MIRELA NAGÂȚ: „În literatură și-n teatru, mă simt ca peștele în apă”

Zâmbește cu discreție, moderează cu ele­ganță, povestește cu entuziasm. Pe scurt, are toate datele unui om făcut să stea în fața camerei de filmat. Sub blândețea și însuflețirea cu care-și seduce publicul pe micul ecran, ghicești însă un om cu adevărat pasionat: nu doar de jur­nalism și de meseria pe care o face, ci și de litera­tură, de teatru și de culisele lui. Un „vagabondaj” cultural de cea mai bună calitate, care a făcut din „Cooltura”, emisiunea pe care o găzduiește pe TVR Info, un reper al lumii culturale de azi.

Studenta din Slobozia

– O să încep dialogul nostru cu o uimire personală: deși ești unul dintre numele cele mai competente din zona emisiunilor culturale de azi, discreția ta e impresionantă. N-am găsit nici măcar un interviu pe care să-l fi acordat.

– Aș putea spune că discreția a fost o decizie asumată în cazul meu. Nu-mi prea place să vorbesc despre mine, nici nu postez informații personale pe pagina de Facebook, am mereu o reținere în a dezvălui detalii intime. În mod paradoxal, a fi în fața camerei de filmat e o convenție care te protejează. Te expune în exercițiul tău intelectual, în timp ce joci un rol și conduci o discuție, dar te și protejează. Și cred că asta îmi convine de minune. Interviul pe care îl facem acum mă dezvăluie mult mai mult decât ce fac eu în televiziune de două decenii.

– Ce te-a adus în fața camerelor, Mirela?

– O întâmplare. Eu sunt o mare pasionată de literatură, care, pusă în fața deciziei de a urma o fa­cultate, a ales, totuși, secția de Teatrologie de la UNATC. Mi se părea, la vârsta aceea, că ar putea fi mai interesant să descopăr punctele de confluență între text și scenă, decât să urmez, în mod clasic, Li­te­rele. Și a și fost. După absolvire, începusem să scriu niște cronici în revistele de specialitate. Se pre­figura un job de secretar literar într-un teatru. Doar că, pentru o fostă studentă venită în capitală tocmai din Slobozia, perspectiva de a sta în așteptare nu era cea mai fericită. Aveam nevoie de un loc de muncă mai repede. Așa am aflat de un concurs de reporter la TVR, pe care l-am și luat. Mulți ani de zile am fost prezentatoare de știri. Am avut însă noroc că oamenii din TVR au crezut în mine și mi-au dat după o vreme șansa acestui format cultural. În cele din urmă, mi-am găsit locul și cred că asta se vede și în selecția pe care o fac în cadrul emisiunii, care vine din zonele care-mi sunt familiare. În literatură și-n teatru mă simt ca peștele în apă.

– Mai există public pentru emisiuni culturale? Își mai găsesc ele rostul?

– Jurnalismul cultural este în suferință în Ro­mânia, fie și pentru simplul motiv că pentru un tânăr dornic să facă meseria asta nu există locuri dispo­nibile în instituțiile de presă. Câte rubrici sau reviste culturale mai avem noi azi? Dar dacă vom desființa jurnalismul cultural, ceva se va deregla și mai tare în corpul social. E un ecosistem, creatorii au și ei nevoie de plat­for­me unde să se exprime, e extraordinar de important ca ele să continue să existe. Trebuie să încetăm să vedem viața numai în termeni de eficiență comercială. Primesc des mesaje și reacții de la oameni și vă asi­gur că există o mare pătură de public care, din păcate, nu se simte reprezentată de grilele televiziunilor comerciale de azi. Sunt acei oameni care caută subiecte cu mai mul­tă consistență, tratate cu mai mare seriozi­tate.

„Cultura nu e un hobby”

– Tu ești foarte în măsură să dai un răspuns: ce mai așteaptă azi, în epoca internetului, oamenii care se uită la televizor?

– Aud deseori oameni care se lamentează în legătură cu programele TV, spunând că vor „emi­siuni frumoase, pentru suflet”. Ei bine, o să îndrăz­nesc să spun: cultura nu e ceva tihnit, pentru suflet, nu e hobby, nu e ceva ce faci din când în când, ca să te relaxezi, când ai timp liber. Cultura nu e ceva sărbătoresc, pentru aniversări. Cultura e o rutină, e o respirație. Și e foarte important să o deprinzi așa. Nu știu exact ce așteaptă publicul, interesele sunt așa de dispersate, dar știu că publicului nu trebuie să-i dai numai formule rodate, cu efect garantat. Într-un moment în care peisajul cultural e mult mai dens și mai nuanțat ca acum zece ani, în care există o presiune enormă din partea editurilor, a caselor de producție, a teatrelor etc., să-și promoveze eveni­men­­tele, misiunea noastră e să facem un soi de cura­toriere culturală. Să fim extrem de vi­gi­lenți în pri­vința se­lec­ției, să ale­gem cu bu­nă cre­dință subiec­te­le, a­vând me­reu drept cri­teriu ceea ce e va­lo­ros, ceea ce e in­te­re­sant, ceea ce e pre­mi­at, dar și ceea ce e nou sau exotic, cu gri­­ja per­manentă ca re­flec­toa­rele să cadă nu doar pe artiști ul­tra­consa­crați, ci și pe generația mai nouă, care dă tonul di­na­mi­cii culturale în acest moment.

– Tu cum reușești să te ții cu toate la cu­rent? Știu că aveți o echipă extrem de mi­­că la „Cooltura”.

– E o echipă chiar foarte mică. Am o pro­du­cătoare și un mon­teur. Secretul e unul singur: să fii cu totul parte a acestei lumi cul­turale, să fii imersat în ea. Mie mi se întâm­plă natural, informa­ții­le vin spre mine, se li­pesc de cre­­ierul meu, e su­ficient să des­chid o re­vistă, o carte, să foi­le­tez wall-ul de Face­book.

– Vorbește-ne puțin despre zilele tale în tele­vi­ziune.

– Munca mea e peste tot, nu doar în televiziune. E și pregătirea de acasă, sunt serile în care citesc, în care văd anumite filme sau în care mă duc la anu­mite spectacole. Sunt diminețile din redacție, pe care le petrec la montaj. Sunt apoi după-amie­zele în care plec, cu colegul meu, să filmăm, să realizăm acele materiale care presupun mai multe voci sau atmosferă de la fața locului.

„Secretul oricărui interviu e să știi să asculți”

– Azi, cât de prietenă ești cu camera de filmat? Mai ai emoții în fața ei?

– Camera îți resetează nu doar mintea, ci și corpul. Sunt convinsă că la mijloc sunt chiar niște procese fiziologice, corpul intră într-o stare de alertă, timpul se dilată sau se contractă. Intri parcă în cu totul altă dimensiune, unde tot ce trăiești este altfel, mult mai acut. Într-un fel, nu e departe de ce încearcă actorii pe scenă, de trăirea aceea intensă, care la final, când spectacolul e gata, te lasă cu totul sleit. Emoții am și acum, chiar dacă sunt mult mai blânde ca la începuturi, când uneori îmi pierdeam vocea sau mă durea stomacul. Exercițiul, expe­riența ajută, asta e liniștitor.

– Care sunt provocările unui interviu tele­vizat? Te lovești uneori și de lucruri care nu țin de tine?

– Sigur că se poate întâmpla să nu am deloc chimie cu invitatul și să mă trezesc că discuția nu se leagă cum mi-aș fi dorit. Sau că persoana inter­vie­vată are o timiditate aproape paralizantă și tre­buie să scurtez filmarea. Tensiunile de genul acesta se transmit, așa cum se transmit și ritmul frazei, și ticu­­rile verbale. Energia unui invitat poate fi con­ta­gioasă, în sensul bun sau rău. Când încep discuția am, evident, în minte o anumită arhitectură a discur­sului, încep cu întrebări mai ușoare, de încăl­zire, trec la miezul problemei, încerc și o zonă con­fesivă. Și apoi caut o încheiere memorabilă, dacă se poate. Din­colo de asta însă, există o stare magică, inefa­bilă, o grație a dialogului cu celălalt, care nu pot fi explicate. Se întâmplă sau nu. Am în­tâlnit un cu­noscut documentarist britanic la Festi­valul Astra de la Sibiu. Și, vorbind despre dedesub­turile inter­viu­lui, mi-a spus că el a ajuns la conclu­zia că secre­tul oricărui interviu televizat e să știi să asculți. Du­pă atâția ani, înclin să-i dau dreptate. Nu mă gândi­sem deloc la asta, poate tocmai pentru că instinctiv am fost mereu o foarte bună ascultătoare.

– Hai să facem making of-ul unei emisiuni de-a ta. Dacă s-ar porni o cameră invizibilă din clipa în care ieși din emisie, ce-ar putea vedea?

– Ar vedea, cu siguranță, firitiselile de după cu in­vitații mei și bucuria că s-a terminat, pentru că și unii, și alții, am avut parte de emoții și de tensiune. Apoi, m-ar vedea grăbindu-mă să-mi dau jos tocu­rile și hainele scorțoase, ca să-mi reiau jeanșii și adi­­dașii mai comozi. M-ar vedea plecând acasă pe jos, merg mult pe jos, asta mă ajută mult să mă liniș­tesc, să scot toată agitația din mine. Poate m-ar ve­dea frământându-mă că într-un anumit moment n-am fost la înălțime, că la o anumită întrebare am avut un mic rateu. Dar am învățat în timp că toate trec. Dacă se poate rezolva la montaj, e bine. Dacă nu, oricum n-are niciun sens să mă mai gândesc ob­sesiv, e prea târziu.

– Aș vrea să le reamintim cititorilor de un in­ter­viu extraordinar, pe care acum nouă ani l-ai rea­lizat cu scriitorul Mario Vargas Llosa. Revin asupra lui pentru că interviul acesta ți-a adus și un premiu din partea Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România.

– Interviul cu Vargas Llosa a venit aproape pe ne­­așteptate. S-a întâmplat la trei ani după ce i se acor­dase Premiul Nobel. Trebuia să sosească în Ro­mânia, la Cluj, unde Universitatea Babeș-Bolyai ur­ma să-i confere titlul de Doctor Honoris Causa. Am aflat și l-am sunat pe decanul de la Litere, Corin Braga, care, extrem de amabil, mi-a spus că Vargas Llosa nu are pregătit niciun interviu în România, dar că el îl va întâmpina la aeroport și-l va întreba dacă e de acord. Vargas Llosa a spus da, așa că m-am suit de pe o zi pe alta într-o mașină și am luat drumul Clujului. A doua zi, la prima oră, făceam de­ja interviul la hotel. A fost unul dintre Interviurile Telejurnalului, la care lucram atunci, am vorbit în franceză, o limbă pe care o cunoșteam amândoi, și ăsta a fost norocul meu, fiindcă el știa franceza de pe vremea când făcuse jurnalism la Paris, iar eu nu vor­besc spaniola. A venit la ora potri­vită, a fost ex­trem de profesionist, foarte politicos, dar și destul de rece. Era și fosta lui soție cu el la Cluj. Între timp, Vargas Llosa s-a recăsă­torit, la 80 de ani, cu Isabel, mama lui Enrique Iglesias, prima soție a lui Julio.

„Șansa mea în viață au fost profesorii mei”

– Emisiunea pe care o prezinți de aproape șase ani, Cooltura, e și un minunat îndreptar de lectu­ră. Tu ai crescut printre cărți sau le-ai descoperit frumusețea singură, mai târziu?

– Am crescut cu bibliotecă în casă, așa cum aproape toate familiile aveau în anii ’80. Părinții mei, de condiție modestă, adunaseră totuși o biblio­tecă onorabilă, pe care eu, pe la 10 ani, am început s-o devorez. Citeam tot ce găseam, haotic, până când profesoara mea de română a drenat mai efi­cient acestă „febră”. Dar omul care mi-a modelat te­mei­nic mintea pentru literatură, care m-a învățat cum să percep un text în toate articulațiile lui, a fost pro­fesorul meu din liceu, Gheorghe Antonescu. Ade­vărul e că șansa mea în viață au fost profesorii mei.

– Ai deja un doctorat în Teatrologie, iar acum pregătești un altul, în Litere. Ce te atrage spre zona asta academică? Jurnalismul nu îți e de-ajuns?

– Jurnalismul te obligă să rămâi mai la suprafața lucrurilor, e o ispită a orizontalei, fiindcă trebuie să fii la curent cu toate, să te miști repede, n-ai timp să sondezi. Cred că fac acest al doilea doctorat și pentru că mi-am dorit să combat această dispersare jurnalistică. Pe de altă parte, se întâmplă uneori în parcursul omului, pe la mijlocul vieții, și câte-o reconfigurare de traseu. Ajungi într-un punct în care te cunoști destul de bine, știi care îți sunt limitele, dar știi și ce-ți face inima să bată, unde e pros­pe­țimea, care sunt domeniile în care te poți scufunda cu cea mai mare plăcere. Mă interesează istoria literară, mă interesează critica literară, îmi place să intru în adâncimea unui text. Acum fac acest doc­torat, și ca să duc o carte la bun sfârșit. Nu știu dacă voi avea un parcurs acade­mic, dar țin deocam­dată niște seminare și tot ce pot să spun e că e foarte răs­plătitor con­tactul cu tine­rii, felul în care îți limpe­zești propriile teorii stând de vorbă cu ei. Energia lor e impor­tantă pentru mine. Te­levi­ziu­nea, teatrul, litera­tura, cate­dra se leagă toate între ele, nu trebuie pri­vite ca preocu­pări sepa­rate. E foarte multă fru­musețe în toa­te.

– Despre cine scrii?

– Despre Radu Stanca, un scriitor care a făcut parte, în anii ’40 – ’50, din Cercul Li­terar de la Sibiu, alături de Șt. Aug. Doinaș, I. Negoițescu și alții. Radu Stanca este cel care dă azi numele teatrului din Sibiu. E un mare dra­maturg și o să mă alătur și eu corului celor care se plâng că stagiunile teatrului din Sibiu nu-și onorează patronul. Are câteva piese care se pretează foarte bine la o montare mo­dernă.

– Ce te-a făcut să te în­drăgostești de un aseme­nea autor?

– A fost un excepțional dramaturg, un regizor premiat și un poet cu un timbru foarte particular, dar m-a impre­sio­nat în primul rând povestea lui de viață. Faptul că a murit de­vreme, la doar 42 de ani, din cauza unei tuber­cu­loze, că nu a reușit să-și vadă în­car­nată opera în tim­pul vieții, îi împru­mută o aură aproape mi­tologică. Și apoi, a trăit și o iubire cu totul excep­țio­­nală. Îndrăz­nesc să spun că po­vestea lui de dragoste e una dintre cele mai fru­­­­moase din li­teratura româ­nă. S-a că­sătorit cu Do­rina Ghibu, Doti, cum îi spu­nea el, actriță cu­noscută în vremea aceea, care juca la Naționalul din Cluj. Doti era o mare fru­mu­sețe a Ardealului, o brune­tă înaltă, splendidă. Când Bla­ga a auzit cu cine s-a însurat Ra­du, a spus: „O, ce fa­tă fru­moa­să, im­presio­nan­tă!”.

Mai sunt și mărturiile ce­lor care îi vedeau în urbe, când ieșeau de la teatru, care-i ad­mirau ei „si­lueta im­pecabilă și pă­rul ne­gru, revărsat pe umeri”. Doar că această femeie super­bă și talentată și-a văzut, la 35 de ani, viața frac­turată. La doar șase luni după moar­tea lui Radu, s-a stins și Barbu, copi­lul lor de opt ani, din cauza unui malpraxis, într-o operație de apen­dicită, care ar fi trebuit să fie o ru­tină. Apoi, vreme de 57 de ani, Doti a trăit singură, având grijă de ma­nus­­cri­sele soțului, pre­gătin­du-le pentru edita­re. Spun des­pre po­vestea lor că este pro­babil cea mai fru­moasă poveste de dragoste din literatura română și pentru că ea are un suport tex­tual. S-au pu­blicat, anii tre­cuți, scri­sorile lui către ea, adevărate im­nuri de dragoste, care ating inflexiuni de Cân­tarea Cântărilor. A fost o ale­gere de destin. Când s-au căsă­torit, în 1951, Ra­du Stanca era deja o persona­litate, își scri­sese mare parte din dra­maturgie, lumea îl știa ca poet, era un bărbat ma­tur, care trăise ne­numărate po­vești de dragoste, un ade­vărat homme à femmes. Dar când a întâlnit-o, a rea­lizat că ma­rea operă a vieții lui trebuie să fie căsătoria cu Doti. Radu a reușit să ridice iubirea lor într-o zonă foarte spi­ri­tuală. Are chiar o frază celebră: „Atunci când aripile morții vor veni să mă învăluie, să pot răspunde solului veș­­niciei care mă va întreba «Ce am fă­cut măreț în via­ță?», să pot răspun­de cu mândrie, cu or­goliu chiar: «Am fost demn de soția mea.»” Când citesc scri­sorile lui, nu-mi pot stăpâni lacrimile! Și plâng și când citesc eseul Martei Pe­treu, care îi face dreptate acestei femei. Mulți dintre exegeții lui Radu n-au amintit-o nicio­dată pe Doti, deși ea a fost pentru el „omul cel mai important din lume, chiar lumea însăși”.

– Patima cu care povestești despre Radu Stanca te dă parcă de gol. O să în­drăznesc să ridic puțin vălul de pe viața ta privată. Tu la ce fel de iubire visezi, Mirela?

– Înțelepțită între timp, dar ne­pier­zându-mi speranța, aș descrie-o apelând tot la cu­vintele lui Radu Stanca: „O cetate de viață și artă inexpug­na­bi­lă”. Visez la o iubire ca un spațiu pro­tec­tor, la o iubire care să te facă să crești ca om, la o relație în care sub influența bună a celuilalt să ai libertatea și energia să-ți urmezi visurile și talentele. Dar litera­tura și lumea asta culturală în care mă în­vârt sunt ele însele un mod de a-mi trăi viața la altă tem­pe­ra­tură. Meseria pe care o fac m-a obligat să des­copăr foarte multe lucruri, mă simt privilegiată să cu­nosc îndeaproape dinamica lumii noastre cul­tu­rale. Aș zice că să trăiesc în literatură e felul meu de a fi. Și le-aș mai spune tuturor că exis­tă o fe­reas­tră secretă pe lumea asta, cititul căr­ților, una prin care ei pot să vadă mai bine totul, să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși și să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în jur.

Foto: IOANA CHIRIȚĂ