hainele cu bancnote! Dar, dacă marile bogății nu le-au încăput pe mână, nimic nu i-a reținut pe oamenii lui Ali Pașa să distrugă și să ucidă tot ce au prins în cale. „Asus, care străbate valea Moschii, în mijlocul unei mulțimi de târguri incendiate, nu udă decât câmpii tăcute și morminte…”, scrie un trecător, care văzuse cu ochii săi urmele nenorocirii.

Chemarea sângelui

„Doamne, Doamne, ce trayedie!”, îmi spune Klarita Falo. „Ce frumusețe de oraș era Moscopole! Bisearici multeeee fost tu Moscopole! ’Ma nici optu nu rămasă…”, continuă, în timp ce-mi arată o fotografie veche de familie. Neamul Falo n-a vrut să plece din Moscopole: a rămas martor și mărturisitor al tuturor tragediilor ce aveau să urmeze. „Cineva trebuia să rămână și să scrie istoria locului”, îmi zice doamna Klarita, cu un zâmbet amar. Pustiirile din 1769 și 1788 au fost doar începutul. Au urmat altele, la fel de barbare, înecate în băi de sânge, cu mii de morți, și în primul război mondial, și în al doilea…

Mă uit la „Papu”, bunicul Klaritei, în poza scorojită de vreme, și văd în ochii lui cătarea aspră a moscopoleanului trecut prin multe. „Om sculat”, cum zice doamna Klarita, cu studii în străinătate, „Papu” făcea și el comerț cu Stambulul, cum îi stătea bine tot armânului. Când au venit comuniștii, prin ’43, l-au împușcat. „Luară pământ, tăți, tăți! D-apoi, familia stătură ați, nu fugiră. Tata socru, Dhori Falo, dascăl 40 de ani, ați, tu Moscopoli. Căta cum fost istoria, cum știa el, de îi zbura lui Papu…”: așa s-a născut „Trayedia ali Muscopuli”, o carte ce-ar trebui numaidecât tradusă în limba română…

Întoarsă acasă după 10 ani de muncă în Grecia, Klarita Falo e printre puținii moscopoleni „get-beget” din satul de azi. După ce-au transformat vechile biserici și mânăstiri armânești în depozite de grâne sau cazarme militare, comuniștii albanezi au „sistematizat” și ei ce mai rămăseseră în picioare. Dar Klarita simte cum Moscopolea începe să revină la viață. Pune și ea umărul, cu pensiunea cochetă pe care și-a deschis-o. Curtea ei „mușată” are un magnetism aparte. Altfel cum am fi dat peste ea, tocmai peste pensiunea unor vechi aromâni moscopoleni, chiar din prima zi când am ajuns în sat? Doamna Falo strânge în mâini cartea tatălui și-mi zâmbește: „De-ați ști câți armâni vin aici, din Elada, din România, din Macedonia, din America, să afle istoria strămoșilor! Cumva, nu știu cum, toți ajung aici, și tuturor le citesc din cartea asta”.

„Tată a nostru ce ești tu țer…”

Aflată în centrul satului, pensiunea familiei Falo e locul ideal să începi un tur al ultimelor vestigii rămase din Moscopolea de odinioară. Merg din biserică în biserică, dar peste tot găsesc lacătul pe poartă. Pe Papu Thoma îl găsesc, trebăluind cu niște lumânări, într-una dintre bisericile care au scăpat de urgia bajbujucilor: Biserica „Sfântul Nicolae”. Are ochi lăcrimoși și chipul asprit de vremuri, ca vechii cărăvănari. Se bucură când află că sunt român. „Rămân! Rămân!”, îmi spune, bătându-și mâna de piept. Papu Thoma, preotul din Moscopole, se trage și el dintr-o familie de armâni, cu rădăcini mai vechi de 500 de ani, care s-a încăpățânat să nu ia calea bejeniei. „Țințî sute de ani nu cherdu limba șî tradiția! Vrut Dumnedzău șî mini estă servitor a lui Dumnedzău”, îmi spune Papu Thoma. De la bunici, de la Babu și de la Maia, oameni cu frica lui „Dumnedzău” și cu mare respect pentru tradiții, Papu Tooma a prins drag de bisearică. Tot de la ei a învățat, de mic, „Tatăl nostru” direct în „rămânește”. „Zboară după mini!”, îm zice Papu Thoma și-și împreunează mâinile a rugăciune: „Tată a nostru ce ești tu țer / Să isească numa ta, sî facă vrerea ta / Cum pi țer, așa șî pisti loc / Pânea noastă de toate dzâua / Dă-ne-o nouă adzî… / Șî nu ne pinge tu cârteli / Ma scapă-ne di ațel arăulu / Că a Ta easte Amirărilia și putearea / Tatălui șî Hiului șî a Aiului Spirit…”. Papu Thoma se roagă cu patos – un fior trece prin minunea de biserică ce ne-a rămas de la vechii moscopoleni. În jocul lacrimilor, îmi pare că sfinții cei frumoși de pe pereți, despre care-mi povestise Pandi Bello, tremură și ei de emoție.

– Simți? E plină biserica!, îmi spune Papu. Toți bătrânii noștri din neam sunt aici, cu noi, la rugăciune. Sunt aici și Babu, și Maia, care m-au învățat „Tată a nostru”. Sunt aici, pietrele astea pe care călcăm îi cunosc!

Șopotele cu apă vie

„Babu ne-o luat di mână când eram miți, ne-o arătat apa”, îmi povestește Papu Thoma. Așezată sus, în munte, Moscopole a fost recunoscut mereu pentru izvoarele reci, curate, care astâmpărau setea puhoaielor de pelerini ce veneau să se roage în bisericile cu turle de aur. Nu e nici azi colț de stradă în Moscopole unde să nu găsești frumoase cișmele din piatră: unele sunt de pe la 1600, altele mai noi, după modelul din bătrâni. „Părinții și bunicii ne-au dat apă din mâinile lor. Ei sunt cu sufletul sunt aici, printre noi, câtă vreme mai curge apă prin cișmelele noastre”, îmi spune Papu.

Dăm împreună un tur al bisericii împărătești în care slujește. Totul, de la clopotnița zveltă la curtea intimă, cu parcul ei Occidental, de la lucrătura sobră în piatră la dichiseala catapetesmei, de la sfinții, delicați ca niște artiști, la amvonul din care vor fi vorbit mari erudiți, absolvenți de Padova, totul stă mărturie măreției de odinioară. Nu opt, nu șase biserici, nu o mânăstire, nu un pod, o cișmea din piatră să mai fi rămas în picioare după toate jafurile păgânilor și am fi putut înțelege de acolo – din asprimea pietrei, din rafinamentul tăieturii, din cătarea leului blând ce-o înstăpânea, ca un duh bun, din fiorul de gheață al apei de munte – cât de frumoasă a fost Moscopolea de odinioară!

Papu Thoma iese din „bisearică” și așteaptă, răbdător, să mă umplu de măreția detaliilor de pe litografiile de epocă, cu Moscopolea întinsă pe cinci coline. Dar nu mă lasă să plec până nu mă duce să văd cișmeaua bunicului său. „Papa meu piștia oile tu munte!”. Urcăm într-acolo. „La izvor, țe dice șopotu”, îmi zâmbește cu zâmbet de copil. „Șopotu al Papu Nașu, tu pădure, ascuns!”. Într-un târziu, ajungem la cișmeaua bunicului Nașu.

– Dacă nu bei apă de aici, din cișmeaua bunicului, degeaba ai venit să scrii despre Moscopole!

Beau din șopotul lui Papu Nașu, beau cea mai rece și mai curată apă din lume, apă cum numai în munții noștri mai găsești, ca și cum, în adâncurile pământului, izvoarele ar ține și azi, strânsă, frăția veche a neamurilor vlăhești.

De ce a insistat Papu Thoma să-mi arate șopotul din munte? Și de ce țin armânii de azi atât de mult la cișmelele lor din Moscopole? Aș vrea să-l întreb pe Papu Thoma, dar mi-e teamă, cumva, să nu stric vraja. 

Seara târziu, răsfoind cărțile despre tragedia Moscopolei, îmi dau lacrimile: citesc că, după ultimele raiduri barbare, întreaga cetate devenise un uriaș morman de piatră și de cenușă. Dar, de sub pietre, în liniștea mormântală de după apocalipsă, de peste tot, prin toate colțurile vechii cetăți, începuseră să țâșnească izvoarele…

***

BIOGRAFIE ISTORICĂ: AROMÂNII

Răspândirea aromânilor

Răspândirea extraordinară a vlahilor în Peninsula Bal­ca­nică es­te pomenită încă înainte de anul 1000. Primul cronicar care scrie des­pre ei îi în­tâlnește în Mace­do­nia. În se­colul XI, Ana Comnena scrie despre vlahi, numindu-i „păs­tori călători” și spu­ne că tatăl ei, Îm­păratul Alexios, își recruta oastea din­tre acești vlahi, extrem de curajoși. În se­colul XIII, nu­mă­rul lor în Tracia era atât de mare, că un alt istoriograf spu­ne că așezările lor se în­tindeau până aproa­pe de Constan­tinopole. În sud, erau până în inima Ela­dei. Tot Ana Com­nena amin­teș­te despre un oraș al vlahilor în Te­salia.

Mai multe „Valahii” sunt amin­tite de cronicari: o „Va­lahie Mare”, care cuprindea Tesalia, și alte două Valahii, „Va­lahia Mică”, în Acarnania și Etolia, plus „Valahia de Sus”, în Epir. Chalcocondil, cronicarul sul­ta­nilor din secolul XV, susține că vlahii sunt răspândiți din Dacia până în Pind, și că despărțirea lor de frații de la nordul Dunării nu pare a fi prea veche, ținând seama de asemănarea limbii.

*

Originea aromânilor

De unde vin acești români, așezați în ținuturi aflate la peste 800 de kilometri de centrul car­pato-dunărean? Istoricul Johann Thunmann mer­ge pe teoria obârșiei sudice a aromânilor. El crede că aromânii sunt frați cu românii din Dacia, fiind ur­ma­șii direcți ai tra­cilor din Balcani, Ro­dopi și Pind. Alt is­toric, William Mar­tin-Leake, crede că aromânii vin de la nord, reprezintă o ra­mură din aceeași națiune care trăiește la nord de Dunăre, despărțită de ea de prin se­colul X, când au coborât de acolo spre sud și sud-vest.

De altfel, majoritatea istoricilor îi socotesc pe vlahii sud-dunăreni urmași ai elementului autoh­ton romanizat. La rândul lor, filologii spun că cele două populații cum sunt dacoromânii și aro­mânii, trăind două milenii în regiuni    depăr­tate și în împrejurări diferite, dacă au aceeași limbă, înseamnă că una din ele, aromânii, nu este lo­calnică, ci s-a coborât în locurile pe care le ocupă azi, prin secolele VIII-IX, din ținuturile du­nă­rene.

*

Școală grecească, mândrie „rămânească”

Scrisul și ci­­titul s-au răs­pân­dit rapid printre ar­mâni. Numă­rul celor cu carte era mai mare ca ori­­unde în re­giu­ne. Aro­mâ­nii din pă­tu­ra cultă în­vățau grecește, admirau cultura elenă, dar evitau con­tacte prin alianță cu grecii, pe care îi dis­pre­țuiau. În se­colul XVIII, când apar în Bal­cani pri­mele insti­tu­ții de cultură superioară, la Ia­nina, Larisa, Aminiciu, Mos­copole, printre das­că­lii de frunte se găsesc învățați aromâni. La Aminiciu și Mos­co­pole erau doar aro­mâni! De alt­fel, Academia din Mos­co­pole re­cru­ta dascăli ro­mâni, de origine. Deși gre­cizați prin cul­tură, armânii nu s-au lăsat nicio­dată gre­cizați în conștiință.

*

Portul „rămânilor”: căciulă, cămeașă, zmeane

Bărbații poartă pe cap „căciulă” – de fapt un fes alb de pâslă sau bumbac – pe trup „că­meașă”, care ajungea în fal­duri până la ge­nunchi, peste cămașă „giu­mă­dane” din pos­tav, fără mâ­neci, apoi „tsi­pu­nea”, tu­nică de lână, albă la Făr­șe­roți, neagră la alții. Bă­trânii mai pur­tau și o „sa­rică”. Pe picioare, purtau „zmea­ne”, iar peste ele „cioa­rici”, cu tuzluci sau fă­ră.­

*

„Tulpinile” aromânilor

Bun cunoscător al realităților sud-dunărene, Theo­dor Capidan fa­ce, în cartea sa „Aro­mâ­nii”, pu­blicată în 1932, o trecere în re­vistă a diverselor „tulpini” ale ar­mâ­nilor.

„Ocupând regiuni dife­rite, cu tim­pul, au început să se deose­bească în­tru­câtva unele de altele”. Ca­pi­dan găsește cinci astfel de tul­pini: aro­mânii din Epir și Tesalia (care ocu­pau Muntele Pind); aro­mâ­nii din Olimp; grămuștenii (din Muntele Gra­­mos, o pre­lun­gire a Pin­du­lui, unde, ma­rele lor cen­tru, Gra­moș­tea, a stră­lucit prin co­merț și me­serii îna­inte de Mosco­po­le); fârșeroții (a­ro­­mânii din Al­bania, al căror nu­me vine de la co­muna Fra­șari, ca­re se trage din cuvân­tul „fra­­sin”); aro­mânii din Mulo­viș­te și Go­peși (aro­mâ­nii din două co­mune mari din fos­ta Iu­goslavie, Mu­­lo­viște și Go­peși, în apro­pie­re de orașul Bitolia).

(Autorul mulțumește doamnei Da­niela Stoica, de la Consulatul Ono­rific al României la Corcea, Mirelei Veriga, șefa comunității aromâne din Corcea, și soțului său, Beni, pentru prețiosul ajutor și ghi­daj oferit în cursul documentării din Albania.)