Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

* Am scris despre ea acum două luni. Bătrâna care stătea pe mar­ginea drumului, într-un sat din Zarand, așteptând mașina cu pâine. O poveste despre bucuria singurătății, căreia am vrut să-i aflu sfârșitul. Și bine-am făcut! *

Scaunul de lemn

Mama Galenia

Când școala din Certeju de Jos s-a închis, câțiva angajați ai Primăriei din Vorța au venit să strângă lucrurile care au rămas. O catedră, pupitre de bănci, câteva cărți. Obiecte uitate dintr-un muzeu involun­tar al singurătății, tot ce lasă viața în urmă, după ce s-a dus. „Cu ăsta ce facem?”, s-au întrebat oamenii, și au privit cu milă un scaun de lemn, aproape rupt. „Nu mi l-oți da mie?”, i-a întrebat o femeie albită, adusă de spate, sprijinită într-un băț de alun. „L-aș lua să-l pun în drum, să am pe ce sta când a să vie mașina cu pită…”. „No, ia-l, dacă ai trebuință de el, numa’, vezi, să nu pici în pârâu, că-i șubred tare…”, i-a răspuns unul dintre bărbați. Femeia s-a luminat la față, a lăsat cârja de alun în iarbă și i-a binecu­vântat cu ambele mâini: „Dumnezeu să aibă grijă de voi și de viața voastră!”.

„Ce bucurie mi-or făcut oamenii ceia, Doamne, ce bucurie! Și acum, nu-i zi de la Dumnezeu să nu mă rog pentru sănătatea lor! Bun scaun! Numa’ niște cuișoare ce am mai bătut în el și ca nou îi! Pot aștepta pita cât o fi! Că o fo odată să mi-l ieie niște șozi de copii și să mi-l țipe în rugii de mure… Apăi, Doamne Mare, cât l-am cătat! Până n-am spus rugă­ciune la Măicuța Domnului nu l-am putut găsi! Da’ l-am găsât, și de-atuncea tot aici, la drum, stau pe el! Buuun scaun, bun! Am pe ce-mi rezema spatele bolnav și tăt în sus cu ochii stau și mă bucur de soare! Îi țin închiși ochii, închiși, c-așa intră lumina mai bine. O sâmt lumina cum intră și cum mă um­ple. Știi cum îi? Cum te scufunzi într-o apă bună, cum te mângâie Dumnezeu. Că Dumnezeu mângâie oamenii, dacă oamenii se lasă mângâiați de El. Ăăi, cum ne mai mângâie drăguțul de El! Cu vânt ne mângâie, cu soare ne umple, cu ploaie ne spală! Tăt numa’ să te lași să sâmți, și El îi cu tine și te mân­gâie! Și parcă, vorbă de babă ce zic și eu, da’ și mâțu’ meu sâmte ce-mi sâmte inima… Mâțu’ meu galben, care buie dealu’ la vale, cu mine, și urcă înapoi, în urma me, acasă. Ori­unde m-aș duce, el vine după mine. Odată îl aud: maaau! Și, hop, în brață și se pune pe tors! Și toarce, și toarce, și toarce, cât stau eu cu soarele s-aștept pita, el tot toarce la mine-n brață! Pâna amu’, când oți venit la mi­ne, o stat și-o tors, da’ când v-o văzut că vă apropiați, s-o speriet și o fugit în rugii ceia. Acu’ as­cultă ce vorbim și așteaptă și el mașina cu pită…”

M-am întâlnit cu Mama Ga­lenia toamna trecută, în Certeju de Jos, comuna Vorța, pe dealu­rile sălbatice ale Hune­doarei. Aștepta la drum, pe scaunul ei de lemn. M-am așezat lângă ea, în iarbă, și am tot stat de vorbă, până când a venit mașina cu pâi­ne. De la ea am aflat că atunci când nu mai auzi bine, poți să auzi cu ochii, poți să auzi cu inima. Și poți să vezi. Cu ochii închiși poți să vezi tot ceea ce se vede, până departe, până dincolo de foarte departe. „Să vii    pe deal, la mine, acas, să vezi și tu ce se vede. Și-n colo se vede, și-n colo, și-n colo. Să vii”, mi-a spus femeia și a fluturat cu mâna în urma mea și a ma­șinii care aduce pâinea în Certeju de Jos. Apoi, adusă de spate, sprijinită în bățul ei de alun, urmată de o pisică galbenă, a trecut pârâul și a început să urce, încet, chinuitor de încet, dealul spre casa ei. Am urmărit-o cu privirea, până când s-a pierdut prin­tre copacii îngălbeniți de toamnă.

Albă ca zăpada

Acasă la Galenia

A venit iarna, a nins. Apoi, într-o zi de Februarie, când soarele a limpezit cerul, cât să-l facă din nou albastru, am urcat iarăși până sus, în satul ăsta din inima Munților Meta­liferi, ca s-o întâlnesc pe fe­meia care aude tot ce se vede și vede tot ce se aude. Femeia asta ca o pasăre mică, albă, pe care doar năframa neagră care îi acoperă creștetul o mai o­prește să zboa­re, până dincolo de foarte de­par­te, acolo de un­de începe, fără să se mai sfâr­șească, lumi­na. O năframă nea­gră cât o po­veste, o poveste cât viața unui om. M-am întors pe același drum de asfalt, aco­perit acum de urme de zăpadă și ghea­ță. Scaunul de lemn era acolo. Însă nimeni nu mai șe­dea pe el.

Atunci, în toamnă, Mama Galenia nu mi-a spus unde stă. Tot ce a lăsat în urmă, ca să nu mă pot rătăci, e scaunul acela de lemn, martorul ei singuratic, semnul că de aici, de la el, în­ce­pe cărarea care urcă până în locul acela unde se vede „și-n colo, și-n colo, și-n colo”. Am trecut pâ­râul și am început să urc un deal, pe o potecă bătută doar de câini și de animale sălbatice.

E simplu să găsești viața: un fum care se ridică de pe hornul unei case, când toate celelalte case pe care le vezi sunt pustii. Strig, pentru ca viața dinăun­tru să mă audă. Mai strig o dată și încă o dată, până când se deschide o ușă albastră și o văd: e mică, albă și seamănă cu o pasăre acoperită de o năframă nea­gră. Îmi zâmbește cu toată lumina pe care n-am mai văzut-o de atunci, din toamnă, când am așteptat, alături de ea, mașina cu pâine. Vine spre mine, spri­ji­nită într-un băț de alun, adusă de spate, mă ia în brațe și mă strânge. „Doamne, Tu, Doamne, Tu, Doamne, Tu, îți mulțumesc ție, Doam­ne, că l-ai tri­mis iar pe băiatul ăsta la mine! Țucu-te mama de om, scumpule, dragule, ce bine-mi pare că te văd!”. Viața e o femeie de 86 de ani, pe care n-am mai întâlnit-o decât o singură dată până acum, așteptând mașina cu pâine. Numele ei e Gale­nia. Galenia mă poftește în casă. E cald la ea înăuntru. Un foc de lemne arde mocnit, ca o rugăciune de îmblânzit lumea. „Șezi aici, pe patul ista”. Femeia se duce la foc, mai pune un lemn sa ardă. Se apropie de mine, se așează, îmi ia mâna în pal­mele ei. „Ăăăi, că nu credeam eu așa ceva, nu credeam…”.      Viața e simplă. O poveste spu­să la gura sobei, în mijlo­cul unui ocean de liniște și de zăpadă.

Sfânta cu năframă

Scaunul de lemn

„Văd. Fac focul și văd. O fo de-o nins și-o nins și-o nins, s-o acoperit tăt ceru’ și tăt o nins. Atâta neauă cât o fost, alb și alb s-o făcut satu’. Da’ albu-i bun, parcă și gân­durile se fac albe, tăt cu neauă s-acoperă. Albă mi-s și eu de amu, și ce să fac, aprind fo­cuțu’ și văd. Nu-mi mai tre­buie să ies mult afară. La vârsta me, vezi și din înăun­tru. Și ce-i acu, și ce-i înainte, și ce o fost văd. Că ce-o fost îi mult, îi mult când ai anii mei. Și după ce mă rog la Dumnezeu și fac cald, uite așa le iau pe toate la rând, să mi le amintesc… Mă văd mereu ca ieri, tot albă îs, ca neaua, copilă sau bătrână, dim­pre­ună. Da’ parcă tot mai mult îmi place să mă văd copilă. Copiii îs ușori, abia aș­teap­tă să se ducă. Hăăi, că până să vii tu la mine, omule, buiam cu hâțu’ la vale! Ce-i hâțu’?! Sanie! Uite așa mă vedeam, cum ies tăt din casa asta, numa’ că mică, și, vâââj, cu hâțu-n jos pe deal! Nie, dacă te gândeai tu ce face femeie bătrână iarna, la ea în sat…”.

Mama Galenia zâmbește. Face poteci, fără să mai iasă prea mult din casă, prin zăpada care i-a tot acoperit viața. În camera asta a ei nu e televizor, nici tele­fon, nu e nici măcar radio. Sunt plante în ghivece de plastic, două cărți de rugăciune pe pervaz, una veche, tocită, și alta nouă, o fe­reastră mată, prin care lumina pă­trunde înăuntru nelămurită, și o sobă cu plită, în care arde un foc, ca o poveste de îmblânzit frigul.

„Am lăsat hâțu’. Mă strigă mămuca. «Hai, Gale­nie, să merem la frații tăi din Coaja!». Da frații mei din Coaja, tăți șapte, mi-s unchi. Îs frații mai mici ai lu’ mama. Da’ mama, tăt ca pe copiii ei îi vede. Că ea i-o crescut. Ea i-o crescut, de când era copilă. Apăi, că mama lu’ mămuca s-o prăpădit de tânără… Și tata ei o fo pe front, în războiu mare, primu’, și l-or luat prizonier departe și mama o rămas doar ea să-și crească frații mai mici. Și i-o crescut, săraca, tăt ca o mamă și un tată, până când s-o întors bunicu’ de pe front! Făcea o zupă de urzici și făină din cucuruz, și sara îi ținea de povești, să nu sâmtă copiii că le e foame. S-o zbătut pentru ei ca sfinții mari din cărți! Și cum mă ținea de mână pe dealu’ ista, în drum spre Coaja, spre frații ei mai mici, mă uitam în sus, la chipu’ ei, și bătea soarele într-un fel, de-i luceau raze pe năframă. Și ea îmi povestea de greul pe care l-a dus și eu sâmțeam, în inima me, că mămuca nu-i doar mămuca, îi și sfân­tă, că, uite, lucesc razele pe capul ei, ca în icoane. Și i-am zâs. I-am zâs că-i sfântă din icoane. Și ea o râs de mine și o zâs: «Nu, Galenie, mamă am fost, mamă am rămas». Da’ razele tot luceau la ea pe cap și, cum mă ținea de mână, eu sâmțeam că-i lucesc și-n palmă. Așa fierbinte îi era palma! Aia o fo mămuca me. Și acuma, când în­chid ochii ca să mi-o amintesc, tot cu razele pe cap o văd, ca pe-o sfântă”. Galenia tace. S-a strâns și mai mult în ea, așezată pe patul de lângă fereastră. Lumi­na de afară o acoperă, nici măcar nu-i mai văd chipul.

O soră și trei frați

Fereastra cu rugăciuni

„La 18 ani, mămuca s-o luat cu tătuca și o venit aici, în casa asta din Certeju. Trei frați mai mari am avut. Pe Trandafir, cu 14 ani mai mare, pe Ion, cu 7, și pe Simu, cu 4. Și m-or iubit tăți. Știi cum îi, cum se vede dragostea? Îi văd în fața me pe tăți și io-s mică, un boț de fată, și ei îmi râd și mă ridică în brață și mă fac roată, și eu parcă nici nu-s în brațele lor, parcă zbor așa, până sus, la cer, iiii, și acum mă pun iară jos, și Trandafir, și Ion, și Simu, și eu alerg pe lângă ei, tăt ca și cum aș zbura. Ș-apăi iară luăm dealu’ spre Coaja, că frații au fân de cosit acolo, une-i bisearica, și io tăt după ei, când de mâna lu’ Trandafir, când de-a lu’ Ion, când de-a lu’ Simu. Și ajungem. Și Trandafir zice: «Simule, tu nu cosăști! Stai aici cu fata și-o păzești ca pe ochii din cap!». Și Simu dă din cap, că a înțeles. Și mă prinde de mână și nu-mi mai dă drumu’! Eu mă trag într-o parte, că vreau să mă joc, el că nu, nu-i voie, dacă mă ia cineva…? Ș-apăi, când trec cojanii pe lângă noi, Simu odată mă ia în brață și fuge cu mine mai departe, să nu care cumva să mă fure oamenii ceia. Cojanii râd de el: «Ce-ai, mă, co­pile?», da’ el se uită urât la ei și îi amenință cu pumnu’… «Nu-mi luați voi mie sora!». Și eu, cât îs de mică, pe o parte mă rușinez de vorbele lui, că știu că oamenii ăia-s buni și nu-mi vor răul, da’ pe alta, îs și mândră că am un frate care să mă apere de orșice… C-așa i-am sâmțât pe toți frații mei, că ar sări și-n foc pentru mine, da’, parcă, unde Simu mi-o fost mai apropiat de vârstă, parcă pe el cel mai aproape l-am sâmțât… Ieee, astea nu se uită, nu se uită, cât s-o înnegri zăpada de tină…”.

O văd pe Galenia cum se scutură, ca și cum ar alunga un gând care nu-i dă pace. Oftează. Se uită lung în ochii mei: o privire albastră, care acum s-a acoperit de o umbră.

Visul unei nopți de iarnă

Viața în mijlocul zăpezii

„Să-ți spun ceva: eu și când visez, tăt cum s-o întâmplat viața visez. Că-i zâuă, și stau să văd prin viață, sau îi noapte, și dorm, tot aia îi. Și visu’, și viața care o fost, tăt cu ochii închiși le văd. Nu le deosebesc. Apăi, că mi se întâmplă să mă trezesc și mă gândesc că tăt în vis îs. Sângură osebire îi că-n vis aud și animale în grajd, și câini, și păsări, toate pe care le-om avut și acum nu-s. Acu’, de când mi-o dus vulpea găi­nușele-n pădure, doar pe mâții mei îi mai aud: maaaau la ușă. Motanu-i Marindel, mâța, aia gal­benă, de-o văzuși, îi Lili. În liniște, auzi mai bine. Când nu mai ai de niciunele, auzi tot ce e-n grija lui Dumnezeu. Vânt, ploaie, lumină, că și ea se aude, dacă-i liniște afară și în tine. Auzi mai bine la bătrânețe, când se împuținează viața și îi liniștea mai mare… Eeh, în dimineața ista, când am dat să mă trezesc, eram cu tata pe cal. Uite așa fornăia calu’ și îi troncăneau copitele în sus, pe deal! «Parcă nu mai e calu’ și nici tătuca nu mai e», m-am gândit eu în vis. Și am știut că visez, că-s în patu’ ista, bătrână, și am sâmțât și lumina cum se face afară, da’ n-am vrut să mă dau jos să mă scol, ca să mai stau cu tata pe cal. Am rămas în spatele lui, cu mâinile prinse de el, tăt în sus, spre stână, să merem. Și parcă nu pe tata îl sâmțeam în brață, da’ blândețea lui. Blând om o fost tata, blând și bun. Că tot me­reu mă lua pe genunchii lui și-mi spunea că n-ar fi fost împăcat cu viața dacă nu-i dădea Dumne­zeu o fată. Și mă dădea huța pe ge­nunchi și-mi spunea «fata lu tata. Tu, Galenie», îmi spunea, «tu să rămâi cu noi, când n-am mai fi vrednici de muncă. Că de un om beat poți să râzi, da’ de un bătrân, niciodată! Și o veni vre­mea când nici eu, nici mumă-ta n-om mai pute răzbi de bătrânețe. Tu să fii lângă noi și să nu ne lași». Mult mai târzâu am putut pricepe ce-mi zicea tătuca… Că eu numa’ drept și puternic l-am vă­zut. Drept în șa, ca-n vis, pe cal. Iee… Blând și bun o fost. Că nu era om stră­in să treacă și să nu-i deschidă ușa la casă, să-l pof­tească înăuntru. «Că oi fi însetat, zicea, că ț-o fi foame», zicea. Și mama scotea slănină și pită, și tata, vinarsu, ca să zică orișicine pleca de la noi că oameni de omenie ca Aron și Anuța nu s-or mai găsi curând! Cum era să-i las, când i-o aflat bătrânețea? Cum, când eu nici din vis nu vreau să cobor de pe cal cu tata?!”.

Roiul de viespi

Motanul Marindel

S-a risipit umbra din ochii albaștri ai Galeniei. S-a ghemuit iarăși în lumină. O întreb dacă ce am văzut înainte, umbra, era sau nu era tristețe. „Ăăi, credeam că n-ai văzut. Tristețe o fost, tristețe îi ori de câte ori mi-a aduc aminte de fratele meu, Simu.” Galenia oftează. Și povestește iar.

„Tăt 18 ani să fi avut Simu, când s-o întors în noaptea ceea acasă. «Ce-ai, mă, Simule, s-o gătat priveghiul așa iut?», l-o între­bat mămuca. El că nu, da’ că acle, «la priveghiul cela mirosea a moarte și n-am mai putut sta». Și o mai zâs că tot a moarte i-o mirosit și aeru’, până ce o ajuns acasă. «Cul­că-te», i-o spus mama, «că a fi bine când te-oi trezi». Da’ n-o fo bine. De a doua zi de dimineață, Simu n-o mai fost Simu pe care îl știam. S-o trezit suduind și suduind și suduind. Nu era chip să-l potolești. Tata i-o zâs să șadă blând, da’ Simu o luat un par în mână, să-l lovească! Și l-o lovit pe tata și o fugit pe deal, tăt suduind. Când s-o întors, numa-n gol îi era privirea, nici nu știa ce o fost cu el. De atunci, așa o fo mereu: o zi cu viespi, o zi fără. Tran­dafir, fratele ăl mare, era la Brașov deja, Ion, ăl de-al doilea frate, era însurat în celălalt cap al satului. Cine să-l poto­lească, când intrau viespile în capul lui Simu?! Că odată, din nimic, îl vedeai că se înnegură și suduie, și atunci trebuia să fugi, și eu, fata, și părinții, că era vai și amar de noi, dacă ne prindea… L-or dus la spital să-l facă bine, și acle, m-o luat în brață și o plâns în brațele mele, că nu știe ce-i cu el, tăt nu știe, nu știe, nu știe… Și nici doc­torii n-or știut. I-or dat drumu’ după trei ani, mai bolnav decât era. La cum ajunseseră viespile să-l stăpâ­nească, dacă nu era să fiu măritată deja cu George, nu mai stăteam să povestesc acu…”.

Umbra a acoperit-o din nou pe bătrână. Galenia tace, privește undeva înăuntrul ei, într-un loc pe care ni­meni în afară de ea nu-l poate vedea. Liniștea nu mai e liniște, e doar tă­cere. Aud focul cum trosnește în sobă, aud cârâitul strident al unei coțofene. Le aude și ea. Se scutură de ceea ce vede și aude și povestește mai de­parte.

Nouă ani de dragoste

Biserica din Certeju de Jos

„Ăi, pasăre, ăi… N-am știut că iu­besc, până într-o sară, când mă întur­nam cu George de la o șezătoare. Nu era bărbatul meu atunci, era doar un băiet priceput, care lega roatele la car ca nimeni altu’. Cuminte băiet, bun, da’ nu așa vorbăreț, cât să-mi spuie ce-i una și ce-i alta. Nu știam cum îi dragostea, sâmțeam așa, în mine, un dor, că nu mai îs copilă, că-s schimbată, da’ ce știe omu’ cum îi inima lui, cum e pe dinăun­tru făcută? Or ști doctorii, da’ ei știu numa’ ce scrie în cărți, da’ inima nu-i scrisă în cărți, că dacă ar fi scrisă, numa’ am lua un bumb de dragoste și n-ar mai fi tristețe pe pământ… Și tot urcam, și nici eu, și nici el nu mai ziceam nimica… Da’ o venit un vânt cald, că era luna lu’ Mai, spre vară, și prunii erau în floare, și caișii, și o bătut în mine inima altfel. Mă îmbucu­ram că-s pe deal cu băietul cela lângă mine și parcă așa tot voiam să mai stau, să nu ajung acasă… Și el, George, parcă m-o sâmțât, că mi-o luat palma în palma lui și mi-o zâs să mai stăm, să mai stăm un pica, «Uite ce frumos îi, Gale­nie, la ce ne-am grăbi?». Și am stat cu el și ne-or cântat niște mierle, și el, tăt cu palma mea în palma lui, m-o întrebat dacă le aud. Cum să nu le aud?, i-am zâs. Eeh, atunci am sâmțât că asta trebuie să fie dragostea. Prea era altșicum­va. Ea o fost, dragostea, numa’ că tare scurtă, scuuur­tă, scurtă tare… La 18 ani, m-am luat cu George, la 21 l-aveam pe Trandafir al meu. Că o fo copilu’ mic, că o fo bărbatul lângă mine, da’ parcă și vies­pile lu’ Simu s-or mai cumințit sau poate că nu le mai băgam de samă, că eram mamă… Înfășam pruncuțu’ la spate și plecam la muncă, da’ și munca îi altfel, mai ușoară, când te știi femeie măritată… Că, uite, pe Trandafir îl văd așe, un om mic, ca ieduțu’ care zbur­dă, și tăt cu ta-su deolaltă, bătând coasa și el, coasă mică, de copil… Ăăi, dragii mei, dragi…”.

Umbra s-a întors în ochii albaștri ai Galeniei: o pânză țesută dimineața de un păianjen nevăzut, în care s-au prins stropi mici, de rouă.

Lumină de primăvară

„Nouă ani o fo toată viața me de fe­meie măritată. Nouă! Da’ în inimă, anii se numără altfel. N-ai ani acolo. Și eu tot acolo mă uit și văd. Și tăt am ce vedea. Și bun, și rău văd. Că-l văd și pe George al meu și cum nu mai poate vorbi, și cum nu mai poate vedea. Boală grea o dat peste el… L-o pus la pat și mi l-o luat Dumne­zeu. Pe atunci nu știam eu, femeie proastă, că Dumnezeu ni-i lasă pe tăți în inimă. Și am început a plânge, că-s văduvă tâ­nără, până când n-am mai plâns, că viața nu te lasă să plângi. Da’, undeva, tăt cu durerea mă sâmțeam în suflet. N-am lăsat-o eu să fie, că aveam copil de crescut, cucuruz de săpat, grâu de semănat, haine de țesut, fân de cosit, animale de hrănit și adăpat, părinți de îngrijit, hăăi, nu se mai termina câte aveam de făcut! Da’ le făceam pe toate! Parcă-l aud pe tătuca bătrân: «Ai grijă, mă, fată, să nu mai lucri așa mult, că nu-i bun atâta lucru!». Da’ eu tăt sân­gură le răzbeam, că pot, credeam, pot!”.

Bolovanul de nutreț

Apă pentru încă o zi

„Și sângură am stat mult și bine. Drept îi că mă mai cerea de nevastă unu’ și altu’, că urâtă n-am fost, tăt slăbuță și micuță, da’ inima me uite așa se îndâr­jea împotrivă! Când ții pe dină­untru greu, parcă și te obiș­nuiești cu el să fie acolo! Numa’ că, încet, s-or dus și mămuca, și tă­tucu’, s-o dus și Simu, Dumne­zeu să-l hodine și să-l ierte, că, dragul de el, n-o vrut să fie așa cum o fost, și s-o făcut și Tran­dafiruțu’ meu flăcău, să plece la armată. Când o fo să plece, el, copilu’, mi-o zâs: «Măi, mă­mucă, măi, nu te mai poți des­curca cu munca. Întoloșeș­te-te tu cu vecinu’ Costică, că-i și el văduv ca și tine, și altfel oți lucra împreună»… Drept îi că, de o vreme, omu’ ista, Costică, mă tot ajuta la lucru și eu îl ajutam pe el, mai cu mâncare, mai cu spălătură pentru copiii lui, că rămăseseră patru, tăți fără mamă… Da’ parcă știam eu ce avea să se întâmple, cum e să fii cu alt om?!”. Oftează Galenia. Își șterge cu palma roua care i-a acoperit privirea.

„Ăi! N-o fo rău, n-o fo om rău Costică, da’ băutura îl făcea să fie… Când se întuneca și tăt nu dădea acasă de la mină, unde lucra în Vorța, mă lua cu frică. Că știam că o stat să bee și știam ce a să fie. Odată trântea ușa de perete și striga de-și trezea copiii: «Un-ți-e amantu’, femeie?!». „Amant”, auzi ce să strige el la mine… Viespile de le-o avut Simu îs una, băutura-i alta. Băutura o bei tu, cu mâna ta… N-am avut trai cu omu’ cela. Dacă nu era Trandafir al meu, să mă scape de mâna lui, chin și jale ar fi fost toată viața me! Uuui…”

Galenia s-a ridicat de pe pat. Și-a împreunat de­getele de la mâna dreaptă. Degetele ei ating podea­ua, urcă până la frunte, coboară la pântece, se duc la umărul drept, apoi la cel stâng. „În numele Tată­lui, al Fiului, al Sfântului Duh, amin! Doamne, Dum­nezeule mare, ai Tu de grijă de toate cele ce le-ai lăsat să fie!”, zice femeia, iar fața îi e iarăși plină de lumina aceea de la început.

„«Ți-i greu, femeie?! Lucră!». Așa gândeam pe atunci… Până într-o zî, când am luat cu furca nu­trețu’ și mi l-am pus în spate și am tăt urcat dealu’, să-l duc la animale, la grajd. Și parcă nu fân sâm­țeam că duc, da’ un bolovan mare și greu. Și de ce urcam, mai greu se făcea! Și am picat și n-am mai putut să umblu. Tot greul m-ajunsese din urmă, mi s-o pus în cârcă și m-o doborât. Nu mă mai puteam mișca. Și ce durere era în oasele mele, toată durerea lumii căzuse prăvală pe mine și mă făcuse mică, mică, mai mică decât un pui de pasăre în cuib! «Asta o fost, Galenie, asta ț-o fost viața», mă gândeam, în timp ce m-o dus Trandafir la spital. Mi-or găsât doctorii ceva os strâmbat la spate, mi-or făcut toate injecțiile lor, da’ de la injecțiile lor mai rău îmi era. Nu mă mai puteam ține pe picioare, nici somn de la durere nu mai aveam… «Îs gata, îs gata toată», mă gândeam și nici lacrimi să plâng nu mai aveam în mine…”.

Rugăciune sub o năframă neagră

Cândva, aici trăiau oameni

„Ș-apăi, mă gândesc acum, când le văd iar pe toate, că îngerii nu-s doar îngeri care zboară, da’ vin și-n oameni și zboară-n ei cu vorba. Că acolo, la spital, cu paralizia me, mi-o vorbit înger cu chip de om, înger cu chip de bătrână. Parcă îl aud iar cum spune: «Tu, Galenie, știi ce putere n-au doctorii nicicând?». Nu știam eu pe atunci, nu știam… «Ru­găciunea», mi-o spus, «rugăciunea». În suflet am sâmțât vorbele femeii, în suflet le sâmt și acum, că vorbe de înger or fost, nu de om… Nu-i că n-aveam credință și nu știam de Dumnezeu, da’ toate le duceam sângură, fără El să-I cer ajutorul. Și tot pe toate le adunam în mine, fără El să mi le vindece și să mi le facă ușoare… Când am prins a mă ruga, acle, în spitalu’ cela, dintâiași dată am și sâmțât pe Duhu’ Sfânt cum umblă-n mine! S-o făcut fierbinte inima me și am putut să plâng, să plâng, să plâng, de tot greu’ de l-am dus atâta amar de ani! Toată durerea din mine s-o spălat cu lacrimile Lui! Și mai ușoară m-am sâmțât, zbura de ușoară inima me, ăăi! Și dacă am văzut puterea lui Dumnezeu cum lucră în rugăciune, m-am pus de m-am rugat și m-am rugat și m-am rugat, până într-o zî, când m-am ridicat din patul cela de spital sângură, fără ajutoru’ nimănui. S-or speriet doctorii când m-or văzut, ba, că un copil din ceia de ajută și-o făcut și cruce… Am plecat din spital pe picioarele mele, când doctorii hotărâți erau că n-am cum a mă face bine… Am rămas aplecată de spate de atunci, mă mai doare una, alta, că-s bătrână și viața obosește, da’ tot cu rugăciune la Dumnezeu mă vindec, nu cu bumbi de la doctor. Iarna ista nu m-o lăsat neaua să ajung la bisearică, da’ eu ies, mă duc cu cârjuța me, un pica mai sus, și mă pun să văd. Și văd. Și-n colo văd, și-n colo, și-n colo, toate care îs le văd! Nu mă mai satur să văd! Când sâmt că s-o umplut inima de ce am văzut, numa’ mă pun dirept cu pri­virea pe bisearică! Las ochii să intre înăun­tru, că toată bisearica o știu, ca pe inima me o știu, și închid ochii, îi închid. Cu ochii închiși încep a mă ruga. Și mă rog, și mă rog, și mă rog, până sâmt că mă umplu, așa, de o lumină mare. Cu ea mă întorn acasă, cu mâții mei după mine, Marindel și Lili, și mă iau cu via­ța: crap niște lemnuțe, aduc apa, o pun la flori, fac focu-n sobă, pun doi crumpi la fiert cu o țâr de brânză lângă ei sau ce mi-i mai aduce Trandafir, citesc din cartea de rugăciuni nouă și asta mi-a fi zâua. Și asta mi-o fost zâua și acum, până când oi venit tu la mine, țucu-te mama de om, ce bucurie mi-ai făcut!”.

Galenia mă ia din nou în brațe și mă strân­ge, o pasăre mică, albă, zvâc­nind toată la pieptul meu, gata să zboare până departe. „Să mai vii să mă vezi”, zice. „Dacă a fi să nu mai fiu, mă găsești colo, pusă-n pământul de la bisearică. Tu să vii să mă vezi oricum”. Se ri­dică Galenia, își împreunează degetele iar, atinge cu ele podeaua. «În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh! Vino, Mângâie­to­rule, Duhule Sfin­te, și te sălășluiește întru noi!». Focul din sobă s-a stins. Femeia se apleacă, potrivește câteva surcele dea­supra jarului care mocnește, suflă, îl face să ardă din nou. Din ea, acum, nu mai văd decât năframa. Năframa nea­gră care îi acoperă creș­tetul, singura care o mai opreș­te să zboare până dincolo de foarte departe, acolo de unde începe, fără să se mai sfârșească, lumina.                                                    

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian