Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FORMULA AS PE URME VECHI, ROMÂNEȘTI – Vlahii din Albania

Năluca istoriei

Unele reportaje încep, pur și simplu, cu un indi­ca­tor care îți arată un drum de piatră, ce urcă înspre munți, cu o lumină mângâietoare de toamnă și cu o voce dinăuntrul tău, care îți spune du-te. Suntem în mașină, la 800 de kilometri depărtare de casă, în sud-estul Albaniei. Am plecat pe urmele vechi ale fraților noștri rrumâni, în locuri unde cândva au format comu­nități uriașe, despre care acasă, în țară, nu știm aproa­pe nimic. Ci­prian s-a dus la Mos­copole, ma­rele și tragicul oraș din vechime al vlahilor, Cătălin a luat-o pe drumuri de munte, în căutarea satului Lânga, în care încă mai locuiesc rrumâni, eu fac „echi­pă” cu Sânziana și cu An­drei. El conduce mașina. Oprim în fața unui stâlp ru­ginit, pe care sunt scrise doar câteva litere: Shipskë. E lu­mina probabil, e vocea aceea pe care fiecare din­tre noi o aude înăuntru sau, poa­te, e mai mult de atât. Pentru că întotdeauna a fost mai mult de atât, atunci când o poveste vine spre tine, te cheamă și îți cere s-o spui. Ne privim unul pe altul: mergem? Ne înțelegem fără cuvinte. Por­nim. Dru­mul se răsucește tot mai mult spre culmi, ca un șarpe încovoiat de piatră. E un drum îngust, rău, se înde­părtează de văi și se apro­pie, cu fiecare kilometru, de cer. Sunt puțin peste 5 kilometri până în Shipskë, dar fiecare kilometru în parte se măsoară în ani lumină. Nici să vrem, și nu ne mai putem în­toarce. Am pornit pentru că o voce dinăuntru ne-a spus să o fa­cem. Ea e de vină pentru tot. Ea e de vină și pen­tru re­portajul acesta, pe care ur­mează să-l citiți.

Iederă și uitare

Acolo unde se sfârșește drumul, începe cu adevărat liniștea. Liniștea e izvorul de la picioarele noastre, care se prelinge peste pietre și pământ ne­gru și se ascunde în hățișurile uriașe cu măceșe. Cum liniște sunt și pădu­rile de pini, care tot urcă de la noi, de aproape, până spre culmile unor munți îndepărtați. Liniște e și hăul cu ape pe lângă care am trecut. Cum roase de liniște și timp sunt și zidurile de piatră ale caselor rrumânilor, care ne ies în drum. Liniștea e toată fru­mu­sețea pe care o vezi și o taci, ca nu cumva să-i știrbești cu ceva perfecțiunea. Am ajuns cu greu, iar acum privim înmărmuriți toată minunăția care se întinde de la noi până departe, la hotarele cu cerul. Nu pare să fie nimeni aici. Nimeni în afară de noi. În locul ăsta au rămas doar câteva acoperișuri de piatră și ziduri peste care s-au cățărat iedera și uitarea. Nu se aude niciun lătrat de câine, nu se zărește niciun fum. De parcă undeva, în drumul nostru, am trecut peste o gra­niță nevăzută și am ajuns pe tărâmul vrăjit al bas­melor. În mijlocul lor se află o biserică. În inima a tot ce vedem se află o biserică uriașă, de piatră, din care izvorăște liniștea care ne împresoară,    lumina mângâietoare a unei după-amiezi de toam­nă. Nu-mi pot dezlipi privirea de la biserică. „O catedrală în pustiu!” Mi-e limpede acum că ea ne-a chemat până aici, la 1400 de metri altitudine, în satul ăsta pe care albanezii îl numesc Shipskë. Dar porțile ei sunt încuiate, iar ca să poți deschide o bi­se­rică (sau o poveste) ai nevoie de o cheie. Iar cheia se află întotdeauna la oameni. Trebuie să ajung la ei, ca să putem intra în biserică.

„Clia” de la „bisearicâ”

Casă din Shipska

Un drum de pământ urcă de-a lungul firului de apă, un altul, pietruit, apucă pieziș, printre livezi. Îl urmez pe cel de piatră. Trec printre peri, pruni și meri, las în urmă căpițe de fân. Dacă n-aș ști că sunt atât de departe de casă, aș jura că mă aflu într-un sat ascuns al Munților Apuseni. „Ar trebui să mă latre un câine, pentru ca totul să fie la fel”. Așa se și întâmplă. Niciodată nu m-a bucurat mai mult un lătrat furios de câine. Pentru că asta înseamnă că acolo unde se află el, voi găsi și oameni. Cu cât mă apropii mai mult, cu atât lătratul se întețește. Văd acoperișul unei case, o grădină plină de flori, văd cum, pe prispa casei, cu mâna streașină la ochi, mă privește lung un bărbat. „Taci, Bubi, taci, mă, câni!”. Mă opresc în mijlocul potecii care urcă spre casă și zâmbesc fericit. La 800 de kilometri de România, într-un sat aproape pustiu, cu o catedrală de piatră, în ruină, aud aceleași cuvinte pe care le-aș auzi și acasă. Sunt zile din viața noastră când realitatea e totuna cu basmul. „Bună ziua!”, strig. „Bună dziua!”, mi se răspunde.

Vedere din Shipska

– Ghini viniși la noi!

– Bine vă aflai!

– Haida-n casâ! Taci, Bubi, taci!

Câinele tace. A înțeles că sunt primit. Bărbatul îmi întinde mâna, îmi spune că îl cheamă Todero. Îi spun și eu cum mă cheamă. În tinda casei mă pri­vesc atent alți cinci oameni. To­dero mi-i prezintă pe fiecare: sunt doi vecini, Nicu și Andrei, e ginerele lui, Iorgo, e fata lui, Sara, „iar ea i dada me”. Dada, adică mama. Atât. Fără nume. Cum altfel să-i spui mamei decât „mamă”? Dada e o femeie în vârstă, albă ca o muceniță, cu o privire adâncă, albastră, care mă cercetează până în miezul sufle­tului, acolo unde nici cele mai performante radare nu mai pot vedea nimic. „Sunt român din România”, îi spun lui Todero. „Rrămân din Albania”, îmi răs­punde el. „Am venit să caut che­ia de la biserică”, spun. „Clia de la bisearicâ, ghini”, răspunde. Îmi întinde un pahar, îmi toarnă o băutură. „Rachie di prunâ. Sănătati!”, zice; și mă privește atent, să vadă ce fac. Rămân cu paharul în mână, nedumerit. Îi mai spun o dată că am venit să caut cheia de la biserică. Pare să nu mă mai audă, să nu mă mai înțeleagă. „Haide, bea cu mini, să­nătati!”. „Sănătate”,    spun și beau, nu am încotro. „Bun îi?”, mă întreabă, „Bun!”, îi răspund. Îmi umple din nou paharul: „Sănătati!”. Ciocnesc cu toți ceilalți bărbați. După al doilea pahar, oamenii s-au dez­morțit, mă privesc altfel, îmi zâm­besc. Am băut împreună, nu mai sunt un străin. Sunt toți rrămâni, pentru că satul ăsta, Shipska, și nu Shipskë, cum îl numesc albanezii, este, din cele mai vechi timpuri, al lor. Niciun alt om, niciodată, în afară de ei, de rrămâni, nu a locuit aici. Todero îmi spune că Shipska e „de când a făcut Dumndzeu lumea”, că au trăit cândva mii di oameni, dar că acum au rămas doar câțiva. „Cincispridzece tuți. Sănătati!”.

Și el, Todero, și vecinii lui, au fost plecați, „dzeci si dzeci di ani, Matei” în Grecia, la muncă. Numai dada a rămas aici, în Shipska, să aibă grijă de pământ, de casă. Dar s-au întors de curând. S-a întors și fata lui Todero, cu soțul ei, s-au întors și vecinii. Și nu mai vor să plece. „Uite”, îmi spune, iar mâna lui îmi arată fereastra și tot ce se vede dincolo de ea: „numa buneațâ, aeru, vintu, tut…”. Își toarnă iarăși în pahar și oftează. Îl întreb de ce s-a întors. Îmi spune că pentru biserică. Îmi spune că biserica era gata să nu mai fie, iar acum este din nou. „Ved inima iară, inima m-a cliemat…”. Todero își duce mâna la inimă și tace. E rândul meu să-l privesc atent, ca să înțeleg exact ce îmi spune. Dar Todero a tăcut. Dada se ridică de la locul ei, unde a stat nemișcată până acum și doar m-a privit, mă atinge ușor pe braț și îmi spune: „Hai la bisearicâ, niclia”. Mă ridic nedumerit. Îmi repetă aceleași cuvinte. Îi salut pe toți oamenii ăștia care, iarăși, mă privesc atent. Ne strângem mâinile. „Du-te, du-te”, îmi spu­ne dada, iar ochii ei albaștri zâmbesc. „Sănă­tate!”, le spun, „Numa buneațâ!”, mi se răspunde. Ies în curtea casei. Bătrâna mă petrece cu privirea, zâmbind. Privirea ei îl face pe câine să tacă. Mă întorc pe același drum, plin de buneațâ, spre biserică, acolo unde ar trebui să găsesc „clia”.

Grădina cu minuni

Biserica din Shipska

În fața bisericii mă așteaptă Sânziana, Andrei și o femeie cu o cheie în mână. Ne spune că o cheamă Margarita. Nu știu pe unde a venit, nu știu când a fost chemată. Din casa lui Todero, cât am fost eu acolo, n-a ieșit nimeni și nu am văzut pe nimeni vorbind la telefon. Dar așa se întâmplă când reali­tatea e totuna cu basmul. E de ajuns să cauți o cheie, iar ea va veni la tine. Margarita ne deschide drumul. Un drum printr-o grădină cu liniște și verdeață, un drum printre cruci de piatră, unele atât de vechi, încât abia mai pot fi zărite, au intrat pe jumătate în pământ. Viață împietrită la firul ierbii. Cheia des­chide poarta locului de unde izvorăște liniștea. Iar liniștea te face să taci, să-ți deschizi larg sufletul și să lași minunea să vină la tine. Iar minunea vine: lumina aurie de toamnă s-a furișat înăuntru și mângâie, ca o adiere, sfinții adormiți. La atingerea ei, picturile se trezesc la viață. Aurele sunt vii și sclipesc în soare. Aurele ard. Sunt lumină vie, din culoare veche. Cete întregi de îngeri, cuibăriți pe zidurile vechi, de piatră, își pogoară harul, fâlfâind din aripile lor pictate, spre noi. Le simțim adierea. Ne ating chipul, ni-l dezmiardă. Sau poate e doar un vânt uitat, care a prins să bată dinăuntrul bise­ricii, în afară. Nici nu mai contează. Ne aflăm în inima liniștei, pe tărâmul acela de din­colo de realitate, unde orice minune a devenit posibilă. Ici-colo, ca într-o hartă uitată a istoriei, au rămas doar urme: urmele albe ale unor ochi de sfinți care au dispărut, urmele albe ale unor arhan­gheli care s-au ridicat de pe ziduri la cer, văpăi roșii care s-au întunecat cu vre­mea, sfinți care n-au vrut să plece, și-au întețit culorile și au rămas să vegheze mai departe viața acestui sat vlăhesc, bătrân de veacuri. Margarita ne conduce în tăcere prin toată această grădină colosală de minuni, care este Biserica Sfântu Gheorghe din Shipska. Dovada vie a unor veacuri de credință și pros­peritate a unor păstori vlahi din niște munți care aparțin Albaniei. Frații noștri de atât de departe, frații noștri rrămâni. Margarita e o femeie micuță, care poartă în palmele sale cheia unui rai pierdut.

Când „inima învie ca Hristu di pi cruce”

