Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANCHETĂ – Cu pisica pe genunchi

Foto: Shutterstock

– Anul ăsta, toamna vine mai greu. Dar chiar și cu mare întârziere, tot va veni. E bine să ne pregătim de acum. Când lumea se va umple de cețuri și ploi, noi să fim cu pisicile pe genunchi. Nu există leac mai bun contra melancoliei –

RUXANDRA CONSTANTINESCU

Tigruța

Tigruța a apărut pe neașteptate, într-o zi de toam­nă. A făcut imediat inspecția casei și s-a de­clarat mulțumită. Eram convinsă că are stăpâni – era adultă, bine întreținută și prietenoasă – și că a venit doar într-o vizită de curtoazie. Așa a și fost: a plecat după câteva ore. Când a revenit, ziua următoare, am decis s-o duc la un cabinet veterinar și să-i aflu sta­rea de sănătate. Pisica era în regulă, fusese chiar și sterilizată. Din prima clipă, a pus stăpânire pe casa și curtea mea. Vechile pisici, care intrau prin spăr­tura din gardul casei, în căutare de ceva mân­care, erau alungate de noua locatară cu țipete stri­dente de luptă. Am înțeles imediat că aveam de-acum și pisică, și apărător! Au trecut de atunci un­sprezece ani. Conviețuirea cu Tigruța este o adevă­rată lecție de viață: înțelepciune, răbdare, tandrețe și chiar respect! Cred că cel mai mult apreciez la ea faptul că are încredere totală în mine! Înțelege că n-o păcălesc, simte că-i doresc binele și c-o iubesc și-mi în­toarce iubirea așa cum știe, cu sen­timentele ei pisicești. Anul ăsta a fost mai greu: a făcut o micoză, urmată de alte boli complicate. Pentru câteva luni, pisicuța mea veselă, curioasă și jucăușă se transformase într-un fel de robot: mânca, mergea la litieră și se refugia în viteză într-o ca­meră mai retrasă, unde rămânea ore în șir, singură. Apoi relua traseul: litieră, apă, mâncare și camera „ei”. N-o mai interesau dormitorul, pe care îl împărțise până atunci cu mine, nici mângâierile, nici măcar jucăriile ei preferate. După o vreme, pentru a-i fi mai ușor, i-am mutat în noua ei cameră mâncarea și apa. Felul în care își trăia suferința în demnitate, departe de ochii mei, mă impresiona foarte tare. Își ducea boala de una singură. Eram disperată. Tot ce puteam face era să mă rog ca trupușorul ei să fie mai tare ca boala. Și, încet-încet, organismul a dat semne de revenire. Medicul vete­rinar (o doctoriță cum ar merita să aibă și oamenii) i-a urmărit per­manent evoluția și m-a învățat cum să mă adaptez noului regim de viață al Tigruței. Impor­tantă era răbdarea, din care eu am depozite nesfârșite. Și vindecarea a venit! Într-o zi, pisica mea cea iubită, a ieșit din camera în care se izolase (acum nu mai intră deloc în ea), a venit la mine și mi-a sărit în brațe cu un mieunat ușor: „Uite-mă! Răul s-a dus! Hai să ne bucurăm!”. Doam­ne, și ce ne mai bucu­răm! Cum recuperăm, zi de zi, tandrețea amânată atâta timp! Sea­ra, abia așteaptă să mă așez în fotoliu, că îmi sare imediat în brațe, începe să mă tapoteze cu labele și toarce la maximum. Mul­țumirea de pe chipul ei e greu de de­scris. Cu ochii închiși, Tigruța zâmbește și oftează adânc, înainte să adoarmă. Dar regalul vieții noastre se întâmplă noaptea. Imediat ce vede că m-am culcat, vine în pat și își culcă căpșorul în palma mea. Recu­noș­tință pentru grija pe care i-o port, gin­gășie, tandrețe și, mai presus de orice, bucu­ria că nu e singură pe pământ. Nici ea, nici eu.

ANDRA OCNARU

Îmblânzirea lui Mefisto

Până pe la 9 ani, eram convinsă că nu-mi plac pisicile. Eu îl am pe Ciulei, îmi spuneam, Ce nevoie am eu de pisici?! Ciulei era un ciobănesc uriaș, care apăra curtea casei și mă apăra și pe mine de băieții care voiau să mă tragă de codițele mele șoricărești. Mă apăra chiar și de tunete și de fulgere. Când mă lipeam de el, îl simțeam mare și bun. Era ca un frate puternic, blănos. Pisicile, la vârsta aia, îmi păreau sclifosite și leneșe. Nici vorbă să se țină după tine până-n curtea școlii, cum o făcea Ciulei. Dar tocmai din curtea școlii mă întorceam, într-o după-amiază friguroasă de Noiembrie, când, la un cap de pod, am văzut un ghem negru, tremurând de frig. A mie­unat spre mine sfâșietor și m-a privit în ochi, ca pe ultima lui spe­ranță. A venit lângă piciorul meu și a tors. Era ud, zgri­bu­lit, mort de frig și de foa­me. N-am putut să trec mai departe, pur și simplu, n-am putut să las puiul ăla de pisică acolo. L-am luat în bra­țe, iar în clipa aia, am sim­țit cum, și mie, și lui, ni se întețesc bătăile ini­mii. Ghemul ăla mic, cu blănița ca smoala, se cui­bărise în brațele me­le, se agățase de mine cu ghearele și mă privea fix în ochi, disperat – „Ia-mă cu tine! Dacă mă lași în drum o să mor!”. Nu știu de ce mi-a venit să-i spun „Suzi”. „O să fie bine, Suzi, ajungem acasă și o să fie bine”. Am dus puiul de pisică în brațe, i-am dat să mănânce toată smântâna pe care am găsit-o în frigider, l-am uscat cu prosopul, l-am încălzit, l-am mângâiat și i-am promis că o să-i găsesc o nouă casă, dar mai întâi să se pună pe picioare. Încă nu mă obișnuisem să iubesc pisicile. I-am și spus asta: „Îmi pare rău, Suzi, nu putem să te oprim la noi, îl avem pe Ciulei, iar lui Ciulei nu-i plac pi­sicile”. Când au văzut halul în care era, părinții mei au dus-o pe Suzi la veterinar, a primit tratament și am hotărât s-o mai ținem câteva zile. Câteva zile au devenit ani. Încet, pe nesimțite, Suzi mi-a intrat în inimă. Noapte de noapte venea să doarmă cu mine. La început, o alungam, dar ea continua să vină, să toarcă, să se lipească de mine, să-mi arate toată afecțiunea de care e în stare un ghemotoc de blană. Nu știu cum a făcut, dar m-a topit. Suzi m-a făcut să înțeleg ce înseamnă apropierea de o pisică, de o ființă vie, care îți alungă tristețea și fără vorbe, doar cu un tors. Suzi m-a făcut să mă simt în siguranță în alt fel decât Ciulei. Suzi a alungat orice vârcolac din visele mele. Când n-a mai fost, știam deja perfect ce în­seamnă dragostea dintre oameni și pisici. Ani mai târziu, când am ajuns la București, am simțit din nou nevoia de dragostea asta. De o pisică al cărei tors să-mi alunge singurătatea și tris­tețea. Pentru că, pe vremea aia, Bucureștiul mi se părea urât și agresiv. Simțeam că doar o pisică l-ar mai putea îmblânzi. Iar într-o zi, am văzut un anunț despre un motănel alb cu gri, amărât, cu privire tristă, numai bun de iubit. Fusese găsit pe stradă, se aflase la un pas de moarte. Era pisoiul perfect pentru mine. Simțeam asta din tot sufletul, simțeam că va fi exact ca în visele mele: un pisoi iubitor, un ghem de blană care va toarce mulțumit lângă mine, alungându-mi tristețea. I-am dat nume dinainte să-l cunosc: „O să-l cheme Cimbrișor”, mi-am zis. Știam și cum o să-l alint: Cimbri. Dar când am mers să îl iau, am descoperit o bombă nucleară, un pisoi care alerga de colo-colo, mieuna în rafale, pe tonuri înalte. Cu niciun chip nu puteam să-l iau în brațe. Am încercat, dar m-a zgâriat cu picioarele din spate și s-a smucit din mâinile mele. „Cimbrișor, potolește-te!”, i-am zis. „Cimbrișor?! Noi îi spunem Mefisto”, mi-au spus oamenii care îl salvaseră. Am râs, m-am gândit că, într-adevăr, i se potri­vește mai bine numele ăsta, dar că eu o să-l îmblânzesc, o să-l dau pe brazdă și totul va fi tors și bucurie. Nu a durat mult până să-mi dau seama că mă înșe­lam. Mă alesesem cu un mic răz­boinic în casă, un golan care nu stătea locului nicio clipă, un motan fără mari nevoi de afecțiune, deloc mieros, fără finețuri, fără reprize de tors. Lui Cimbri al meu nu-i plăcea să fie ținut în brațe, nici să fie mângâiat prea mult, iar singurele momente în care torcea, erau atunci când mânca. În schimb, se juca mult, iar uneori mă lua și pe mine părtașă. Cred că devenisem campioană la arun­cat mingiuțe și șoricei de câlți. Chiar și când dormeam, mă trezeam cu un șo­ricel în păr. Altfel, oricât aș fi încercat, Cimbri nu stătea în brațe și nu avea chef să toarcă. Ideea mea despre pisici se dovedise gre­șită. Am înțeles însă că avea un alt fel de a-și arăta dragostea. Când mă întorceam acasă, făcea niște ture lungi de bucurie care, de obicei, se sfârșeau pe umărul meu, cu un mieunat lung.    Și mai era ceva: erau momente când mă fixa stăruitor, ca și cum m-ar vedea pe dinăuntru. Simțeam că Cimbri simte tot ceea ce simt și eu. Și, mai ales, că înțelege. Când lu­crurile nu mergeau bine, mieuna încetișor și se freca de picioarele mele. Și lucrurile, ca prin far­mec, doar de la atingerea lui, se în­dreptau, începeau să încline spre bine… Cimbrișor era magic. După un an și jumătate, a trebuit să-l operez. Nimic grav, o intervenție de rutină. Când l-am adus înapoi acasă, era încă sub efectul anes­teziei, nu putea să-și miște labele din spate. L-am pus lângă mine pe canapea. Știam că nu-i place prea mult în brațe și nu voiam să-l supăr. I-am spus că îmi imaginez că se simte ciudat și că-l doare, pro­babil, dar eu o să am grijă de el. Și i-am spus că-l iubesc. În clipa aia, l-am văzut că își adună toate forțele ca să se ridice și își dă seama că nu poate. Dar nu s-a lăsat. A început să se târască din aproape în aproape, a ajuns pe picioarele mele și apoi, ușor, ușor, a urcat cât să mi se cuibărească la piept. Când am început să-l mângâi, a adormit. Iar eu am rămas așa, cu el, ore în șir, mân­gâindu-l, vorbindu-i. Când s-a trezit, s-a uitat la mine și a început să toarcă. A tors mult Cimbri atunci. A tors până când am văzut înăuntrul lui. A tors până mi-am dat seama că e cea mai specială pisică pe care aș fi putut s-o am vreodată. Cimbrișor are acum 9 ani, e o mândrețe de motan, care stă lân­gă mine în timp ce scriu. Toarce, așa cum știe el, încet. A pus o lăbuță pe taste. Pare mulțumit.

OTILIA ȚEPOSU

Șiruri, șiruri de pisici

Am crescut înconjurată de mâțe tăr­cate, tigrate, cu ochi galbeni sau verzi, sclipitori sau întunecați, uneori blânzi, alteori vicleni, în așteptarea prăzii. Știu ce înseamnă să dormi cu mâța în pat, să-ți toarcă la ureche în cel mai tihnit refren, sau să te încălzească la spate, când ți-e frig, în zilele de toamnă sură. Am stat de multe ori cu mâța în brațe, pe scăunașul de lângă sobă, așteptând dogoarea focului, atunci când zăpezile transformau lumea într-o poveste. Am pândit mâțele prin căpițe, cotețe și în podul cu fân, unde veneau pe lume puii lor cu ochii lipiți în primele zile. Știu de atunci cât pot fi de grijulii și ce mame aprige sunt, dacă le sâcâi și le deranjezi prea mult și prea des. Așa că nu m-am putut nicicum supăra, când, ani mai târziu, am avut eu însămi copii și unul dintre ei a venit într-o zi acasă cu un motan portocaliu cu blană spălăcită, mic, mic, de încăpea în buzunarul uniformei de școală. A primit numele de Tanu, de la Motanu, și a intrat cu drepturi depline în casa noastră, de­ve­nind cel mai grozav tovarăș de joacă, ani de-a rân­dul. Din tot felul de motive de să­nătate, dar și pentru că era foarte ambițios în a-și marca tenace teritoriul prin stropiri pe unde nici nu te așteptai (pe hainele din cuier, în pantofii ali­niați la ușă, în prosoapele pe care le trăgea de pe uscător, pe căr­țile uitate pe un colț de masă, pe ziarele abia aduse de la chioșc), Tanu a fost castrat și așa a devenit un pensionar obez, me­reu adormit și bleg. Din toată fala tigrului de altă­dată nu a mai rămas decât blana sclipitoare, înspi­cată, și o privire plină de reproș, pe care ne-o arunca ori de câte ori voiam să-l îmbu­năm cu ceva care-i era pe plac.    Într-o zi,    Tanu a dispărut. Nu s-a mai în­tors din plimbările care deveniseră tot mai scurte. Știam încă de la Buna, că atunci când li se apropie ceasul, mâțele, precum elefanții, pleacă de acasă și se retrag pentru a muri în singurătate. După zile de că­utări, când am înțeles că absența lui va fi defi­nitivă, mi s-a părut că a rămas casa goală și rece. Prea mare și parcă străină.

Salvarea a venit tot de la copii, care au pus mână de la mână și mi l-au adus în dar, de ziua mea, pe Fran­cisc von Phepper, venit cu pașaport și pe­digree tocmai din Austria. Un prinț cu sânge și bla­nă albastre care, după ce a fost lăsat liber în noua lui casă, din două salturi, s-a refugiat după un dulap și acolo a stat două săptămâni. Îi vedeam în penum­bră ochii portocalii sclipind. Am început să-l pân­desc, așa cum ne pândea și el pe noi. Ieșea din as­cunzișul lui numai noaptea, pentru mâncare și litieră, după care se furișa ca o umbră înapoi. Cum să-l împac, mă gândeam, cum să-i domolesc spai­mele și teama de casa nouă, de oamenii necunos­cuți, cum să-l fac să nu mai sufere după vechiul adăpost? Cum să-l fac să înțeleagă că îi vrem numai binele și că mi-e dor să țin în brațe o mâță? L-am lă­sat în toanele lui, dar aveam grijă să aibă mereu apă și mâncare și, mai ales, liniște și tihnă, ca să poată explora în voie spațiul care i-a devenit casă. În­tr-o seară, băiatul meu a început să cânte la chi­tară. Cu mare mirare și cu bucurie, am văzut că mo­tanul iese din ascun­zătoare, se așează în fața lui și stă liniștit, netemător, și ascultă atent muzica. Atunci m-am gândit că poate motanul meu albastru cres­cu­se în cine știe ce ar­monii de valțuri vie­neze de care îi era, cu siguranță, dor. Și de atunci începând, i-am lăsat mereu o sursă de muzică în apropiere, și asta l-a îmblânzit mult, așa că, nu de­par­te a fost ziua în ca­re, în sfârșit, s-a lăsat mângâiat și luat în brațe. De-aici încolo, n-a mai fost decât un pas până când moto­rașul lui de tors, ca un bas grav, de vocea a treia, ne întâmpina    bucuros, la fiecare întoarcere acasă, dar încă totuși distant, protocolar cumva. Cel care l-a dat pe brazdă și l-a domesticit total (chiar prea mult, și de la asta i s-a tras, până la urmă…) a fost mâțu Valahu, un motănel găsit aruncat într-o grămadă de lemne ude. Spălat bine, ținut în    apă călduță ca să se încăl­zească, pentru că nu mai avea mult și murea de frig, înfășurat apoi într-un pulovăr de lână, a dormit câteva ceasuri. Dar când s-a trezit… ei bine, atunci abia am realizat ce comoară de suflețel am salvat. A devenit învățătorul mâțului austriac, care era cam greoi și lenevit de grăsime. L-a învățat să se urce în pomi, să alerge după găini, să prindă șoa­reci și chiar să curteze domnițe co­date, mai puțin aristocrate decât el. Când austriacul s-a îmbolnăvit și a ză­cut câteva zile, mâțu’ Valahu nu s-a miș­cat de lângă el. I-a prins capul cu lă­buțele, l-a îmbrățișat și a stat lângă el, până când i-a fost mai bine.

Multe am învățat eu de la pisici, de când le-am descoperit prima oară și până astăzi, când ele îmi păzesc curtea, făcându-mi fiecare zi mai bogată decât cea de dinainte. Nici nu știu dacă eu le am în grijă sau ele mă au în grijă pe mi­ne. Oricum ar fi, cu o pisică pe ge­nunchi, boala, teama, singurătatea nu te pot doborî niciodată.

SÂNZIANA POP

Franți

E galben ca păpădia și-l chea­mă Franți fiindcă sea­mănă cu un sas. Mama lui a fost Bini, soră bună cu Cuca, două mâ­țe pe care le-am găsit aruncate în șanț. Ele sunt întemeietoarele neamului de pisici din casa mea. În total, 20.

La două luni, Franți a căzut în curte de la etaj, fracturându-și picioarele. Pus în ghips, n-a exis­tat vreun motan mai caraghios și mai chinuit decât el. Ca să-și facă nevoile, se târa ca infanteriștii, brav soldat care nu voia să-și su­pere co­mandantul. Scos din ghips, câtva timp nu s-a putut ține pe picioarele rămase prea drepte și subțirele, ca niște bieți tăieței. I-am făcut masaj, nu l-am batjo­corit niciodată, și motanul meu s-a înzdrăvenit. Des­pre senti­men­­te nici nu vreau să vorbesc. Atâta dragoste și recunoștință în privirea lui pisicească mă-m­po­vărau. „Dacă sasul meu e un su­flet de om?”, mă gândeam.

Dar ca orice băiat, Franți a ajuns, și el, la puber­tate. Călduri, pisici, concerte nocturne, dar mai ales bătăi teritoriale cu alți mo­tani. Cât s-au purtat afară în curte, a fost O.K. Dar când Franți a început să-și marcheze pose­siu­nile în locuință, stropind sis­tematic cu miresme insuportabile ușile și covoarele, m-am gândit tot mai criminal să-l castrez. Un an n-am avut inimă să o fac. Pe urmă, însă, mi-am pus o piatră în piept și Franți a de­venit eunuc…

Să-i descriu tris­tețea, po­so­mo­reala, jena cu care se dădea la o par­te când mâ­țe­le celelalte, con­ști­ente că fala Romei pierise, îl scui­pau? Din galben, Franți s-a fă­cut cenu­șiu. O culoare jerpelită și veș­tedă ca sufletul lui de motan ofilit. Bui­mac, nemișcat în vreun colț, mă pri­vea – când aveam cu­­raj să mă uit în di­recția lui – cu un re­proș de care n-o să mă mai vindece niciun me­di­cament.

Și pe urmă, operația s-a stri­cat, a apărut o ec­ze­mă, o in­fla­ma­ție purulentă, cu mâna mea l-am vârât într-o traistă și l-am trimis ia­răși, pe masa medicului vete­ri­nar. Dar Franți s-a revoltat. Tră­darea, spaima, frica de locul știut al torturii au depășit pu­te­rea lui de-ndurare, și cu un salt de fiară sălbatică, a țâșnit de pe masă, fugind cu bandajele în care fusese legat.

Se fac 21 de zile de când îl ca­ut pe Franți și-l strig. Populară deja în zona dispariției lui, ajuta­tă de mame, de copii și de paznici, i-am dat într-o di­mineață de ur­mă. Se aciuase într-o magazie de lem­ne locuită de trei găini. Fu­sese văzut ieșind să bea apă: o pisică murdară, târând după ea niște zdrențe. M-au căutat, mi-au telefonat, m-am dus. Încărcată de bunătăți pentru Franți, ca Moș Crăciun. Postată în fața ușii de scân­duri a magaziei, cu sufletul greu și împovărat. Și dragul de Franți a apărut. Flămând, mur­dar, cu ochii apatici și stinși. L-am stri­gat, i-am arătat bună­tă­țile. Fără să-mi arunce măcar o pri­vire, a băut apă dintr-o baltă din curte, a rămas o clipă privind aiu­rea, mi-a întors spatele și-a plecat. Ne cu­nos­cusem cândva?

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian