Zmeii extratereștri din Bumbești

– Chiar la intrarea în Defileul Jiului, pe Valea Sadului, la Bumbești, există un loc despre care bătrânii spuneau că ar fi „casa zmeilor”, iar locuitorii care mai trăiesc azi în zonă îi spun „ascunză­toarea extratereștrilor”. Apariții bizare, lumini pe cer, oameni loviți brusc de moarte, întâlniri cu făpturi ireale… Invenții sau adevăr? Ca să aflu răspuns la întrebare, am făcut o călătorie de toamnă, în „lumea de dincolo” –

Izvorul Șarpelui

Pornisem țintit, pe Valea Jiului, spre Câmpul lui Neag, să descopăr noi povești legate de extratereștri. Mai fusesem aici și întâmplările auzite erau fabu­loase. La fel ca priveliștile cuprinse între Munții Re­tezat și Vâlcan. De data aceasta însă, nu am apu­cat să urc spre casele izolate pe culmi. Un bătrânel spri­jinit într-o bâtă, ce păzea două vaci, mi-a spus: „Da de ce căutați pe-aci? Mai binie măreți la Bumbești, că la noi, de-acolo văneau zmeii. Acolo îi casa lor, noi așe știam de mititei. De la izvorul Șarpelui, de-acolo veneau!”. Să-l cred pe bătrân? De obicei, po­veștile înfloresc pe măsură ce circulă dintr-un sat în altul, darămite când ajung la zeci de kilometri dis­tanță, peste întreg defileul Jiului, la granița dintre două județe, Hunedoara și Gorj? Ce m-a convins a fost numele pe care l-a spus: Izvorul Șarpelui, un amănunt de la care putea să înceapă o po­veste. Merita să încerc, așa că am făcut cale-ntoarsă și am pornit pe Jiu în jos, spre Bum­bești, locul de pornire al zmeilor.

La drum

Deși când îl traversezi cu mașina, Bumbeștiul pare un mic orășel, în spatele blocurilor de la șosea s-au păstrat vechile cartiere de case, mai pregătite să ascundă povești, decât zonele cu asfalt. Așa a și fost. Bătând din poartă în poartă, am aflat că în ca­pă­tul vechiului sat existase, cândva, un izvor. La ulti­­­ma casă, un om, Mirulescu Petre, mi-a dezlegat enigma: „Da, domnule, chiar aici, în valea din fața casei mele, era Izvorul Șarpelui. A existat. Dar acum s-a tras în pământ, nu mai este. Toate casele de aici luau apă de la izvorul ăsta, dar a dispă­rut și a reapărut mult mai jos, spre oraș. Povești cu zmei nu știu. N-am auzit și nici nu cred în ele. Dar dacă asta căutați, mai bine urcați spre munte, în Plaiul Merilor. Acolo am auzit că ar fi fost astfel de întâmplări, pentru cine crede în ele…”.

Plaiul Merilor

Direcția Plaiul Merilor… Când am pornit am crezut că este un deal, un pic mai departe de Bumbești, dar de la intrarea în defileul Jiului, am făcut dreapta pe un drum de țară și am început să urc. Și-am urcat, și-am ur­cat… peste zece kilometri de drum abrupt, când cu praf de două palme, când cu gropi pline de noroaie, din care nu știai dacă mai ieși, când cu bolovani prăbușiți din stânca versantului. Un drum – nu pe un deal, ci de-a dreptul prin munte. Dar exact când credeam că m-am rătăcit… am ieșit la lu­mină, pe o coamă înaltă, cu plaiuri domoale și peisaje superbe. Văi albastre, în care toamna își re­văr­sase cețurile, păduri nesfârșite de fagi și mesteceni și, în depărtare, absolut fabulos, Pa­rân­gul! Din loc în loc se vedeau case vechi, ță­rănești, făcute din bârne de lemn, însă toate părăsite. Ghiceai grădinile din fața lor, care când­va fuseseră lucrate, dar acum erau sălbăticite și cotropite de vegetație. După urmele de livezi, răsfirate peste tot, acesta părea să fie Plaiul Me­ri­lor. Pe un drum ce făcea la stânga era indicator spre un schit. Brusc, ca din pământ, a apărut o turmă de capre. Apoi câinii care le însoțeau. Și, în cele din urmă, și ciobanul lor. Un băiat tânăr, îmbrăcat în haine orășenești. Îl cheamă Cosmin Ardeoiu. „Am 60 de capre, 70 de oi și 20 de vaci”, îmi spune cu mân­drie. Este ulti­mul locuitor stabil al aces­tui cătun, oame­nii mai vin aici doar vara, în fânețe, deși când­va se locuia permanent în casele pără­site. Îl întreb dacă știe ceva despre zmei. Fără să stea pe gânduri, se pune pe povestit, rostind cu­vin­tele cu o convingere neclin­tită: „Aici, pe Pla­iul Merilor și pe Curpenoasa, oa­me­nii trăiau înain­te laolaltă cu zmeii și hăle fru­moa­se, ielele. Eu am apucat doar poveștile, dar știu că multe lucruri se întâmplau cu adevărat. Zmei am văzut și eu. Și nu doar o dată. Erau mai mulți, zbu­rau la un loc, câte trei-patru. Erau ca niște lumini ciudate, da’ nu am știut ce sunt, mi-a zis și mie un bătrân: «Mă, ficior, tu ai văzut zmeii, bine că nu te-or pocit». Așa se zicea, că dacă mergea câte un om bătrân la izvor și îl atingea zmeul, îl pocea. Io știu dacă o fi adevărat? Io n-am pățit nimic și nici nu mi-e frică. Umblu și eu, cu oile, pe-aci, oare ce să îmi facă?”.

Îl întreb pe băiat dacă mai trăiește vreun bătrân care să știe povești cu zmei. Nu trăiește. Nu mai tră­iește nimeni. Bătrânii au murit, casele lor din Poiană s-au pustiit. Mai vin copiii lor, când și când, să le deschidă ferestrele, să le mai țină în viață. Și totuși… „Ar mai fi un bătrân în Bumbești, coborât de aici, poate mai trăiește. Îl cheamă Dumitru Motancea. El era cam ultimul care mai știa…”, își amintește Cosmin.

Ielele – patru cazuri

M-am întors în Bumbești. Am coborât de pe cul­mea munților, între blocurile moderne, și am început să îl caut pe bătrânul care știa ultimele povești des­pre zmei. L-am găsit. Dumitru Motancea ședea sin­gur, pe o băncuță din curtea copiilor săi. Cu vechea botă de cioban lângă el, cu pălăria ro­tundă și neagră pe cap, păstrată probabil din timpu­rile când colinda plaiurile cu oile. Părea rătăcit pe pă­mânt dintr-o altă lume. Chiar era! Dumitru Mo­tan­cea are 93 de ani și e orb. Nu mai vede nimic. Crede că blestemul acesta i se trage de la o întâm­plare nefericită: în tinerețe a împușcat din greșeală o căprioară, și abia când s-a apropiat de ea a văzut că avea și pui. S-a uitat în ochii ei muribunzi, și întu­ne­ricul pe care l-a văzut atunci e asemenea întune­ricului în care trăiește el azi. De-atunci nu a mai pus mâna pe pușcă, dar cre­de că blestemul căprioarei l-a ajuns… Nu s-a mirat de vizita mea, părea că mă așteaptă să stăm de vor­bă, așa cum fac toți bătrânii, bucuroși să fie băgați în seamă de cineva. Apucase vremurile când satul era „casa zmeilor”. Amintirile îi sunt limpezi, vede bine în ele. „Pe vremea când eram eu copil, s-auzea noaptea pe sus, cântând și chiuind. Și se zicea că, dacă răspunzi, te pocește, rămâi paralizat. Știu cazuri, că eu am locuit mult în plai, aici, în Bum­bești, îs doar ginerit. Acolo era o femeie pe care o chema Irina Dănăiață, avea un conac înspre pădure, că noi așa ziceam la casele făcute în munte, conac. O știam bine, că dară eu am dus-o cu gratia de sus, când i-o fo rău, un fel de targă făcută din bețe, cu care am coborât-o. Și cum era obiceiul demult, ea cosea cu acul la lumina lămpii, broda la fereastră. Și numa ce aude: «Irino! Irino!». A ieșit repede afară, că a crezut că o strigă careva, și a zis: «Da, ce-i?». «Și mi-o pierit pe loc graiul, am rămas mută», îmi po­vestea ea. Dimi­neață, vine ta-su acasă și, prin sem­ne, Irina îi arată că nu poate vorbi. El a înțeles ce s-a întâmplat, a pus-o în car și a dus-o la mânăstire, la Lainici, pe Jiu. O săp­tămână o stat femeia acolo și-abia după o săptă­mână de mers la slujbe i-a reve­nit graiul. Alt caz, mai în gios de ea, o fo Nicolae Micu. Noaptea a auzit o fată strigând. El avea două fete și doi băieți, și lui i-o fi părând că e fata lui. A ieșit, a răspuns și gata… i-a luat graiul. Îmi amintesc de el, că am mărs să-l văd în acele zile. Înțelegea ce vorbeai cu el, dar când răspundea, vorbea ca un om paralizat. A mai trăit numai tri luni de la întâmplarea asta și apoi a murit. Apoi a mai fost un caz chiar aici, când urci înspre plai, în stânga. Era acolo un conac, al lui Ardeleanu, și acolo trăia Florea Ardeleanu, de cânta fru­mos la fluier. Cum stătea el într-o noapte la foc să fiarbă mă­mă­ligă, aude un cântec frumos. Și-a dat seama că sunt ielele, da ce-o hi fostă în mintea lui, nu știu. A luat fluierul, a ieșit afară și a început să le imite. Cum cântau ele ceva, zicea și el din fluieră la fel. Și gata, în trei luni o fo mort și ăsta. Da s-a întâmplat și la noi în familie, că dară nu știu cine nu a pățit de-aistea la noi, sus, în Plai. Casa noastră era dea­supra, pe Curpă­noa­sa, și se vedea de acolo tot satul. Pe atunci, trăia bunica, muma tatii. Casa era în mijloc de câmp, nu avea nimic pe lângă ea. Și într-o sea­ră, când s-a dus tata să încuie poarta, să îi pună acolo un cui, să nu se des­chiză, a auzit venind dinspre plai cântând și chiuind. Era noaptea. Și tata a zis: «O hi fostă clacă, de vin oamenii la ora asta peste plai». Că așa era pe atunci, făceau oamenii clacă și lucrau unii la alții, la sapă, la prășit, la fân, la orice, băieți și fete. «Ete», se gândi el, «ăștia petrecură pe-acolo și acum vin tot chiuind și cântând». Da numa că, pe când punea cuiul la poartă, chiuiturile și cântecele s-au apropiat repede și au trecut pe deasupra lui și au mărs la dealul Nistoreștilor, cum îi zicem noi la locul ăla, unde a fost când­va o casă. Era un nuc rămas uscat acolo, doar vatra cășii se mai ve­dea. Au jucat acolo și au chiuit… și el s-a băgat în casă și i-a spus lu mumă-sa, «Mamă, uite ce auzii!». «Eee», a răs­puns bătrâna, «să știi că alea mie îmi cân­tă». Și n-a mai trăit mult biata mumă-sa și a murit. Eram de cinci ani pe-atunci”.

Cuprins de emoție, bătrânul Dumitru începe să lăcrimeze. Poveștile cu iele l-au întors în satul copi­lăriei, care astăzi a dispărut. O grozăvie mai mare ca ielele: faptul că un sat cu peste 4000 de oi, peste 500 de boi și șase stâne mari, în Parâng, a dispă­rut ca un abur, odată cu toată tinerețea lui. Grădinile și plaiurile cu flori s-au sălbăticit și au devenit lăstăriș, iar când „amurgește”, nu se mai aude niciun fluier doinind în Plaiul Merilor. Izvoarele s-au ascuns, și odată cu ele, și ielele. Dar zmeii, întreb? E adevărat că acolo era casa lor?

„Iote zmeul!”

Bătrânul își șterge lacrimile cu dosul palmei și se întoarce la povești. Îmi răspunde cu bunătate și blândețe: „Despre zmei sunt de zis multe… că noi am stat acolo, pe dealul Curpenoasa, și de pe dealul ăla se vedea cel mai bine când apunea soarele, când începea să amurgească. Cam pe la ora aia o auzeam pe mama, când spunea: «Iote zmeul!». Că jos, unde trecea podul înspre Porceni, peste Jiu, în dreap­ta, sunt niște stânci abrupte, de le zicem noi Uturi. Nici noi nu știm de unde le vine numele ăsta, dar vedeam zmeii cum ies de acolo, din stâncile alea. Câteodată, era o flacără, doar de un metru-doi, zbura și lăsa în urmă un fum, cum lasă avioanele în urma lor, da cu scântei. Și trecea și se așeza unde erau viile, într-un loc de îi zicem noi Coasta La­zului. Acolo ședeau. Că și de la iele, și de la zmei puteai să rămâi pocit. Și multă lume a pățit treaba asta. Și cu zmeii am pă­țit la noi în familie. Bătrâna, bunica femeii mele, a ieșit să spele hainele în pârâu. Aveau acolo jghea­buri, ca la țară, de spălau femeile cămeșile. Pârâul de la Ududoi, așa îi spune. Era acolo o salcie mare, scor­bu­roasă. Și cum venise buna nevestii de la câmp, a mărs să spele cămeșa cam târziu, se cam îmbez­nase deja, dar na, ce să facă dară, că oamenii pe-atunci n-aveau multe rân­duri de haine ca noi, acu. Și fe­meia a mărs să spele cămeșa, să o pună la zvântat, să aibă ceva curat pentru ceea zi. A spălat-o și, când să o pună la uscat, a lovit-o o durere în capul pieptu­lui, de-a căzut jos. Avu noroc, că veni bătrânul de la plai și o găsi. «Ce-i cu tine, muiere?». Și ea zise că zmeul o ples­ni, când trecu pe lângă salcia veche. Și i-a zis omu­lui: «Nu vrei să te duci tu la Ilioiu, să-mi des­cânte?». Că era unu aici, în sat, un bătrân, Ion Ilioiu. «Ba mă duc», a zis moșu. A luat apă în­tr-o sticlă și a mărs. Și pe când el era acolo și Ilioiu îi des­cânta, acasă, bătrâna s-a simțit deodată mai bine și i-a dispărut durerea din capul pieptului. Ăla era sin­gurul om din sat care mai știa a descânta «de zmei». Cum făcea nu știu să spui, da știu că mesteca în apa ceea cu un pai și zicea rugăciuni de-ale lui și des­cântece. Apa aia o beai sau te spălai cu ea și te fă­ceai bine, de te atingea zmeu”. Ion Ilioiu nu mai tră­iește și nimeni nu a dus mai departe știința „des­cântatului de zmei”. La ple­care, însă, moș Dumitru mi-a mai spus ceva impor­tant: despre „casa zmei­lor” și despre viața de altă­dată din Bumbești și Plaiul Merilor, există o mărtu­rie scrisă. Îi aparține cui­va din neamul Nistoreș­tilor, ple­cat demult din sat, la București: Udrea, fiul lui Ion.

O mărturie negru pe alb

Legenda spune că au fost doi frați – Bumbea și Bârlea – și ei au venit cu oi multe, din Ardeal. Nu s-au înțeles și s-au despărțit, în felul acesta înte­meindu-se două sate vecine, care există și azi – Bâr­lești și Bumbești. Bumbea a avut cinci băieți, Nistor, Dan, Pătruț, Alexe și Io­nuș, și neamul lui s-a ramificat în fami­liile ce al­cătuiesc și astăzi Bum­beștiul: Nisto­reștii, Dănăieții, Pătruții etc. Din Nisto­rești s-a născut Udrea, care a ple­cat la oraș, a făcut școală de economiști la Târgu Jiu și apoi a plecat mai departe, la București. El ar fi lăsat o mărturie scri­să despre zmeii din Bumbești și Plaiul Merilor.

Ajuns la București, am aflat că dom­nul Udrea Nistorescu s-a stins din viață în 1989. Însă mărtu­ria sa scrisă și sem­nată olograf i-a fost dată unui cunoscut, pe nume Dan Corneliu Brăneanu. Con­ți­nutul ei este uluitor: un om educat, cu școală supe­rioară, domnul Udrea măr­tu­risește că, în copilăria lui din Bum­bești, văzuse pe viu întâm­plări extra­ordinare cu zmei, că­rora el le spune însă pre­zențe extraterestre. Pune cap la cap mai multe întâmplări și măr­turii și concluzionează că nu era vorba doar de prezențe mitolo­gice, ci de veritabile întâlniri de gradul III, cu ființe venite de pe altă planetă. După moartea sa, Dan Corneliu Brăneanu are in­spi­rația de a pu­blica această măr­turie într-un ziar al vremii, Tine­retul liber, din anul 1993. Am căutat-o în arhiva Aca­demiei Ro­mâne, și în paginile în­gălbenite de timp am găsit măr­tu­ria com­pletă și uimitoare a lui Udrea Nis­torescu: „În comuna mea natală, Bumbești Jiu, județul Gorj, așe­zată la gura defileului Jiului, pe plaiul ei care se întinde pe partea stângă a defileului, la o altitudine de 600-300 m, pe zeci de kilo­metri, până de curând cu grădini, pomi fructiferi, poieni și peisaje foarte frumoase, în pre­zent mai mult pustii… am fost vizitați de mai multe expediții cu ființe extrate­restre, în perioada anilor 1800-1900, până în anul 1933. Din cele relatate de părinți și bu­nici, aceste ființe extraterestre ne-au vizitat și înainte de anul 1800. După cum povestesc ei, o expe­diție stațio­na pe plaiul co­munei, adică pe pământ, în jur de 15-20 de ani, după care ne părăsea și revenea după alți 15-20 de ani. Aceste ființe ex­traterestre, denumite zmei, de­veniseră ceva obișnuit pentru locuitorii din partea lo­cului.(…) Încă din anul 1920, când aveam vârsta de 5 ani, mi-au rămas întipărite în minte aceste ființe extraterestre. Până la vârsta de 7 ani și apoi ca elev, în timpul vacanțelor, urcam în fiecare primăvară sus la plai, în Dealul Merilor, îm­preună cu frații și părinții mei, unde erau și toate vitele. În fiecare seară, când se îngâna ziua cu noaptea, veneau în zbor, din partea dreap­­tă a Jiului, de peste mun­tele Silva, din fața stației de cale ferată Meri, tre­când în partea stângă a Jiului, împrăștiin­du-se pe tot plaiul, până în capă­tul satului. De mai multe ori, când ne aflam la masă, seara, în prid­vorul cona­cului, îmi reamintesc că taica ne făcea atenți cum trec zmeii. De la distanță, zmeul arăta ca un corp luminos, ca o fla­cără de foc, lungă de circa un me­tru, din care se pre­lingea o coadă de cir­ca 2 metri, ondulându-se în aer. La o distanță de 200-300 de metri, flacăra de foc își pierdea din acea culoare caracteristică și înlăuntrul ei se deslu­șea un corp cilindric cu cap argintiu, de circa 1,8 metri lungime. Ca elev la școa­la primară și apoi la liceu, în orașul Târgu Jiu, și Școala Superioară de Comerț, discu­tam cu învă­țătorul din sat și apoi cu profesorii des­pre prezența acestor ființe extrate­res­tre, iar în tim­pul vacanțelor preocu­parea mea era ca seara, până târziu, să le urmăresc toate mișcă­rile. Zburau foar­te încet, fără niciun zgomot, ca niște aparate indivi­duale, cutre­ierând tot plaiul, văi, dealuri. Coborau în diverse lo­curi pe pământ, și aproape în fiecare seară erau văzuți în special la izvoarele de apă. La coborârea pe pământ, nu se mai vedeau. Deveneau invizibile, ceea ce pro­voca multe discuții și se puneau multe în­tâmplări pe seama lor.(…) Fiind elev, de mai multe ori, seara, am stat lângă izvor, la o distanță de 50 de me­tri, ascuns după o tufă de alun, ca să pot urmări și vedea zmeii la față. Când venea câte unul, aparatul de zbor se vedea per­fect, până în clipa când atingea pământul lângă izvor. Din acel moment, dispă­rea. În locul res­pec­tiv, pe o lăr­gime și înălțime de 3-4 metri, se producea o ra­diație de un albas­tru-violet și nimic altceva, fapt care mă fă­cea să mă întorc acasă… Într-una din zile, m-am dus în jurul orei 22 la izvor, cu două ulcioare de apă, pe un cer senin, cu lună. Aproape de izvor, m-am întâl­nit cu un extrate­restru care cred că venea și el tot de la ace­lași izvor. Văzându-mă, s-a oprit în loc la o înălțime de 50-60 de metri, așa cum m-am oprit și eu, privindu-ne reciproc. Aparatul era de formă cilin­drică, înalt de circa 1,80 metri, cu un diametru de circa 0,40 metri, cu două vizoare în față de circa 10 centimetri dia­metru, partea de sus fiind dreaptă. Atât casca, cât și corpul aparatului erau perfect argintii, iar în jurul său radia pe o suprafață de 1,50 metri o lu­mină de culoare albastru-violet. În timpul cât ne-am privit (circa un minut) cele două vizoare erau întu­necate. Făcând o întoarcere la dreapta, ca să zboa­re, am ridicat cele două ulcioare în sus, în semn de salut. S-a oprit în loc, răsucind casca cu cele două vizoare spre mine, iluminân­du-se și lan­sând spre mine două raze de lumină. A zburat circa 200 de metri, coborând în curtea altui conac, la data res­pec­tivă nelocuit. Ca de obicei, la atin­­gerea cu pămân­tul, nu s-a mai văzut”.

Mărturia domnului Udrea Nistorescu este mai lungă. A fost publicată în Tine­retul liber în patru epi­soade. Ea cuprinde inclusiv descrieri ale „ielelor”, așa cum le-au vă­zut unii țărani din zonă, după spu­sele lor, niște „femei și bărbați nea­semuit de gin­gași și frumoși, mai lumi­noși decât sfin­ții pictați în bise­rică”. Dar alte cer­cetări despre fenomenele ui­mi­toare de la Bum­bești nu am găsit. Bă­trâ­nii, atâția câți mai sunt, au rămas cu le­gen­dele despre zmei și iele, orășenii vorbesc despre OZN-uri și extrate­reștri. Astăzi mai exis­tă doar locul, de o fru­musețe divină, la care se adau­gă misterul acestor povești. Cândva, când Dumne­zeu va face drepta­te satelor vechi, ro­mâ­nești, Plaiul Meri­lor va redeveni ceea ce-a fost altădată: o gură de rai, în care oa­menii trăiau în desăvârșită armo­nie cu natura și universul.