Daniela Stoica

„Cât de veche este biserica asta?”, o întreb. „Multu veche…”, îmi răspunde șoptit, în cea mai curată și mai uitată limbă română pe care am auzit-o vreo­dată. „Tri suti, patru suti, poate șasi suti din ani… Cine mai ști a spune ii, uite, sub cruce”. Mâna Margaritei îmi arată cimitirul prin care tocmai am pășit. „E așa di veche, că nu bisearicâ doar ii. I inimă! Inima nostrî! Când tragi clo­potu, înghie și inima… Știi?! Înghie ca Hristu di pi cruce!”. Ea, biserica asta, i-a adus înapoi ficiorlu, de la muncă. din străinătate. Băiatul ei s-a întors când a aflat că biserica a fost refăcută. Acum sunt iarăși împreună, în Ship­ska, întreaga familie. Se ocu­pă „cu oili, cu vacili, cu ca­prili, cu prunili, cu tut, tut, tut! Tut i cum era odat, când am făcut nuntă cu bărbatlu meu, cu curună pi cap, cu cameașă albâ, cu muzicanți și gioc și horâ… Iar cu ea”, mâna Mar­garitei se ridică deasupra noastră, spre îngerii și sfinții care ne acoperă, „cu bisearica ista ne trezim, videm dziua, luăm har de la Dumnedzeu și merdzem mai departe!”. Un singur of are Margarita. Că duminica, când bate clopotul, sunt prea puțini oameni care să vină la slujbă. „Au plecat la muncâ și numa in august se întorc in sat”. Dar nu doar vara, și de Paști și de Crăciun, biserica e iarăși plină. „Și două suti di oameni vin la slujbă! Vin di peste tut! Din Corceaua, din Moscopole, di oriunde, se întorc în Shipska, să ia lumina!”. Lumină și liniște am luat și noi de aici. Sânziana o ia în brațe pe Margarita, sora ei de la 800 de kilometri depărtare, care poartă cheia unei catedrale din pustiu. Mai am doar să aflu istoria veche a locului ăstuia și știu exact unde trebuie să ajung.

Când laptele curgea pe jgheaburi

Grădina cu minuni din Shipska

Am coborât până la poalele munților, în Corcea, la Biserica aromânească Sfântul Sotir. În locul ăsta unde încă se slujește în limba veche, unde, după sluj­bă, rrămânii se strâng la un pa­har de rachie de dude și-și po­vestesc viețile unul altuia, am stabilit o întâlnire cu Daniela Stoica. Doamna Stoica este ro­mâncă, stabilită de 20 ani, prin căsătorie, în Corcea, iar de ani buni, predă limba și literatura română la univer­sitatea din locali­tate. Dar mai este ceva la mijloc: „o legătură dum­nezeiască, pentru că altfel nu pot să o explic! Ați venit să mă întrebați despre Shipska, fără să știți că socrul meu, Niko Faber, își are rădăcinile acolo, în satul ăsta de munte, iar cumnatul meu, arhitectul Kliti Kallamata, a fost cel care a condus lucrările de restaurare ale bisericii Sfântu Gheorghe! Niciunul din ei nu se mai află azi printre noi, Dumnezeu să-i odih­nească! Dar simplul fapt că eu mă aflu aici să vă povestesc ceea ce știu de la ei, mi se pare mult mai mult decât o coincidență! Un miracol!”. Nu-i mai spun doam­nei Stoica că reportajul pe care îl documentez a început, pur și sim­plu, cu un stâlp ruginit și o che­mare. Îi răspund doar – „da, înțeleg foarte bine ceea ce îmi spuneți”.

La origini, familia Faber s-a numit Favru. Favru – făurarul –, omul care creează, omul care, prin uneltele sale, a clădit viața dintâi. „Nu este nicio metaforă la mijloc”, mă asigură doamna Stoica. Povestea fami­liei Favru din Shipska se confundă cu veacurile de istorie ale vlahilor din Al­ba­nia. Pentru că cea mai veche atestare a satului vine de pe vremea împăratului    bizantin Iustinian. Asta, conform isto­riei, ar însemna jumătatea secolului VI! „Ca să înțelegeți cu adevărat ce înseam­nă asta, trebuie să știți că aromânii din Albania se împart în două categorii: cio­banii de munte, nomazii, cei care au tot umblat, secole de-a rândul, cu turmele de oi în căutarea pășunilor mănoase, și ciobanii de câmpie, sedentarii, cei care s-au așezat într-un loc și l-au făcut să se dezvolte. De la călive, colibele cioba­nilor de munte, așezările primitive pe care le ridicau doar ca adăposturi pro­vizorii în drumul lor cu turmele de oi, s-a ajuns la civilizația fabuloasă pe care ați văzut-o atunci când ați trecut prin Moscopole! Interesant în Shipska este că urmele vechilor colibe încă se mai află acolo! Istoria, limba, obiceiurile, s-au conservat mult mai bine în locul acela atât de izolat! Știați că țăranii din Shipska umblă și acum cu usturoiul la izmeane, ca să se ferească de strigoi? Sau că de Paști, când biserica e plină ochi de lume, după ce iau lumină, oa­menii înconjoară curtea și mormintele cu lumânări mari, aprinse, slăvesc Învie­rea lui Hristos și ciocnesc ouăle chiar acolo, lângă cei adormiți?! Da! Acolo, în Shipska, ca nicăieri în altă parte, încă se mai păstrează datinile vechi! De la co­libe până la bijuteria aceea de biseri­că, trecând apoi prin toate deceniile de pustiu ale regimului comunist, istoria este acolo! Și e limpede că, la începuturi, au fost ei, făurarii, homo faber, cu care s-a ridicat o lume, o cultură, o civi­lizație!”

Lumina vie din culoare veche

Din spusele Danielei Stoica, confirmate de isto­rici, primele așezări vlăhești au fost cele din munte. Cu cât mai departe de stăpânire, cu atât mai bine!    Civilizația a început de sus și a tot coborât, în trepte, odată cu dezvoltarea și prosperitatea, până jos, spre câmpie. Așezată la 1400 de metri altitudine, Ship­ska a fost, cu sigu­ranță, unul dintre primele sate ale vla­hilor din Albania. Dovada este chiar biserica în care am pășit. Datarea ei, din prima jumătate a secolului XVII, la 1630, este cu dece­nii mai veche decât cea a bisericilor din Moscopole. Asta în­seamnă, probabil, că acela a fost locul din care a pornit ma­rea civilizație mos­copoleană. „În­cercați să vă ima­ginați că în Shipska, satul părăsit în care ați ajuns, erau o su­medenie de bresle! Aurari, argintari, pielari, pietrari, mii și mii de oameni au ridicat acel loc! Și dovada cea mai bună este biserica pe care ați văzut-o! Munca, avuția, civi­lizația, sufletul și credința lor le regă­siți acolo, în zidu­rile de piatră și în pictura aceea formi­da­bilă! Vă spun, și o să credeți că vorbesc în meta­fore: din Ship­ska până în Moscopole, au curs râuri de lapte! Da, da: recent, arheologii au descoperit jgheaburi, întocmai ca apeductele romane, care adu­ceau lap­tele de sus, din munte, de la stâne, până jos, în ma­rile orașe!”. Daniela Stoica este mândră că po­vestea familiei în care a intrat se confundă cu marea istorie a vlahilor din Albania. Și că, după toate veacurile de uitare, un alt om din această familie a făcut ca povestea să meargă mai departe.

Europa noastră de sub o folie de plastic

Todero și Formula AS

Nu a fost doar pustiirea pe care au adus-o turcii, iar mai apoi grecii și cele două războaie mondiale. Pentru rrămâni, mai presus, poate, decât moartea, a fost uitarea: dictatura comunistă a lui Enver Hodja. Sub conducerea lui, în 1967, Albania s-a proclamat oficial primul stat ateu din lume. Orice manifestare cu caracter religios, inclusiv purtarea icoanelor, era pedepsită prin lege. Pentru aromâni, povara a fost de două ori mai grea. Pentru că nu doar cre­dința le era interzisă, ci însăși identitatea lor ca neam. Veacurile de istorie fuseseră șterse: ceea ce clădiseră ei se numea acum, simplu: istorie albaneză.    Mai mult decât atât, orice comunitate compactă de aromâni trebuia dislocată sau ames­tecată cu etnici albanezi. Pentru un sat de munte ca Shipska, soluția a fost și mai simplă: izolarea. Drumul de acces a devenit, practic, un calvar. Nu mai exista nicio școală și niciun magazin. Ca să supraviețuiască, oamenii trebuiau să plece. Din 12.000 de suflete, cât număra localitatea în anii ei de glorie, la căderea comunismului, în sat mai locuiau doar 8 oameni. 8 oameni care înveleau cu o folie de plastic acoperișul ruinat al bisericii lor, pentru ca ploaia și ninsoarea să nu le acopere sfinții cu totul. Apoi au rămas 5. Noile vremuri n-au schimbat cu nimic deceniile de îngheț co­munist. Când, în 2002, s-a prăbușit și turnul bisericii, în sat mai trăiau doar 3 oameni. Trei bătrâni care nu mai puteau întinde folia de plastic. În Biserica Sfântu Gheorghe din Shipska începuse să ningă. Atunci, îmi povestește Daniela Stoica, în sat a ajuns Ioannis Averoff, un europar­lamentar grec, venit să vadă locul unde i s-au născut bunicii. I s-a strâns inima. Acolo unde strămoșii săi fuseseră botezați, cununați și îngropați, se afla acum un uriaș morman de pietre. Toți sfinții și îngerii care vegheaseră veacurile de viață rrămânească se pre­găteau să intre, dimpreună cu oamenii și crucile lor, în pământ. O folie verde, de plastic, ca un steag zdrențuit dintr-o mare bătălie, încă mai flutura acolo unde, cândva, se afla marele acoperiș din lespezi de piatră. Trei bătrâni uitați, ultimii răz­boinici din lupta cu timpul și istoria, ri­dicau, tăcuți și ne­pu­tincioși, privirile spre cer. Singuri și aproape înfrânți, încă își mai împre­unau degetele pen­tru rugăciune. Atât timp cât crucea încă se înălța deasupra acelui morman de pietre, oamenii mai aveau o biserică și mai aveau un sat. O chemare spre cer, o rugăciune ca ceva să se întâmple. Un strigăt mut, care a ajuns până la omul acela, venit de de­parte să vadă satul străbunilor lui. Și Ioannis a făcut o mi­nune. A pus la bătaie toată averea și influența de care dispunea. A căutat în toată Albania un om care să știe cum se ridică la loc o catedrală în pustiu. Într-un final, l-a găsit: îl chema Kliti Kallamata, un arhi­tect albanez, ajuns, printr-o coincidență stranie, membru al unei vechi familii din Shipska, familia Faber… „A fost o muncă de Sisif”, îmi spune Da­niela Stoica. „Eu însămi am fost de câteva ori acolo, cât timp a durat restaurarea, și am văzut cu ochii mei! În primul rând, drumul era atât de rău, încât utilajele necesare nu aveau cum să ajungă.

