DORINA FLOREA (TVR1): „Ce gândești, aia primești!”

Cel mai urmărit program de știri

– Înainte de toate, felicitări! Zona de actua­litate a Televiziunii Române e în formă maximă, iar tu te afli chiar în linia întâi: la pupitrul Tele­jurnalului de la ora 20.00. Cum se explică aceas­tă performanță?

– Într-adevăr, sunt bucuroasă să pot confirma: „Telejurnalul” de seară de la TVR 1 este cel mai urmărit pro­gram de ştiri al Televiziunii Ro­mâne, un program cu tradiție, dar deloc învechit, mereu la zi, co­nectat la prezent, mereu proas­­păt, ca stil de „ambalare” a știrilor, respectând echilibrul și regulile de aur ale jurnalismului. Iar explicația, după părerea mea, se află în munca unei echipe foar­te sudate, alcătuite din pro­fe­sioniști, cu experiență, pasio­nați de ce fac, conștienți de me­nirea lor de a informa corect. Suntem oameni de toate vârste­le: mulți maturi, cu mare expe­riență, alții mai tineri, care au avut de la cine în­văța. Mă nu­măr și eu printre ei. În 2013, când am ajuns în Tele­vi­ziunea Română, aici mi-a fost școa­la. Nu dis­prețuiesc anii de meserie de di­na­inte de mo­mentul acela, dar aici am cunoscut îm­plinirea, pentru că aici am avut de la cine să în­văț! Reve­nind la întrebarea despre performanța Te­lejurna­lului, eu cred că ea se explică în mare mă­su­ră prin pozițio­narea corectă față de evenimente. Peisajul media e foarte orientat spre senzațional, e prea mult orientat spre senzațional, până la de­formarea rea­lității, or, aici, în redacția de știri din Televiziunea Română, nu abdicăm nicio­dată de la le­­gea de căpătâi a presei: informațiile să fie veri­fi­cate obli­gatoriu din mai multe surse. Ceea ce con­tează înainte de toate este respectarea ade­vă­rului. Cu atât mai mult în perioada asta atât de agitată și de bo­gată în evenimente, numai bune de a fi trans­for­­mate în știri apocaliptice. De aceea am fost foar­te bucuroși și onorați când, după lan­sarea „TVR Info” (unde se difuzează doar știri și emi­siuni de ac­tualitate), s-a spus că acest nou canal „e ca o insu­lă cu știri de încredere”. O apreciere și o re­com­pensă specia­lă pentru munca și dedicarea echipei.

– Interacțiunea cu publicul e extrem de im­portantă, atât în televiziune, cât și în presa scrisă. Cum țineți legătura cu telespectatorii: faceți son­daje, primiți scrisori…?   

– În primul rând, atât eu, cât și colegul meu de la „Telejurnalul” de seară, Radu Andrei Tudor, suntem foarte prezenți pe rețelele sociale (pe Facebook, pe Insta­gram, pe TikTok – la drept vorbind, el, mai mult decât mine), un demers care cred că a atras destul de mulți tineri din mediul on-line către TV. Primesc multe mesaje, in­clusiv de la persoane care îmi urmăresc ca­riera dinainte să ajung la Tele­viziunea Ro­mâ­nă: e un public de încredere, cu care în­trețin un dialog activ, oameni cărora le răs­pund personal, cât pot de des și de detaliat. Am fost întrebată în mai multe rânduri dacă, într-adevăr, eu sunt cea care răspun­de la mesaje sau am o echipă care se ocupă de conturile mele de pe rețelele sociale. Nu am. Îmi place să controlez eu fiecare cuvânt și fiecare imagine, am ales să fiu în contact direct cu publicul. Dacă există oameni care se adre­sează în mod personal unui om de știri, în­seamnă că nevoia de comu­ni­care e mare și încre­derea, pe măsură. Apoi, spre bucuria mea, mai există și oameni care trimit scrisori la redacție (în epoca internetului!), își aștern gândurile pe hârtie, ceea ce mie mi se pare foarte frumos, indiferent dacă fac asta din necesitate, pentru că nu au acces la mij­loa­cele moderne de comu­nica­re, sau pentru că, pur și sim­plu, pre­feră această manieră clasică de a se adresa. Mulți telespec­ta­tori ne și sună la redacție, fie ca să ne felicite, alteori ca să ne critice (din pă­cate, nu poți să mulțumești chiar pe toată lumea!), ca să ne su­gereze subiecte, ca să ne adre­seze întrebări… Nu în ulti­mul rând, Televiziunea națio­nală face des și sondaje, astfel încât să ia cât mai bine „pul­sul” tele­spec­tatorilor.

Informații corecte, ton normal

– Marea problemă a tele­viziunilor particulare de știri este negativismul. Tot ce e mai rău pe lume se în­tâmplă în România, noi suntem coada lumii, ciuca bătăilor. Fără să fri­zeze pozitivismul, știrile TVR sunt mereu „nor­male”, bine tempe­rate, nu stârnesc panică. E o normă a Televiziunii Ro­mâne sau ține de viziu­nea pre­zenta­to­rilor?

– E de datoria Televiziunii Ro­mâne, în calitate de televiziune publică, națională, de stat, să pre­zinte lucrurile în această manieră echilibrată, să furnizeze informații corecte pe un ton normal, fără a crea panică. Gândește-te cum ar fi fost dacă în perioada pandemiei, o perioadă de nebunie totală, extrem de grea pentru toată lumea, Televiziunea Română ar fi abdicat de la această regulă a echilibru­lui?! Apoi a început războiul din Ucraina, alt motiv de panică, altă apocalipsă speculată la maximum. Mai ales în perioade atât de grele, oamenii au nevoie de echi­libru pe toate planurile, și în pri­mul rând la nivel de informații. Iar eu cred că Te­leviziunea Română a reușit să mențină tale­re­le balanței în echilibru, a furnizat informații co­rec­te, verificate, de încredere, oferind o perspec­ti­vă echi­librată a situației, pe un ton calm, dătător și el de încredere. Ceea ce eu sunt convinsă că a contat, la nivel social.

– Prezența ta pe micul ecran se încadrează, și ea, perfect în stilul Televiziunii Române: ești li­niști­toare, calmă, mereu cu un zâmbet mic pe obraz. Oricât de neliniștitoare sunt știrile, dinco­lo de ele există și o speranță. Așa îți e firea sau e o stra­tegie anume adaptată acestei perioade în care oamenii au nevoie, mai mult ca oricând, de speranță?

– Mă bucur tare mult că-mi spui asta, cu obiec­tivitatea ta jurnalistică! Fiindcă mi s-a mai spus deseori că sunt „foarte calmă”, că prezint știrile „foarte liniștitor”, și la început am crezut că era vorba de o observație critică, că lăsasem o impre­sie prea „moale” pe micul ecran, că trebuia să am mai multă energie. (râde) Abia după o vreme m-am lămurit că, de fapt, lucrurile stăteau exact in­vers: că e vorba de o laudă, că oamenii aveau nevoie de „liniștea” mea. Sunt amănunte care con­tează enorm. Mai ales astăzi, eu cred că adaosul ăsta de „omenesc” ar trebui integrat în me­seria de jurnalist. Și, ca să răspund punctual la în­trebare, în cazul meu, asta îmi e firea. Nu m-a în­vă­țat ni­meni să fiu așa și nici nu mi-a impus ni­meni ni­mic, în afara unei linii vestimentare de ca­re tre­buie să ținem cont și eu, și Radu. Altfel avem li­ber­tate totală, tocmai în ideea de a fi naturali, au­tentici, în ceea ce facem. Cal­mul și liniștea pe care le transmit vin din cal­mul și liniștea mea interioa­ră, care nu sunt întot­deauna de nezdrun­cinat, dar sunt preponderente.

– Echilibrul interior e una din marile pro­bleme ale lumii contemporane. Psihologia com­por­tamentală a explodat, oamenii au tot mai ma­re nevoie de un „guru”, de cineva care să-i aju­te să-și afle liniștea. Tu cum faci? Știi vreun exer­­­cițiu de optimism?

– Eu am convingerea că în viață, în aproape orice situație, poți să găsești măcar un dram de bine, de senin, de bucurie. Secretul este să cauți această scânteie de lumină, oricât de mică. Să nu te lași copleșit de negru, de griji, de supărare… Și, în egală măsură, eu m-am educat să mă concen­trez pe ceea ce am, nu pe ceea ce nu am, așa cum cu toții tindem să facem în ziua de azi. Sunt recu­noscătoare că sunt sănătoasă, că am o familie mi­nu­nată, că le am pe Sasha și pe Serghei, cele două pisici care-mi umplu viața de bucurie, că am o pro­fesie pe care o ador, astfel că nici după 18 ani nu am impresia că „mă duc la serviciu”, ci merg la muncă cu bucurie, fără apăsarea rutinei… În cazul meu, echilibrul interior e și ceva nativ, dar e și ce­va ce cultiv printr-un exercițiu pe viață. Dacă vorbim despre profesie, unde inevitabil mă con­frunt și eu cu știri proaste, negative, care mă afec­tează, în cazul ăsta, mă ajută foarte mult expe­riența. Ceea ce mă salvează în bună măsură este ce am învățat în meserie: să trec toate infor­mațiile printr-un filtru riguros, un filtru personal, astfel încât să reușesc să mă detașez de ele într-o oare­care măsură, adică să scot din ele cât mai mult posibil elementul de panică, emoțional. Și la ca­pitolul ăsta, până la urmă, vorbim tot despre nece­sitatea de a ajunge la un echilibru.

„Nu las teama să mă atingă”

– Există lucruri de care să-ți fie teamă în acest moment?

– Nu-mi permit asta: teama macină adânc. N-o las să mă atingă. Prefer să iau lucrurile ca atare, atunci când se întâmplă, și să găsesc soluții reale la situații reale. Ceea ce nu în­seamnă că nu am și eu un anume grad de pru­den­ță, că nu încerc să mă țin la curent cu tot ce se în­tâm­plă în lume: cu cât ai mai multe informații, cu atât mai bine poți să selec­tezi adevărul de minciună și cu atât soluțiile pe care le găsești, în caz de nece­si­tate, sunt mai realiste și mai eficiente. Uite, de e­xem­­plu, cu ceva vreme îna­inte să izbucnească răz­boiul din Ucraina, au în­ceput să apară deja niște in­formații, care depășeau simplele zvonuri. Așa că am început să-mi fac un fel de pre-documentare: ca să înțeleg cât de cât situa­ția de-acolo, ca să mă fa­miliarizez cu „persona­je­le”… Asta nu doar că mi-a folosit în munca mea, în sensul că mi-a oferit o ba­ză de plecare pentru pe­rioa­da aceea de început a războiului, când aveam ediții speciale de dimi­nea­ța până seara, ba chiar și în miez de noapte, dar, în    ace­lași timp, m-a și pus, cumva, psihologic, în gar­dă, astfel că la declanșarea ostilităților, pentru mine, șocul n-a mai fost la fel de puternic, nu m-am pa­nicat așa cum li s-a întâmplat multora, nu m-am apu­cat să alerg prin magazine și să-mi fac acasă stocuri de hrană…

„Cea mai mare bucurie? Familia și cei doi pisoi”

– Și bucuriile care-ți sunt, Dorina?

– În primul rând, familia îmi e cea mai mare bucurie: soțul meu, Cosmin, pisoiașii noștri, Sasha și Serghei, pă­rinții, sora și frații mei. Apoi, la bucu­rii îmi includ și apropiații, prie­tenii adevărați. Ei toți sunt „bula” mea de bine, de confort emoțional, de si­gu­ran­ță… Și blogul meu (dorinaflorea. com), pe care am ezitat mult timp să-l inițiez, din teama ca nu cumva să-mi expun prea tare viața personală, s-a dovedit, totuși, a fi o mare bucurie. De multă vreme simțeam nevoia de un spațiu al meu, unde să pot să scriu des­pre lucru­rile care mă preocupă și, într-ade­văr, posibilitatea asta de a mă exprima li­ber, pe orice su­biect aleg eu, și cea de a dia­loga cu oamenii direct, dar în­tr-un alt con­text decât cel al știrilor TV, funcționează a­proa­pe terape­u­tic. (râde) În altă ordine de idei, mari bucu­rii sunt și călă­toriile pe care le fac cu Cos­min, cu Sasha și Ser­ghei: sun­tem niște explo­ratori îm­păti­miți!

– Am înțeles corect? Ce­le două pisici ale tale pornesc cu tine în călătorii?

– Da! Știu, pare neobișnuit să spui că pleci în călătorii cu pisicile după tine, dar să știi că, în realitate, nu e chiar atât de dificil. Din 2016, când l-am luat pe Serghei din Ga­lați, numai așa procedăm, fie că e vorba de ieșiri scurte, de o zi, sau de un sfârșit de săptă­mână, petrecut prin România, pe care – apropo! – am redes­coperit-o în pe­rioada pande­miei, sau de vacanțe mai lungi. Și Ser­ghei, și Sasha au înțeles imediat cum stă treaba cu mer­­sul cu mașina și stau cât se poate de relaxați și de cu­minți pe bancheta din spate, ca niște pasageri-model. Ba, Ser­ghei e cât se poate de mul­țu­mit și să meargă la plim­bare… în lesă! El e un câi­ne-pisică. Totuși, când ajun­gem la destinație, cât plecăm noi să descoperim orașele și muzee­le ori cât urcăm pe vreun munte, îi lăsăm pe amândoi în camera unde ne-am cazat. Avem însă grijă să căutăm cazări cu grădină, unde să putem să-i scoatem și pe ei „la firul ierbii”.     

Absolut sigur: televiziunea are viitor

– Ai spus că ați re­descoperit România în pandemie. Ce im­pre­sie ți-a făcut? Ace­leași știri negative despre ca­re am vorbit o pre­zintă ca pe o Ce­nușă­reasă…

– Întotdeauna am susținut că România e o țară superbă, absolut superbă, cu niște locuri extraordinare! Datorită lui Cosmin, care a in­sistat mult în sensul ăs­ta, luptând cu spiritul meu ceva mai comod, am descoperit și eu gustul dru­me­țiilor la noi în țară și-i sunt recunos­cătoare căci – Doamne! – ce peisaje încân­tătoare mi-au mân­gâiat ochii și mi-au hrănit sufletul! Păcat că dru­murile sunt cum sunt, păcat că există încă expe­rien­țe neplăcute cu cazarea. Ce-i drept, în perioada din urmă, Cosmin și cu mine ne-am axat pe des­ti­nații mai puțin frecventate, mai re­trase, mai sălba­tice, mai aproape de natură, și atunci, evident, nu ne-am cazat în hoteluri, ci am cău­tat pensiuni mai mi­cuțe, mai cochete, pe care nu doar că le-am gă­sit, dar care ne-au și oferit surprize dintre cele mai plăcute!

– Să ne întoarcem în București: în ce fel te motivează munca pe care o faci, Dorina? Mai are micul ecran puterea de a fascina oamenii? Tot mai des i se cântă prohodul: capitulatea televi­zorului față de internet…

– Eu, în meseria mea, funcționez într-un „cir­cuit închis”: consum foarte multă energie, dar și primesc înapoi atât de multă energie, încât, așa cum îți spuneam, chiar nu simt că „trudesc”! Încă îmi fac meseria cu un drag imens, cu o pasiune fan­tastică, așa că mă duc „la serviciu” din plăcere, mereu cu bucurie și cu nerăbdare. Pe de altă parte, am și motivația faptului că munca mea, o părticică din munca marii echipe din care fac parte, îi ajută pe oameni, le e de folos. Asta mă motivează și, în același timp, mă și responsabilizează. Plus că mai există și o altă responsabilitate: munca echipei (de la reporteri, cameramani, redactori și până la cei din regie și din studio) trebuie să ajungă la tele­spec­tatori just, iar asta cade în sarcina mea, ca ultima rotiță din marele angrenaj care „produce” știrile. Iar în ceea ce privește viitorul televi­ziunii, eu cred cu putere în el. În opinia mea, televiziunea „cla­sică” și internetul pot să coexiste foarte bine. Mai mult, cred că televiziunea, ca specie, și mai ales Te­leviziunea Română, trebuie să continue să exis­te, ca reper de profesionalism, de asigurare a in­formațiilor corecte, în condițiile în care, să fim sin­ceri, pe internet există și multă informație difuzată aiurea, de oameni care nu știu meserie. Ce să mai vorbesc de fake news, de manipulări…

– Dorina, trăim un moment greu, de război și de criză, care ne-a întunecat orizontul vieții. Tu cum te gândești la viitor? Cum arată?

– Senin și blând! Nu știu dacă e bine sau rău, dar eu nu sunt genul de persoană care-și face pla­nuri pe termen lung. Fiindcă viața e atât de impre­vizibilă! Pentru mine, important e să mă bucur de ce am acum, important e să trăiesc prezentul. La viitor mă gândesc cu speranță și optimism și știi cum se spune: ce gândești, aia pri­mești. Deci asta îmi doresc: un viitor cu sănătate, un vi­i­tor senin și blând pentru noi toți. Cel de Sus să aibă grijă de noi!

Foto: IOANA CHIRIȚĂ (2)