ȘERBAN FOARȚĂ (Poet): „Viitorul e pus pe butuci”

* Și-a dobândit gloria ca autor al versurilor formației Phoenix, deși poezia pe care o scrie are, și ea, drept la cele­bri­tate. L-am în­tâlnit la Timișoara, în locuința sa, ocrotită de câteva tablouri rare și o nemuritoare mașină de scris *

„Ziua în care l-am descoperit pe Bacovia”

– Dacă literatura din Timișoara ar avea o reprezentare heraldică, pe stema ei s-ar afla portretul și numele dvs. Vă aflați printre cei mai prețuiți și foar­te îndrăgiți poeți ai zilelor noastre. Ce condiționează acest succes? Poezie se scrie multă, în toată lumea, dar cei aleși sunt puțini…

– Eu locuiesc în Timișoara, dar am copilărit în Turnu Se­verin, acolo am început să scriu, când eram în liceu, pe la vreo 14-15 ani. Inițial, o pornisem la drum cu pianul, însă încet-încet am în­ceput să mă las pe tânjeală. Și, într-o zi, l-am descoperit pe Ba­covia! A fost o des­coperire uluitoa­re, prin combinația rafi­na­mentului său apar­te, un soi de bar­barie, prin modul de a folosi cuvântul, de a-l „greși” dina­dins. Toate astea au avut un efect funda­men­tal, mai ales la 14 ani, cât aveam pe atunci. Deci, Bacovia a fost pretextul, ocazia sau chiar cauza așa-zisei mele poetizări, Bacovia care poeti­zează luna, spunându-i „fereastră de parfume”. Așa am început să scriu versuri, sigur, la început imi­tativ… dar dacă nu ar fi fost această întâlnire, poate doar vagabondam, așa, prin literatură și ră­mâneam un oftangiu, un oarecare om care of­tează.

– V-a fost încurajat talentul în familie? Ați avut parte de o atmosferă culturală în Turnu Severin?

– Tata era doctor, terminase liceul în ‘34, și s-a dus la Cluj, la Medicină, pentru că la Bucu­rești se intra fără examen, aveau acces fel de fel de troglodiți, iar tata era foarte corect. La Cluj, a avut parte de marea pleiadă a profesorilor ce­lebri în epocă, era Buzoianu, un mare ORL-ist, Hați­eganu, celebrul Papilian, cu Anatomia, l-a avut până și pe Racoviță profesor. Dincolo de asta, tata era un extraordinar latinist – știa nenu­mă­rate versuri și poezii în latină. Mama, în schimb, era artistă, ar fi fost o mare interpretă, dacă nu ar fi venit războiul și nu s-ar fi speriat. Fă­cuse vreo 4-5 ani de Conservator, în Bucu­rești, în anii ‘37-’40. În ‘41 însă a renunțat și s-a căsă­torit cu tata. Cânta extraordinar, era o soprană dramatică. Era născută în Ger­mania, nem­țoaică pe jumătate, și cânta la Biserica Catoli­că. Și, si­gur, mai era bunica mea, care se bucura că voiam să fac artă, și m-a încu­rajat să studiez pia­nul. Aveam pian în ca­să, aveam ore de pian, un fel de mici reci­taluri. Mai era și biata de soră-mea, cu șase ani mai mică decât mine, care a murit de curând, și asta îmi dă un ma­re sentiment de tristețe. Cam asta era cu at­mosfera artistică din familie.

„Un oraș cu lesă lungă”

– Ce fel de copil erați: explorator, șef de gaș­că sau vă plăcea mai de­grabă singurătatea?

– O combinație între o oa­recare singurătate și so­cia­bilitate, dar eram foarte timid. Cred că am rămas și acum, într-o oarecare mă­sură, deși, si­gur, se mai ate­nuează lucrurile astea. Dar eram timid, și asta mi-a creat pro­bleme, oarecum. De-as­ta n-aș zice despre copilărie că este „cea mai frumoasă vârstă”. Îl cred mai degrabă pe Arghezi, care spunea: „Copilăria e cea mai cruntă pe­rioadă din viața omului”. El chiar a avut o copilărie foarte… necopilărie, a trebuit de mic să își câștige exis­tența, taică-su a dispărut când el avea trei ani, de mai­că-sa nu se știe aproape ni­mic. Câteodată idealizăm prea mult copilăria. Uitați, un altul care a avut o copilărie proastă e Cara­giale, care, în genere, nu vorbește despre copilă­ria lui.

– Astăzi, în Ti­mișoara, există o migrație pu­ter­ni­că de olteni. Dvs. cum vi s-a părut orașul, la prima întâlnire cu el? Deși erați în plin comunism, e­fer­­vescența cultu­rală a orașului era ex­traordinară…

– Aveam 18 ani și mi s-a părut un oraș fru­mos, ae­ri­sit, cu spa­ții largi, cu un anumit șic, cosmopolit cât se putea pe vremea aia, pentru că și cosmo­po­litismul era privit chio­râș, trebuia să fii „de-al nostru”. Era, într-ade­văr, orașul florilor! Și un oraș unde, în plin co­munism, oamenii și-au permis câteva li­bertăți, care în restul țării nu existau. Dato­rită faptului că eram mai aproape de Occi­dent, aveam acces mai ușor la programe tv, cărți, reviste, partituri și ins­trumente muzicale, discuri cu muzică. Nu era chiar o libertate, în sensul adevărat al cuvântului, mai degrabă de a desface puțin șurubul, să zicem că lesa era puțin mai lungă. Bucureștenii care ve­neau în vizită se simțeau foarte bine la noi – erau conduși pe la di­verse târguri, unde își puteau lua haine, blugi, pu­foaice… Era celebra fabrică de pantofi Guban, unde a venit o dată și Marin Preda cu soția lui și cu încă o doamnă. Ele au terminat mai repede cum­părăturile, Preda, în schimb, tot scotea, pu­nea, cerea, se uita la pantofi și, la un moment dat, nevastă-sa nu a mai putut și i-a zis: „Marine, hai dom’le, că știi cum e, pantofii se mai și lasă!”. La care el i-a trântit un moromețianism de-al lui: „Se lasă, da, dar pe piciorul cui?”.

„Trec ți-gani pe drum/

Dru-mu-i plin de fum”

– Și, totuși, în acea „libertate cu șurub” s-a putut naște o trupă ca Phoenix, pentru care dum­neavoastră ați scris o bună parte dintre ver­surile cântecelor…

– Da, într-o zi a venit la mine bunul meu pri­eten Andrei Ujică, spunindu-mi că e zor-ne­voie să scriem un text pentru băieții de la Phoenix. Me­lodia exista, dar fără vorbe. Andrei a scos din bu­zunarul de la piept un petic de hârtie albă, cu ca­roiaje albăstrii, de-aia dintr-un bloc-notes ief­tin, pe care apăreau marcate silabele cu accent și fără, adică schema metrică pe care urma s-o umplem cu niște cuvinte. Trei rân­duri cu câte cinci liniuțe fiecare, plus un al pa­trulea, cu numai trei. Ritmul era trohaic, muzica, în schimb, necu­nos­cută. Cu An­drei în dreapta mea, am început sa umplu sche­ma aceea, cum torni metal topit în­tr-o matriță. Așa a ieșit: „Trec ți-gani pe drum/ Dru-mu-i plin de fum,/ Fu-mu-i plin de scrum:/ Focardea…”. Mi-a plă­cut acest cuvânt, focardea, că suna țigă­nește, deși nu era. Ăsta a fost debutul. Au urmat „Anule, hanule”, „Muzica și mu­­zichia”, plus textele din „Mugur de flu­ier”. La momentul a­ce­­la, eu nici nu îi cu­­nos­cusem pe phoe­nicși, ne-am în­tâlnit mai târziu, la un con­cert al lor, de-aici, din Ti­mișoara. Eu am vrut să fac o poezie pentru ei, ca un fel de operă rock, dacă ar fi avut mai multă răb­dare, dar aveau contract cu Elec­tre­cord-ul și se grăbeau să înregis­tre­ze că aveau un ter­men fix. Mi-ar mai fi tre­buit un an, poa­te ju­mătate de an, ca să iasă un fel de Car­mina Burana, o combinație de muzică și de literatură savantă.

Ceasornicar de cuvinte

– V-aș întreba acum ceva legat de la­bo­ra­torul intim al scriitorului: ce relație aveți cu cuvintele? Aveți nevoie de o anu­mită stare poetică atunci când scrieți?