Luka și rachia lui de prune

În al doilea rând, a fost și o problemă logistică: satul fiind aproape părăsit, muncitorii nu aveau unde să locuiască. Apoi, munca în sine. Cum așezi la loc plocile (lespezile) de piatră, în așa fel încât toată structura șubrezită de timp să susțină greutatea lor uriașă? Gândiți-vă apoi la toată fresca aceea ștearsă de ploaie și ninsoare! Timp de doi ani de zile, cei mai buni restauratori din Albania au lucrat cu pensula, doar ca să refacă pictura!    Dar toți cei care au muncit acolo au făcut-o cu bucurie și cu dra­goste! Am văzut asta cu ochii mei! Iar pentru munca grea, când au aflat că biserica lor urmează să fie refăcută, tinerii plecați afară s-au întors în Shipska, să dea o mână de ajutor! Niciodată, în Albania, nu a existat ca un monument istoric, de asemenea dimen­siuni, să fie refăcut! Iar faptul că monumentul acesta era o biserică rrămânească face totul cu atât mai incredibil! În Albania nu există bani nici pentru școli cu predare în aromână, deci, cum credeți că statul ar fi finanțat restaurarea unei biserici uriașe?! Ioannis Averoff, însă, nu s-a uitat la costuri. Iar răs­plata a venit. În 2011, munca lui Kliti Kallamata, cumnatul meu, a fost răsplătită cu Premiul Europa Nostra, pentru cel mai bun proiect de conservare al moștenirii cultu­rale europene!” Și, adaugă Daniela Stoica, „mai există un premiu pe care dragul de Kliti nu mai are cum să-l primească: recunoștința oa­menilor din Shipska! De când s-a refăcut biseri­ca, cei plecați se întorc, ușor-ușor, înapoi în satul lor…”. Îmi amintesc: un drum de pământ urca de-a lungul firului de apă, un altul, pietruit, apuca pieziș, printre livezi. Îmi iau rămas bun de la Daniela Stoi­ca. Trebuie să mă întorc în Shipska, să urmez dru­mul de pământ.

Toată viața care a rămas

Viața în Shipska

Urc de-a lungul izvorului, printre case vechi, de piatră, acoperite cu ploci sau țiglă. Ici-colo, se ză­resc clădiri noi, făloase, ridicate pe culmi, pentru ca priveliștea de la ferestre să cuprindă biserica, valea, munții. O altă viață se înalță aici, pe urmele celei de demult. Dar încă nu văd pe nimeni, încă am sentimentul acela straniu, de singurătate împietrită. Apoi, ca întotdeauna, aud un câine și văd un fum. Mă îndrept spre fum, spre câine, spre viața asta care a rămas în locul acesta atât de vechi. Iar viața mă așteaptă: un bărbat flutură din braț spre mine: „Hai, vino, nu te temi, vino!”. Vin. Îmi întinde mâna. Strâng o palmă puternică, aspră, muncită: „Luka! Ghini ti aflai! Di unde ești?”. Îi spun omului de unde sunt. Fața lui se luminează. „Frate cu mine! Frate!”. Îl întreb de unde știe că suntem frați. Îmi spune să stau, o să-mi spună. Îmi întinde un blid cu prune uscate, un pahar cu tărie. „Sănătati!”. Abia după ce ciocnim începe să povestească. Știe de co­pil. De când, într-o vizită la oraș, a văzut la televizor un ansamblu folcloric. „Și gioc, și port și vorba erau rrămânești! Tut rrămânesc!”. A rămas înlem­nit. Atâta doar că oamenii aceia care cântau și dan­sau în portul vechi, rrămânesc, se numeau români. Atunci, pentru prima oară în viața lui, Luka din Shipska a aflat că undeva, departe, oamenii ca el au o țară a lor, care se numește România. Mult mai târziu, când a devenit tată, i-a spus feciorului său ce a aflat demult. Băiatul n-a uitat niciodată. La 18 ani, a plecat din Shipska, să învețe la Facultatea de Drept din București. „Astăz, feciorlu meu e avocat. Stă în București, ca tine”. Nu credeam niciodată că atât de departe de casă, într-un loc aproape pustiu, cu o biserică străveche, lucrurile se vor lega atât de simplu, ca într-un basm. Îl întreb pe Luka de ce a rămas aici, dar Luka nu îmi mai răspunde. Îmi face semn să-l urmez. Întețește focul într-un cuptor de pământ, deasupra căruia se află un cazan cu prune. Lemnele ard, trosnesc, iar Luka zâmbește. Acoperă cuptorul cu o ușă grea, de fier, în palme ia pământ galben și îl frământă, îl amestecă cu zarzăre zobite. Îl lipește acolo, de ușă. Fumul rămâne înăuntru, se amestecă cu prunele, cu apa pe care a turnat-o prin­tr-o pâlnie. La capăt, într-un vas, începe să picure rachia. Luka își ridică privirea spre mine. „Asta-i”, zice. Atât. Apoi îmi arată o culme. Îmi spune că aco­lo e muierlea lui, cu caprele. Douădzeci di capri. Îmi spune că nu trebuie mai mult pe lume, decât o biserică în care să te rogi, o femeie pe care s-o iubești, un caș pe care să-l mănânci și un pic de răchie pe care s-o bei, când ești obosit. Iar el, acum, în Shipska, le are pe toate. „De ce să plec?”. Apoi, ca și Todero, face roată cu mâna împrejur, și-mi spu­ne doar atât: inima me. Mâna i-a rămas întinsă înspre biserică. Degetele lui mângâie aerul, ca și cum ar putea să atingă, de la sute de metri depărtare, catedrala din piatră. Inima me, mai zice o dată. „Să vii înapoi când e neauă, de Crăciun. Să vii la noi la bisearicâ!”. La 800 de kilometri de casă, într-un sat aproape pustiu din Alba­nia, după ce un stâlp ruginit mi-a arătat ca­lea, un om se apropie de mine, mă îm­bră­țișează și îmi spune „Rămas bun, frate”.   

7 Comments
  1. Munții au fost dintotdeauna locul în care Dumnezeu a sărutat oamenii pământului. Pentru că aici s-au simțit aproape de El. Le-a șters lacrima și i-a umplut de lumină. Aici durerea se preschimbă în liniște și speranță, speranță care împrumută ceva din tăria rocii pe care o calcă. De aici și statornicia. Nădejdea în Dumnezeu le dă tărie și perenitate. Mulțumesc pentru reportaj.

  2. Am citit articolul cu sufletul la gură, și,cu fiecare rând citit,am avut sentimentul că urc spre Skhipska, odată cu voi… ce fericire să-i întâlnești pe ai tăi într-un colț de rai..
    Cât de mult îmi doresc să ajung să-i cunosc…

  3. Minunat!
    Cât de greu, dar cât de frumos!
    Cât de puternici! Sa nu te sperie atâta izolare!….
    Dumnezeu le tine sufletul tuturor…peste tot unde sunt oameni putini, din ce in ce mai in vârsta, și in România, și oriunde!…..
    Dumnezeu sa ii ocrotească pe toți!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian