COANA MIȚA BICICLISTA

Se spune că ar fi fost de o frumusețe ucigătoare. Din păcate, nu s-a păstrat nici o fotografie cu ea. Cum arăta se deduce din numărul victi­melor rămase în urma ei, toți bărbați de valoare, din protipendada Bucureștiului interbelic. Personaj mai degrabă imaginar, Mița Biciclista supraviețuiește prin relatările unui reporter al vremii, George Ranetti, un biet pretendent refuzat, care și-a răzbunat eșecul sentimental în articole de ziar. Au trecut de atunci mai bine de 100 de ani, dar povestea femeii care circula pe „velociped”, furându-le bărbaților mintea, e la fel de fierbinte și azi.

Carnetul de notițe

Zulufi blonzi; Pantaloni de catifea mov, strânşi pe picior; Bluză corai cu mâneci înflorate; Ghete înalte; Caschetă de mătase albă, înfăşurată în voal; Ace mari, încrucișate, în păr, model „Madame Butterfly”…

Rezemat tacticos de un zid, molfăind o țigare în colțul gurii, George Ranetti își ridică întruna ochii negri, scânteietori, pe deasupra carnetului de notițe, în care trece, cu acribie, liniuță sub liniuță, toate detaliile.

Velocipedul de lux, cu ghidon din argint, pe care îl studiază încă din depărtare, frânează chiar în fața sa, iar de pe el sare, fără să mai pună frână, o frumusețe de femeie, cum nu mai pomenise prin București! Aburul de parfum bun, franțuzesc, care ținea trena bicicletei, îi taie răsuflarea lui Ranetti. În tremurul mâinilor care închid „blocnotes”-ul, tânărul jurnalist fixează ultimele notițe. O fierbințeală îl ia, din tălpi până în vârful capului, sub pălăria de postav, pe care o ridică, cât timp face o plecăciune largă în fața domniței.

George Ranetti, temutul condeier de la „Furnica”, cel mai incisiv hebdomadar bucureștean al vremii, simte că se află în fața unei cumplite dileme. Cât timp trage adânc un ultim fum de țigară, prin minte îi trece toată „documentarea” despre Maria Mihăescu. Venise pregătit impecabil: la un singur lucru nu se gândise, anume că femeia aceasta l-ar putea scoate din minți cu prezența ei.

„Superbul exemplar ciclist”

Despre farmecele Mariei Mihăescu, tânăra cu ifo­se pariziene, apărută de la o vreme prin Bucu­rești, se vorbea tot mai mult, de ceva vreme, prin terasele și cafenelele capitalei. „Când venea pe Calea Victoriei, aristocrații de la Capșa, burghezii de la Oteteleșanu și boemii de la Kubler aban­donau politica și șvarțul, ca să admire superbul exemplar ciclist”, notează un cronicar al vremii. Nu era Maria Mihăescu prima domnișoară de pen­sion, întoarsă de la Paris, care lăsa în urma ei dâre de parfum franțuzesc pe Calea Victoriei, orașul era plin de duduițe de familie bună, îmbrăcate la ultima modă și care încercau să epateze graseind cu talent, dar noua apariție avea un șarm special. În primul rând, bicicleta! Îndrăzneala de a pedala pe Calea Victoriei, cu pletele în vânt! Nimeni, până la ea, nu-și luase curajul să se plimbe pe două roți prin centrul orașului, sfidând polițaii care încercau s-o admonesteze pentru extravaganțele ei.

Ieșită complet din tipar, prezența ei insolită a stârnit ru­moare în oraș și, mai ales, admirația pătimașă a multor domni, mulți dintre ei, notabili ai epocii. Printre ei s-a aflat și un ziarist: curios și insistent, ca un veritabil „grand reporter” de „fin de siècle”, tânărul George Ranetti își propune să „investi­ghe­ze” problema și să abordeze „în direct” apariția care ridica în pi­cioare clientela de elită de la tera­sele Bucureștiului.

Aflase ora și locul în care Maria obișnuia să se oprească, după lungile sale reprize de pedalat prin oraș, și se pune pe așteptat. Dar când o vede, Ranetti își pierde capul. În ce calitate să abordeze fascinanta apariție? Rupe la repezeală o filă dintr-un carnet de notițe, scrie ceva în grabă și i-o întinde duduiei, rostind bâlbâit și câteva cu­vinte de admirație. Ușor aprinsă la obraz de mersul pe bicicletă, fata îl măsoară din cap până în picioare, cu ochii ei migdalați, ia bile­tul, citește, apoi îl mototolește în palmă și i-l pune în mână unui valet roșcovan, aflat în ușa restaurantului Capșa, locul stabilit pentru în­tâlnire. Apoi urcă pe bicicletă și o ia la vale, pe Calea Victoriei, fără să mai privească înapoi.

Fata de la pagina 3

Sigur pe faima și seducția lui, George Ranetti nu și-a imaginat nicio clipă că noua vedetă a lumii mondene a Bucureștilor nu-i va oferi șansa întâlni­rii pe care i-o propusese prin bilețel. Mult apreciat pentru verbul și umorul lui, tânărul ziarist era o pre­zență cât se poate de agreabilă. Dar Maria Mi­hăescu îl refuză brutal.

Într-un final, într-o noapte cețoasă, într-un colț de cafenea, aplecat deasupra unui „căpăcel” de cognac, Ranetti își regăsește umo­rul și tranșează povestea: „Dacă nu m-am ales cu o amantă, măcar să mă aleg cu-n personaj. Și încă ce personaj: Mița Biciclista!”. După care, scoate din buzunarul vestonului nelipsitul lui carnețel și scrie: „O cheamă Miţa Biciclista/ Pe numele său de război/ La Hipodrom o ştie pista/ O ştim cu toţii: noi, ei, voi./ Ea n-a fost Biciclistă ’ntruna./ La început umbla ’n tramcar,/ Apoi avu muscal cu luna,/ Azi are propriu-i dogcar./ Ş’o s’o vedem, dac’avem zile,/ Chiar şi în automobil:/ La donna e-automobile…/ Iar sexul nostru-i imbe­cil!”.

Prezent și el în cafenea, Nae Țăranu, colaboratorul său de la „Furnica”, strigă plin de entuziasm: „Avem material pentru un întreg foile­ton!”. „Intrăm cu Mița pe o coloană, în pagi­na 3!”. Și astfel ia naștere unul dintre cele mai originale și mai puternice personaje din presa noastră inter­be­li­că. Vre­me de mai bine de jumătate de secol, până târziu, după Al Doilea Război, cu ecouri până în zilele noastre, poveștile despre Mița Biciclista – care riguros documentate, care exa­gerate gro­solan, care de-a dreptul inventate – aveau să facă deli­ciul amatorilor de mondenități de la noi.

De la bicicletă la mașină coupé

Când decide să facă personaj din Maria Mi­hăes­cu, George Ranetti dă dovadă de o intuiție jur­nalistică genială. De o frumusețe irezistibilă, tână­ra are acces rapid la celebritate. Simpla sa prezență la un eveniment e garanția notorietății acestuia: atrage toate privirile (pătimașe, ale domnilor, și înveninate de invidie ale doamnelor), toaletele și bijuteriile ei dau ora exactă în moda bucureșteană, care nicicând până la Mița nu mai fusese într-atât de conectată cu marile capitale europene ale luxu­lui. În scurt timp, faptul că merge pe bicicletă pe Calea Victoriei devine cea mai măruntă dintre ex­travaganțele ei. Gura slobodă a lumii îi pune în cârcă cât nu poate duce: amantlâcuri, scandaluri cu iz de corupție, intrigi politice. Mița atrage tot ce poate stârni un cât de mic scandal.

Într-o peri­oadă de mari tulburări sociale (suntem în pragul lui 1907), când guvernele se făceau și se desfăceau peste noapte, Mița Biciclista e dată de mai multe ori de presă, mai în glumă, mai în serios, drept candidată la cele mai importante portofolii minis­teriale. Chiar dacă asta era imposibil în epocă, Mița devenise atât de influentă că putea trage ori­când sforile, când venea vorba de cele mai im­portante afaceri publice. Se zvonea că înainte să ajungă pe masa guvernului, marile proiecte tre­ceau, mai întâi, prin dormitorul Miței Biciclista! Când nu făceau coadă la ușa ei pentru a-i face avan­suri amoroase, marii bărbați ai Bucureștiului se gudurau pe lângă celebra damă de lux, pentru a o ruga să le pună o vorbă bună la marii decidenți politici, pe care ea îi juca pe degete…

În paralel cu notorietatea și cu influența sa, Maria Mihăescu acumulează, încă înainte să îm­plinească 30 de ani, o avere impresionantă, pe mă­sura largheții de mână a naba­bilor care îi cădeau victime. In­tuiția lui George Ranetti, din ca­trenele publicate în „Furnica”, se dove­dise sclipitoare: Mița trece rapid de la bicicleta cu ghi­don de ar­gint la trăsură de lux și, apoi, la maşină coupé, condusă de șoferi polonezi. Și, ca o extravaganță în plus: Mița deține cai de rasă, cu care domină cursele de pe hipo­dromurile din țară, unde e o pre­zență obișnuită. În revista „Fur­nica”, sub o caricatură cu Mița călare, George Ranetti nu se poa­­te abține să nu o înțepe pe cea care îi refuzase avansurile cu câțiva ani înainte. „Apoteoză a d-rei Mița Biciclista, al cărei cal a ajuns primul la premiul «Fulger» de la Brăila. De obi­cei, un cal se naște dintr’un alt cal. În împrejurarea de față, însă, calul învingător s’a născut dintr-un țap. Da, dintr-un țap de bere, deoarece în cercurile sportive se spune că ilustra demimondenă și-a fur­nizat caii de curse de la un berar vienez”, aluzie la o nouă aventură pusă pe seama Miței.

„Majestatea Sa Regală Mitza I-a”

Nu trece lună, în care presa de scandal să nu punc­teze o nouă victimă amoroasă a Miței Bici­clista. Uneori, „victimă”, în cel mai propriu sens al cuvântului: „Gazeta Transilvaniei”, ziar serios, scrie, în 1900, într-o corespondență de la Bucu­rești, că „un tânăr, al cărui nume nu voesce să-l spue nimeni, s-a sinucis la otelul Continental, tră­gându-și un glonț de revolver. Acest tânăr este fiul unui milionar din Belgia. În timpul din urmă, avea relații cu Mița Biciclista, cu care a cheltuit o sumă însemnată de bani și, pentru că Mița l-a înșelat cu altul, Belgianul s-a sinucis”.

Și chiar dacă povestea lui nu s-a sfârșit cu un glonț de revolver, un alt tânăr, principele Ferdi­nand – pe care Regele Carol îl însurase cu frumoa­sa princi­pesă Maria, pregătindu-l ca urmaș la tron, a fost și el una dintre victimele Miței Biciclista. „Când scă­­pa de sub papucul «Mariei Cotrocean­ca» (viitoa­­rea Regină Maria, n.r.), venea să-mi țină companie cu bicicleta la Șosea, dincolo de rondul al II-lea. Purta o caschetă de mătase albă, înche­iată sub bărbie, și niște ochelari uriași, ca să nu fie recu­nos­cut și să-mi cășuneze astfel vreo neplă­cere, findcă se îndrăgostise de mine. M-am ferit, însă, ca să nu calc pe urmele Văcăreștii (Elena Vă­că­rescu, fosta iubire a regelui Ferdinand n. red.), ceea ce n-a împiedicat bârfa bucureșteană să scornească cele mai năstrușnice năzbâtii pe sea­ma mea”, avea să recunoască chiar Mița Bici­clis­ta, într-o mărturisire făcută la vârsta senectuții.

Principele Ferdinand nu e singurul cap încoro­nat de pe „răbojul” de cuceriri al Miței. Tot ea avea să recunoască, mai târziu, ceea ce presa scrisese cu jumătate de veac mai înainte, cum că Regele Ma­nuel al Portugaliei a vrut s-o facă regină. „Scrie un ziar londonez că Mița era gata să devină Re­gina Portuga­liei. Mâna de succes a gentilei noas­tre compatrioate în străină­tate, în vremurile aces­tea, când diplomația românească nu se prea dis­tinge prin izbânzi, e bi­ne­venită. Să strigăm, deci: «Triască Majestatea Sa Regală Mitza I-a!»”, co­mentează, cu u­mo­rul său veni­nos, George Ra­netti. „Manuel al Portugaliei mă cunoscuse la o ceremonie. Cum m-a văzut, nu și nu, să mă ia de nevastă! Erau de față Bleriot, Moruzi, Gheorghe Can­tacuzino, Jack Lahovary, Lu­­cica Sturdza Bulandra…”, avea să confirme Mița, în ultimii ani ai vieții.

Un dar regal

Care dintre celebrii și bogații săi pretendenți i-a făcut Miței cadou, superba vilă aflată în Piața Biserica Amzei, în buricul ve­chiu­lui București, nu e clar. Ar fi cos­tat 120.000 de lei aur, o avere în banii timpului. Zvonurile l-au dat multă vreme pe Principele Ferdinand drept „sponsor” al clădirii de epocă, refăcută, astăzi, superb.

Sunt pe Calea Victoriei, în curtea plină de ar­bori bătrâni a Bibliotecii Academiei. Tocmai ce-am închis catalogul colecției revistei „Furnica” și, cu imaginea Miței proaspătă în minte, refac, în frumoasa zi de Noiembrie, traseul de bicicletă spre casa ei din Piața Amzei. E vineri după-amiaza, iar Calea Victoriei, care și-a regăsit, mai nou, „su­fletul” interbelic, cu clădirile vechi restau­rate, e plină-ochi de terase romantice, cu aerul lor a la „La Belle Epoque”. Fete cochete, în fuste scurte și colorate, pedalează pe biciclete retro, cu coșuri pline de flori agățate sub ghidon. Acum 100 de ani, această imagine ar fi întors priviri uimite: cine mai pomenise o femeie călare pe bicicletă, înain­tea celebrei Mița!?

Chiar înainte de intersecția cu Palatul Știrbey, fac stânga și, în dreptul Bisericii Amzei, dau de casa eroinei reportajului meu. O clădire de epocă, elegantă și impunătoare, renovată printr-o investi­ție de milioane de euro. Dau un lung ocol clădirii, sub privirile vigilente ale jandarmilor din fața Am­basadei Franței. Ce povești de iubire, ce secrete de alcov, câte suspine ascund pereții recent spoiți ai clădirii de la 1908! Mirosul de var proaspăt a aco­perit parfumurile orelor mici, învăluite în miresme de șampanii scumpe. Cumva ironic, o bicicletă ro­șie, închisă în sala mare de la parter, mai amintește de povestea locatarei din palatul de pe strada Amzei, numărul 9.

Albumul cu fotografii

Mă reazem de gardul Bisericii Amzei și încerc să evadez dincolo de zidurile groase ale casei, cu ajutorul amintirilor lui Alexandru Predescu, ulti­mul cronicar al Bucureștiului vechi, care a stat de vorbă cu Mița Biciclista, în 1957. „Locuia la etaj, într-o sufragerie-salon al cărei hol dădea spre balcon. Rezemată de un perete, tânjea celebra ei bicicletă, cu cauciucurile dezumflate și zbârcite. Ghidonul de argint trezea reflexe vinete sub lu­mina strecurată prin țesătura perdelelor. Remarc eleganța-i desuetă, medalionul greu, din aur ma­siv, susținut de câteva șiruri de zale fine, paftaua din același metal nobil. Pe figura-i veștejită de vreme luceau vii doi ochi negri, din care emanau efluvii magnetice. Pe masă, două albume, prinse în bala­male grele și legate în mătase porto­calie, cu triste tăieturi pricinuite de vreme. Le-a deschis cu grijă, ca pe niște cărți sfinte. Doamne, nu mi-aș fi imaginat ca, în răstimpul unui ceas, să trăiesc, fascinat, peste o ju­mătate de secol, răsfoind îndelung pagini de carton decolorat. Ce de oameni celebri cândva! Ce femei frumoase, cu talia sugrumată de cor­set! Ce trăsuri luxoase, cu armă­sari focoși! Ce lume pe care a înghi­țit-o vremea și a mistuit-o neîn­dură­tor pământul! Iată Capșa redingo­telor cu plastron; dame elegante, abia gustând din frișca înghețatelor, când nu priveau prin lornion tălă­zuirea lentă a bărbaților cu joben, melon ori pălării de paie, alături de femei în rochii lungi, cu zeci de volănașe, măturând cu poalele tro­tuarul pe care se înșirau mesele cafenelelor; Corso, Jokey-Club, Imperial, Parcul Otetele­șea­nu; tramvaiul cu cai, urcând prin fața berăriei lui Caragiale; muscali, scară lângă scară, în Piața Teatrului; Calea Victoriei, pavată cu niște cuburi de lemn în dreptul Palatului; sacagii, în fața Ho­telului Bulevard; bătăi cu flori la Șosea, unde, din elegante landouri, femei tinere și cochete surâd, înclinând capul, pe care flutură penajul egretelor, mulțumind adoratorilor, din mâinile cărora zboa­ră buchete de orhidee și violete, cu dărnicie de na­babi, iar între toate răsare trăsura Miței Bici­clista, în formă de gondolă, decorată cu liliac alb, jerbe din «boules de neige», trandafiri Mont Blanc și pan­glici «bleu-ciel», un adevărat miracol de eleganță și gust, din mijlocul cărora zâmbește ado­rabila doamnă Mihăescu…”.

Și, printre toate aceste ima­gini vechi, apar chipuri cunoscute: foști miniștri, oameni de afaceri ori de cultură, par­veniți sau boieri care-i trimiseseră Mi­ței Biciclista felicitările lor cu ocazia diverselor săr­­bători, stră­bătute, toate, de transpa­rente solici­tări, ce abia ascund umilința sub limbajul umflat și curtenitor. „Kneazul” Dimitrie Moruzi, genera­lul Jack La­hovary, Gheorghe Cantacuzino „Naba­bul”, cu toții vor fi trecut prin salonul Miței, de la etaj…

Marele secret, marea dragoste

Dar vila din Amzei, în care Mița, devenită ge­nerăleasa Dumitrescu, după o căsătorie târzie, și-a petrecut viața din ultimii ani, înghesuită de comu­niști într-o cămăruță de la mansardă, nu ascunde decât o parte din aventurile ei. Marea poveste de iubire a Miței a rămas ascunsă de ochii și urechile lumii. O iubire pătimașă, pentru care a renunțat la plajele însorite ale Atlanticului și la coroana regală a Portugaliei, o iubire pe care marea curtezană a Bucureș­tiului, care le fă­cuse pe toate în văzul lumii, sfi­dând morala timpului, a ținut-o as­cunsă ca pe un giuvaer fără preț: iubirea pen­tru Nicolae Mino­vici, marele și cele­brul medic, fon­da­tor al primei socie­tăți de „Salvare” din țară, frate al încă și mai cele­brului doctor Mina Mino­vici.

Brunet, din cale afară de chipeș, „Țiganul”, cum i se spunea în lumea bună a Bu­cureștiului, a fost singurul bărbat ca­re i-a furat cu adevărat ini­ma Miței. Marea lor poveste de dra­goste s-a consumat departe de ochii lumii și de indiscrețiile presei, într-o superbă vilă de la Șosea, existentă și azi și transformată în muzeu. Nicolae Mi­no­vici a construit casa special, ca loc de taină pentru întâlnirile sale cu Mița Biciclista. Intrarea în holul ca­sei se putea face direct cu trăsura, pentru a o feri de bârfe pe aleasa inimii lui. „Casa cu clopoței” i-a rămas numele până azi: niște clo­poței de argint, care cântau în bătaia celei mai slabe pale de vânt, ascunzând suspinele Miței, pierită în brațele marii sale iubiri.

Cum s-a sfârșit povestea de iubire cu Nicolae Minovici nu știe nimeni. Și nici despre moartea Miței nu se știu lucruri sigure. S-a întors în poves­tea din care a și ieșit, scrisă de același neconsolat Ranetti. „Ni se vestise de la Nisa/ Că Mița noastră a murit./ Au plâns sardelele de Lisa/ Și Fasoneii s’au cernit.// Dar moartea acestei frumoase/ A fost un moft, bine-nțeles./ Ea reveni’n carne și oase,/ Ah, dar în carne mai ales!// Vor face iar din nou ravaje/ Drăcoșii-i ochi și păru-i blond,/ Și cuceri-vor echipaje/ Regină peste demimond!// Ar fi pă­cat să mori, când țara/ Săracă e în frumuseți;/ O, Mițo’n sânu’ți de Carrara/ Urez s’ai șeaptezeci de vieți!”.

***

Fiica unei slujnice

Pe seama tinereții Mariei Mihăescu circulă mai multe variante, toate vehiculate de cronicari cât se poate de respectabili ai Bucureștiului. Cu toții cad de acord că Maria a fiica unei frumoase țărănci de pe lângă Câmpina, care lucra ca slujnică la o familie boierească. Versiunile diferă din adolescența Miței: una spune că ar fi fost furată de un aventurier pe când avea 15 ani și a fost dusă la Paris, unde a cunoscut toate secretele vieții de lux și unde ar fi fost cuplată inclusiv cu regele Leopold al Belgiei, alta spune că ele pământul mamei sale de la țară ar fi țâșnit petrol, fapt care a îmbogățit-o pe aceasta, de aici educația emancipată pe care și-a permis să i-o ofere fiicei sale. Deja celebră la 1900, Mița s-a născut, cel mai probabil, în jur de 1880.

La scaldă în costum sumar!

Dincolo de mersul cu bicicleta, Mița i-a șocat pe contemporanii săi și prin faptul că se scălda în costum de baie sumar, în perioada în care toată lumea făcea baie în public în halat. Acest lucru a stârnit un incident amuzant: se spune că un şef de post ar fi somat-o pe Miţa să iasă din apă. Faptul că a şuierat ca să se facă auzit a enervat-o la culme pe Miţa, care a ieşit nervoasă din apă şi l-a alergat cu umbrela pe omul legii.

„Reginele” din „La Belle Epoque”

În anii de aur din „La Belle Epoque”, lumea bucureșteană a putut admira mai multe personaje demimondene. Printre ele, pe lângă Mița Bicicilista, Lili Gheorghiadis, Lina Magazia, Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea, Angela Marioțeanu, fostă amantă a prințului Tutun, fratele regelui Farak al Egiptului.