Părintele BRUNO FRÖHLICH (protopopul Bisericii Evanghelice Luterane din Sighișoara): „Aici, Dumnezeu mă cunoaște pe nume”

Morții repatriați

În Germania funcționează o firmă de pompe funebre, care s-a specializat într-un singur ser­viciu: trimite acasă, în România, trupurile sașilor care au murit departe de locul nașterii lor. „Aproape jumă­tate din slujbele de înmormântare pe care le fac sunt pentru rămă­șițele pământești ale unor sași care au plecat la Domnul, în Ger­mania. Ei și-au păstrat mor­mintele în cimitirul bise­ricii din deal a cetății Si­ghi­­șoara, au strămoșii acolo și ulti­ma lor dorință este să fie înmor­mân­tați lângă ei”.

Părintele Bruno Fröhlich este protopopul    Bisericii Evan­ghelice Luterane de Confesiune Augusta­nă din Sighișoara și pro­fesor asociat al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, dar slujirea lui nu este doar acasă, în România, ci și dincolo de ho­tarele țării, pe unde sașii au ple­cat în bejenie. Așa că sufletul îi este împărțit în două – jumătate e cu credincioșii de aici, jumă­tate în Europa. Sas născut și crescut la Nocrich, lângă Sibiu, a trăit drama comunității lui, risipite în doar câțiva ani.

„Sașii au plecat doar cu tru­pul, sufletul le-a rămas aici. După cel de-al doilea război mondial, în România trăiau cam 300.000 de sași. Etnici ger­mani erau mai mulți, dar nu despre ei vorbim. La începutul lui 1990, în Transilvania mai trăiau 150.000 de sași, jumătate plecaseră deja în timpul comunismului. Când s-au deschis porțile, într-un singur an au ple­cat 100.000, așa că până prin 1993, exodul sașilor era deja încheiat. Noi am fost la liceul german din Sibiu trei clase. În clasa mea eram 36 de elevi, din care, din iarna lui 1990 și până în vară am mai rămas 12, restul au emigrat în Germania. Iar acum mai suntem în țară doar trei din foștii colegi…”. Bruno era pe atunci tânăr, avea toată viața înain­tea lui. Credea că prima lui datorie era să îi slujească lui Hristos, nu doar oamenilor, așa că dispariția sașilor din Transil­vania nu îl va afecta prea tare. Până într-o zi… „Știți când am simțit că eu sunt un om traumatizat? Când fata mea cea mare a plecat din țară. A ter­minat literele la Cluj și s-a dus la un masterat la Barce­lona. Când a plecat, era să dau în depresie. Și-așa am înțeles ce se întâmplase cu mine la 17 ani și ju­mătate, la plecarea colegilor mei. De obicei, aceste traume le îngropi în suflet și ies târziu. Trebuie să vă gândiți că în satul meu, Nochrich, de lângă Sibiu, eram 400 de sași. Cu ei am crescut. Până la sfârșitul lui 1991, mai rămăseseră doar 40, iar în 2006, a murit ulti­ma femeie. Acum, în satul meu, nu mai e picior de sas. Majoritatea sașilor care au plecat de aici, după ce locuiseră într-un sat care era cam ca în se­colul al XVIII-lea, s-au trezit într-un zgârie-nori din Frankfurt pe Main. O schimbare mai mare nu se poate imagina în viața unui om. Vă dați seama că acel om a ajuns acolo, în Germania, cu trupul, dar cu sufletul nicio­dată. Toți consătenii mei din Noc­rich plecați în Germania, la fiecare doi ani, fac aco­lo o întâl­nire; alți sași, din alte sate, fac întâlnirea aici, în țară, s-au și constituit în asociații pe sate”.

„Faptul că vorbesc aceeași limbă cu nemții nu înseamnă nimic”

„Când am fost pentru prima dată la întâlnirea consătenilor mei din Germania, mi-a zis pre­ședintele asociației: «Vei în­tâlni aici mulți oameni care fizic sunt în Germania, dar sufletește nu au plecat din Transilvania ni­cio­dată. Pentru că ei au ajuns aici într-o lume cu totul diferită. Faptul că vorbesc aceeași lim­bă cu nemții nu înseamnă ni­mic.» Văd asta și la mine. Eu mă simt mai aproape de un român sau maghiar de aici, din Ardeal, decât de un neamț din Hamburg. Nu mă ajută cu nimic faptul că vorbește aceeași limbă ca și mine. Ca gândire și formare, eu aparțin triun­ghiului Sibiu-Brașov-Sighișoara. Indiferent că aş sta ȋn Sibiu, că aş sta ȋn Braşov, că aş sta ȋn Agnita, sunt acasă. Nu ȋn Vâlcea, nu ȋn Bistriţa, nu ȋn Vas­lui. Aici, ȋn triunghiul ăsta: Sighişoara, Sibiu, Bra­şov, eu sunt acasă. Arborele genealogic pe care ȋl am, cel puţin ȋn matricolele noastre din sat, merge până la o mie şase sute şi ceva – tata a fost curator onorific la biserică şi i-a găsit pe strămoși ȋn docu­mente – şi toţi sunt de acolo, din Nocrich, născuţi, crescuţi şi morţi ȋn Nocrich. Are George Coșbuc o poezie, poate că astăzi unii ar considera-o națio­na­listă, Noi vrem pământ, în care spune: «Voi ce-aveţi îngropat aici?/Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi/Noi mame şi surori şi fraţi!». De aceea pă­mân­tul meu e sfânt, nu din alte cauze. De aceea eu aici sunt acasă. Aici simt că vibrez cu pământul. Sau, cum spunea părintele Eginald Schlattner, «aici Dum­nezeu mă cunoaște pe nume». Eu, când mă duc în Germania și trebuie să stau mai mult de două săp­tă­mâni, simt o neliniște. Nu știu, poate sunt eu mai aplecat către spiritualitate, deși sunt teolog protes­tant, dar, cine știe, poate că trăind între orto­docși și romano-catolici, mi-am împropriat ceva din felul lor de a se raporta la Dumnezeu, pentru că, se știe, bisericile tradiționale au o afinitate mai mare față de spiritualitate, pun mare preț pe mâ­năstiri, pe rugăciunea continuă”.

„Noi, aici, în Ardeal, am știut întotdeauna să conviețuim unii cu alții”

„Noi, aici, în Ardeal, am știut întotdeauna să con­viețuim unii cu alții. Eu sunt un ecumenist con­vins şi cred că avem de ȋnvăţat fiecare unul de la celălalt. Din păcate, noi, ca protestanţi, am pierdut un pic din spiritualitate, nu neapărat prin reformă, ci mai ales din secolul XIX ȋncoace, cu acea teolo­gie liberală şi raţională – la un moment dat, se spu­nea că numai ceea ce trece de filtrul raţiunii poate să fie crezut – şi atunci, lucrurile au deraiat un pic. Eu cred, ȋnsă, că și ortodocșii pot ȋnvăţa ceva de la noi: o anumită ordine, o disciplină, iar noi putem învăța de la spiritualitatea ortodoxă, care pe mine mă impresionează foarte mult – modul ȋn care se fac rugăciunile ȋn biserici şi mânăstiri. În fond, eu cred că bogăţia Ardealului – şi o spun tot timpul şi o spun cu mâna pe su­flet – este tocmai faptul că am reuşit să trăim aici sute de ani fără să ne dăm ȋn cap. Mare lucru! În Ger­mania a existat un război de 30 de ani, ȋntre confesiuni, un război strict inter­confesional, evanghelicii cu catolicii s-au omorât ca nebunii. Pe când în Ardeal, pentru prima dată în istoria europeană, toleranţa religi­oa­să e consfin­ţită la Dieta de la Turda, la 1557. Manualele de isto­ria bisericii universale spun toa­te că pentru prima dată toleranţa re­ligi­oa­să s-ar fi consfinţit ȋn Anglia. Nu e adevărat! Ea a apărut pentru pri­ma dată ȋn Ardeal, ȋn secolul XVI, când aici erau trei confesiuni: pro­tes­tantă, catolică şi ortodoxă”.

O mie de ani de istorie și credință

Prima menționare documentară a cetății Sighișoara, peste care părin­tele Bruno Fröhlich păstorește, este de la sfârșitul secolului al XIII-lea. Când intri pe sub celebrul Turn cu Ceas, pășești pe veacuri de istorie. Totul e vechi și, în multe privințe, neschimbat. De pildă, impunătoarea biserică a Mânăstirii dominicanilor, ridicată între anii 1492-1515 și res­tau­rată exemplar, căreia sighișorenii îi spun simplu „Biserica Mânăs­tirii”, pentru a o deosebi de cea de a doua biserică a cetății, numită la fel de simplu – „Biserica din Deal”. Ordinul care a dat naștere Bisericii Mânăs­tirii nu mai există, a dispărut odată cu reforma, dar superbul locaș gotic a dăinuit până astăzi. În el slujește părintele Bruno Fröhlich, în fiecare dumini­că, iar la Biserica din Deal, acolo unde este vechiul cimitir, îi înmormântează pe sașii de aici sau din diaspora. Cristelnița în care săvâr­șește botezurile este turnată la 1440. Are, așadar, aproape șase vea­curi. Sute de generații au trecut prin apa ei sfințită, adăugându-se lungului șir de locuitori ai cetății, care au avut grijă să-și transmită unul altuia nu nu­mai limba și cultura, ci și credința. Cetatea Si­ghișoarei nu a fost închegată doar cu mortar, cără­midă și piatră de râu, ci și cu multă credință, și nu a fost apărată doar cu spada, ci și cu rugăciuni.

Casa parohială a părintelui Bruno se află la temelia dealului Cetății. În curtea casei se înalță Turnul Cositorarilor, vechi și el de cinci secole, cu pereți care poartă încă urme de plumb. Dacă nu ar fi zumzetul orașului, care-și toarce rostul modern al vieții, la câteva sute de metri în vale, m-aș simți în plin Ev mediu, într-o poveste cu domni și dom­nițe, cu cavaleri și turniruri. Părintele mă poftește pentru interviu într-o sală de acum 150 de ani, unde se țineau ședințele consiliului parohial. Pe atunci, aici stăteau cuminți cam o sută de băieți și de fete, cărora doi preoți le predau catehismul bisericii în vederea confirmării. Astăzi, parohia din Sighișoara a părintelui mai numără doar 400 de sași. Dar mult mai mulți sunt risipiți prin toată Germania. Pe ei părintele îi poartă în suflet și îi înmormântează atunci când se întorc acasă, pentru ultimul drum.

„Iisus nu pleacă niciodată foarte departe. Stă după ușă, așteptând să îl chemi”

– Părinte, cum e să fii preotul sașilor care nu mai sunt?

– Am să vă răspund coborând în timpul Vechiu­lui Testament. Să știți că această dramă spirituală a exilului nu a apărut pe lume odată cu sașii. Înainte de noi, cu mult timp în urmă, acum 2600 de ani, po­porul lui Israel a fost deportat în Babilon, dar au rămas evrei și în Țara Sfântă. Poporul a fost împăr­țit între cei care au rămas și cei deportați. Însă cei plecați, cărora le mergea bine din punct de vedere ma­terial, nu se mai puteau ruga la templul din Ieru­salim, și atunci, în conștiința lor apare ideea unui Dumnezeu care este în mișcare. Până atunci, un zeu era venerat doar într-un anumit sanctuar. Dacă voiai să i te rogi, trebuia să mergi până la el, să pleci în pelerinaj. Evreii sunt primii care spun: nu trebuie să mergi nicăieri să te închini Lui Dumnezeu, pentru că El merge peste tot cu tine. Iar eu cred următorul lucru: pe Dumnezeu ori îl ai în suflet, ori nu îl ai. De aceea, fără să ofensez pe nimeni, vă mărturisesc că m-aș duce la Ieru­salim sau la Santiago de Com­­postela, dar ca turist. Pen­tru că, până la urmă, pe Hristos îl găsești în tine, nu e nevoie să-l cauți la capătul lumii. Asta, în caz că Îl cauți. Că Dumne­zeu e bun și vine la tine, dar dacă simte că nu e bine primit, atunci se dă la o parte. Nu plea­că niciodată foarte departe, stă doar după ușă, așteptând să îl chemi. Rămâne în cameră, nu pleacă niciodată! În 25 de ani de slujire, eu nu m-am plictisit nici măcar o singură zi. Fiecare zi pentru mine este altfel și nu cred să existe ceva mai frumos pe pământ. Când îl slujești pe Dumnezeu ca preot, ai marele avantaj că ai toată paleta pe care ți-o oferă societatea, de la miniștri și până la ultimul bețiv. Ai treabă cu toți. De aceea, preoții nu sunt neapărat mai înțelepți decât restul oamenilor, dar sunt mai trecuți prin viață decât restul.

„Înainte de spovedanie, tata venea la mine și își cerea iertare”

– Și poți să îi aduci la Dumnezeu pe toți oa­menii, atât de diferiți?

– Greu. Astăzi, munca noastră e mai grea decât a celor care păstoreau în trecut comunitățile de sași. În satele noastre săsești, cel puțin până în 1989, anumite lucruri care țineau de etică sau de morală erau dirijate direct de către vecinătăți, de „tații” de vecinătăți sau de „frății”. „Vecinătățile” erau comu­nități organizate pe străzi. Vecinii din sat formau un grup condus de un „tată” de vecinătate. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării și nu era nevoie să discute preotul cu fiecare în parte ca să știe ce are de făcut. Vă dau un exemplu: la noi, până în secolul al XIX-lea, a existat și spovedania individuală, așa cum o știu ortodocșii și catolicii. Pe lângă ea, a existat și spovedania colectivă. În biserică, la slujbă, preotul spune pentru toți o rugăciune de iertare a păcatelor. În satele săsești, înainte de această slujbă, se întâlneau vecinătățile sâmbăta seara, iar „tații” de vecinătăți veneau la preot și-i spuneau: vecinăta­tea mea e pregătită de spovedanie. Dar dacă se știa că doi oameni din vecinătate erau certați și nu-și dădeau mâna, „tatăl” vecinătății îi spunea preotului că cei doi nu sunt pregătiți de spovedanie. Așa că, a doua zi, duminica, cei doi ori nu veneau la spove­danie, ori, dacă veneau, nu erau primiți la Sfânta Împărtășanie. Că așa spune Mântuitorul, în predica de pe munte: „Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău.” Adică, înainte să îți rezolvi problemele cu Dumnezeu, rezolvă-ți problemele cu semenii tăi. Așa că, poate chiar dacă le cădea greu, măcar de ochii lumii, con­strânși de situație, trebuia ca cei doi să se împace, ceea ce era și foarte bine, pentru că nu poți să fii certat cu un vecin tot timpul. Paul Filippi, care a fost și mem­bru fondator al „Forumului Democrat al Germanilor din Româ­nia”, spunea că acestea erau forme de organizare para-liturgice, adică nu se întâmplau în biserică, dar țineau de ea. Iar cei care le controlau nu erau preo­ții, ci „tații” vecinătății. Și chiar funcționau la sași! Eu îmi amintesc că, înainte de această spovedanie comună, tata venea la mine și-și cerea iertare. Tata de la mine! Asta, ca să poa­tă sta drept înaintea lui Dumnezeu, împăcat în inima lui cu toți, ca să poată primi Sfânta Cumi­necătură.

– V-a marcat asta?

– O, da! Mi-a rămas pentru totdeauna înti­părit în suflet că atunci când vrei să comunici cu Dum­nezeu, toți sun­tem egali, iar cel mai mare din fa­milie, care era tata, tre­buie să se smerească, co­bo­rân­du-se până la cel mai mic. Asta însemna ceva profund pentru so­cie­tatea săsească. Pentru că cel mai mic nu se poa­te urca la cel mai mare. Ce, poți să ajungi la Iohannis? Dar invers se poa­te, Io­han­nis poate să se coboare, deși e preșe­dinte, până la mine. Așa și eu, ca preot, trebuie să cobor până la cel mai mic din parohia mea. De aceea nu mi-e ruşine să vorbesc şi cu beţi­vul, şi cu femeia uşu­ratică, cu ori­cine, pentru că ȋn faţa lui Dumnezeu, noi sun­tem egali, fiecare cu pă­ca­­tele lui pe care trebuie să şi le rezolve el cu Dumnezeu. Eu, ca preot, mai mult decât să ȋi spun: „Ar fi bine să faci aia, sau aia” – nu am ce să ȋi zic, pentru că restul ţine de el, de credincios.

„Atât pandemia, cât și războiul, ne-au arătat că nimic nu e la îndemâna noastră, suntem în mâna lui Dumnezeu”

– Părinte, vă văd un om bucuros, optimist, deși păstoriți peste o comunitate care în parte s-a risi­pit. Cum faceți să nu vă apese viitorul?

– Şi dacă aş avea o parohie de un singur om, tot aş fi bucuros. V-am spus că să lucrezi cu oamenii îți face fiecare zi diferită. Numele meu de familie, Fröh­lich, ȋnseamnă „bucu­ros”. Sunt şi o fire opti­mistă, dar sunt și realist și, desigur, am şi momente de ispită. Dar, în general, cred că tim­purile noastre moder­niste şi postmoderniste vor să ne facă să cre­dem că totul e la ȋnde­mâna noastră, deși atât pandemia, cât și răz­boiul, ne-au arătat că nimic nu e la ȋndemâna noastră, că suntem ȋn mâna lui Dum­nezeu. Oricum ne-am da de-a rostogolul, tot acolo ajungem. Deci, trebuie să lăsăm să se facă voia lui Dum­nezeu. Nu ne rugăm ȋn Tatăl Nostru „facă-se voia Ta”? Trebuie să o şi credem, nu numai să o spunem.

– Există o artă de a te ruga?

– Nu ceva special. Ştiţi că ȋn Biserica orto­doxă sunt acele rugă­ciuni preformulate, pe care poţi să le spui, da­că tu nu ȋţi mai găseşti cuvintele, dar poţi să te rogi şi cu rugăciunea ta personală. Efectiv, să te retragi ȋn cămara ta, cum zice Mântuitorul, ȋn liniş­tea aia, şi eşti numai tu cu Dumnezeu, aia este deja o rugăciune adevărată. Ru­gă­ciunea poate să fie şi o anumită lucrare, o anumită muncă; ajutând un bol­nav sau un sărac, faci o rugă­ciune, este aplicarea prac­tică a rugăciunii. Rugă­ciunea e foarte felurită şi foarte variată. Există şi rugăciunea inimii, „Doamne, Iisuse Hristoase, mân­tuieşte-mă pe mine, păcătosul”, care pe mine, de exemplu, m-a ajutat când eram bolnav şi am zăcut ȋn pat cu piciorul rupt.

– Părinte Fröhlich, cum vedeți orizontul cre­dinței, înnorat sau senin?

– Tocmai faptul că noi avem o credinţă care ne duce dincolo de limitele acestui veac, tocmai asta ne ajută. Eu cred că nouă, celor care trăim în Ro­mânia, ne merge bine. Eu astăzi m-am ȋntâlnit cu doi preoţi din Ucraina, preotul român ortodox din Odesa şi părintele protopop din Ismail, de la Du­năre. Păi, dacă ȋi auzi pe ei vorbind… Și ei erau la fel, cu zâmbetul pe buze, ca şi mine. Iar eu mă fă­ceam tot mai mic, pentru că am toate motivele să fiu optimist: am o casă care ȋncă se mai poate ȋncăl­zi (mare lucru ȋn ziua de astăzi), am lumină, am o maşină, am copii sănătoşi. Păi, am motive să mă plâng? Nu am niciun motiv.

– Care e secretul bucuriei dumneavoastră? Ce să facă un credincios ca să fie aşa cum sunteți, bucuros?

– Nu ştiu dacă am un secret, chiar nu ştiu. Dacă aş avea o reţetă, v-aş spune. Până la ur­mă, cred că trebuie să ai ȋncredere ȋn Dum­nezeu, că Dumnezeu sigur va face totul să fie bine. Bucuria e de la el.