– Eu simt ceasornicărește cuvintele, rotițele din ceas sunt mai aproape de vi­ziu­nea mea. De-aia nu sunt un poet grozav, ci un meș­teșugar – lu­cru care nu mă ono­rează, asta e. E important ca la final să existe și o muzică a cuvân­tului, care nu e totuna cu muzica muzicii. În ceea ce pri­vește starea le­gată de scris… Când scriu, sunt într-o sta­re… de cvasi-som­nolență vigi­len­tă, aș zice; un non-sens, un oxi­moron, dar, în fi­ne, asta e, lumea e plină de contra­dic­ții și mer­ge înainte, câș. Cum stăm noi acum, în camera asta, ca să scriu ar trebui să fiu singur, cum zice Arghezi –”Scriu aici uituc, plecat/ Ascultând glasul ciudat/ Al mlaștinii și livezii”, deci totul devine ciudat, lipsit de sens, sens nu mai are decât scrisul. Bi­ne, poezia nu trebuie neapărat scrisă, poți să o compui în cap, la început nu s-a scris, poetul nu era scriitor, el avea o liră în mână, nu un com­puter sau o ma­șină de scris care țăcăne și țăcăne. Ani de zile am fost ma­și­nist, în sensul ăsta, eram neîntre­cut, dădeam niș­te manuscrise extraor­dinare, fără greșeli! „Scriu aici uituc, plecat”. „Uituc”, adică fără amintirea zgomo­toasă și perturbantă a lumii zilnice. Sigur că actualitatea uneori mă tulbură, dar când scriu, uit aproape instantaneu reali­tatea. Oricum, ea nu este ceva foarte plăcut. Plă­cut este să fii ca acei călugări, în singură­tatea scriptoriumului, și să numeri pe degete silabele. Eu scriu în general poezie cu rimă, am scris și versuri albe, dar nu îmi face o mare plă­cere, vor­ba aceea – „ver­su­ri­le albe sunt o proză în­­câlcită”.

O zi din viața lui Ivan cel Groaznic

– Când nu sun­teți „uituc”, mutat cu to­tul în spațiul poeziei, cum dați piept cu realita­tea? Cum vi se pare lumea în care trăiți?

– Mai curând sunt pesimist decât optimist, viitorul e pus pe butuci, în locuri la care nici nu te așteptai. America în­săși are crampe puter­nice, din câte văd. Nu mai vorbesc de ruși, că și ei se iau la trântă tovărășească, să spunem, cu ameri­canii și… vai și-amar. Și între ei e Europa, care a avut iden­titate mii de ani, cu mult mai înainte decât toți. Și în toată această „arhitectură mo­dernă”, eu mă tem că poezia este doar un act auto-suficient, e pentru ăia care o fac și, câteo­dată, au norocul să îi mai citească și alți câțiva. Poezia nu are nicio legătură cu nimic, decât cu anotimpul și cu tris­tețea autumnală – pluvialita și autumnoza – cele două boli simboliste. Și mai e ceva: azi avem o po­ezie nemasticabilă, o poe­zie închisă comuni­cării, o poezie albă, ermetică, care nu spune ni­mic, nici nu mai știi despre ce e vorba. Nu cred că poate să vindece pe cineva, decât pe autor să îl vindece, așa… de urât. Vorba lui Alecsandri: „Toată lumea azi fumează,/ Trage fum pi nas, pi gât,/ Unii moda imi­tează,/ Alți fumează di urât”. E nemaipo­menit, dom­nule, să fumezi „de urât”!

– Cum arată o zi din viața lui Șerban Foar­ță? Mulți din cititorii cărților dvs. s-ar bucura să afle răspunsul…

– Dacă am de lucru, fie să traduc, fie să scriu o carte mai serioasă, nu făcută din adunături, atunci nu mai am viață personală aproape deloc. Cum mă trezesc, cum vin aici, la masa de scris. Am această pasiune. Și chiar noaptea, dacă îmi vine câte o idee, părăsesc dulceața patului și mai scriu o prostie. Prieteni nu prea am. Am avut o mulțime, eram de multe ori la o cârciumă, mai beam și acasă cu ei, mai beam și eu la alții – beam mult în tinerețe, pentru că… viața era grea. Acum prietenii s-au cam dus – de bătrânețe, de boli… Nu mai beau aproape nimic, pentru că nu mai am tragere de inimă și nici picioarele nu mă mai țin chiar așa. O zi din viața mea… O zi din viața lui Ivan cel Groaz­nic. Că, în­tr-un fel sau altul, sun­tem la latitu­dinea șe­fului la­gărului, Cel de Sus. Care e ăla, nu știu, dar e!