Mortul soarelui

ANTOLOGIE AS – BOGDAN LUPESCU

– În puține alte locuri din țară, oamenii cred așa de puternic în lumea de dincolo. Cultul morților e celebrat ca un cult al vieții, însoțit de ritualuri din vremuri de dinainte de creștinism. „Cân­tecul Zorilor”, de o frumusețe răscolitoare și stranie, se numără printre ele. Vi-l prezentăm practicat „în direct”, în satul Ponoare, din Mehedinți –

Bocetul magic

A treia dimineață după moarte. La ora șapte am fost acolo. Într-un sat din Munții Mehedinți, unde auzisem că s-ar putea să se cânte străvechiul „Cânte­cul Zorilor”. O incantație păstrată, probabil, din ritua­lurile dacice sau și mai veche, un descântec al morților menit să însoțească lunga călătorie a sufle­telor spre lumea de dincolo.

Ponoare. Doar bănuim satul, într-un hău larg și ro­tund dintre munți. Farurile mașinii mătură întune­ricul spre singura lumină cocoțată pe-un povârniș înalt, la capătul unor ulițe întortocheate. Lângă mine e profe­sorul Cornel Bo­tea­nu, un pasionat al tra­diției mehe­din­­țene, care de ani de zile „vânează” să asculte pe viu „Cân­tecul Zorilor” prin cătu­ne­le ascunse prin munți. Are și el emoții. De multă vreme nu l-a mai auzit „pe viu”, neregizat, rostit lângă căpătâiul unui mort, după toate rânduielile ancestrale și exact la răsă­ritul soarelui. Doar atunci are putere – zice –, la răsărit, când sunt aduse strigătoarele „hăle bătrâne”, despre care nici nu știa dacă mai cântă, căci mai toate și-au tăinuit forța descântecelor nemaiavând cui să le lase mai departe. „Doamne, numai de-ar cânta…”, spune și privește concentrat înainte, prin beznă, încer­când să regăsească drumul.

Casa lui Pătrașcu Nicolae e vârâtă sub un dâmb de drum, micuță. Prin chenarul ușii larg deschise iese lu­mină. Singura lumină din toată întinderea tăcută a caselor risipite pe dealuri. Bătrânul e întins în „tron” (sicriu n.a.), sub un voal alb, și chipul abia i se între­ză­rește pe sub pălăria cafenie, pe care a purtat-o me­reu în zilele de sărbătoare și o poartă și acum, pe ulti­mul drum. Aici a trăit singur, doar cu băiatul său, Clau­­diu, care-i stă ală­turi, pe un scaun, cu privirea golită. Patru femei din vecini au venit să-i țină de urât, să-l ajute cu trebile înmormân­tă­rii. Ele muncesc, el stă pier­dut. Deși are a­proa­pe 40 de ani, tot a flăcău arată. N-are nevastă, copii, serviciu, ni­mic. Doar cu bătrânul a stat, muncind pe lângă casă, se aveau unul pe altul. Acum nu mai are pe nimeni. Nu poate vorbi, dă mereu să iz­buc­nească în plâns, dar nici lacrimi nu mai are. O dispe­rare a singu­ră­tății cum rar mi-a fost dat să văd. De trei zile, de când i-a mu­rit părin­tele, n-a putut să doar­mă sau să stea pe acasă. Umblă ră­tă­cit, pe uli­țe, încercând să se lipească de oameni, dar nu poate vor­bi cu ei. „Unde te duci, măi, Claudiu­le?…” Iar el nu putea să răspundă. A chel­tuit pu­ținii bani aiurea, nu știa ni­mic din rânduielile îngropăciunii. No­roc cu fe­mei­le astea care l-au ajutat. El doar atâta știa: că bă­trânul lăsase cu limbă de moar­te să i se cânte vechiul „cântec al zorilor”. „Zorile”…

„Rasări soare, frățioare!…”

Așteptăm stingheri în odaia tencuită toată în verde. E foarte frig, căci ușa stă mereu larg des­chisă, spre a-i îngădui sufletului să iasă. Tânărul e încre­menit lângă bătrânul întins, femeile se preling ca niște umbre pe lângă ziduri. Îl cu­nosc pe Boteanu, le-a fost profesor de română cândva, în sat, și ne îndeamnă șoptit să șe­dem, să mâncăm ceva. Nu pu­tem. Ne simțim spe­riați, rușinați. Afară, prin dreptunghiul ușii, bezna începe parcă să se facă violeție, albăs­trie… Un cocoș țipă de­­parte, și o femeie zice că nu-i de ajuns. Că trebuie să așteptăm al treilea cântat. Și-atunci vedem trei lu­mi­­nițe coborând pe drum! Trei stele pâl­pâinde coboară dealul spre casă. Trei femei, trei siluete negre, ținând lumânările în palme, pășind încet și solemn la vale. De-o parte și de alta sunt două mai scunde, mai sme­rite, mergând șontâc și mărunt după cea de-a treia, din mijloc, care vine cu fruntea sus, semeață, ca o regină îmbrobodită în falduri negre. Vine cu ochii închiși și lumânarea luminându-i chipul foarte alb, de parcă ar pluti în­tr-o visare. E Maria lu’ Tudorescu, ultima cân­tătoare a zorilor din Ponoare. Ea e miezul. Celelalte două au fost alese doar ca să-i țină isonul, căci Zorile nu se pot cânta decât de-un număr fără soț de femei, dar niciodată de una singură. Oricum, Maria are „ceva” ce o face specială. O noblețe a chipului, o se­ninătate severă și tragică… Șuvițe albe, ample, îi ies de sub năframa îndoliată, iar când deschide ochii albaștri-albaștri, privindu-ne pe toți cu luare-aminte, parcă încremenim. Profesorul își descoperă capul înaintea ei, cu sfială. Cele trei femei stau afară, în fața casei. Se întorc cu spatele la fereastra odăii cu mortul, privind toate trei spre răsărit, peste văi, undeva de­parte. Și așteaptă. Și abia când cerul în­cepe a se des­face în orizonturile cețoase, când prima rază de lumi­nă se ițește moale peste culmea încă învăluită-n zăpezi a Pietrei Cloșanilor și cocoșii por­nesc a cânta a treia oară, viguros și prevestitor, abia atunci, din pieptul Mariei Tudorescu izbucnește un cântec puternic, umplând tot podișul acela mare dintre munți, toate casele în care încep, la rându-le, să se aprindă lumini, una câte una: „Cocoșei negri cântară/ Zorile să revărsară…/ Zo­rilor, surorilor,/ Nu pripireți a zorire/ Pân’ Nicolai s-o gătire/ S-o găti, s-o-mpo­dobire/ Ge (de) lume s-o des­părțire/ Scoală, Nicolae, scoală/ Scoală-te mare-n picioare/ Sus la pragu-ăl mare/ Uită-te la răsărit/ Vezi ce s-o ivit/ Un murg negru mohorât/ Cu frâu’ cernit/ Și scări ge argint/ Vine, vine să te iare/ Să te ducă la mormânt/… Rasări soare, frățioare!/ Ge ia ceața mun­telui,/ Și pulbăru’ drumului/ Că Nicolae-i călător/ Că pleacă ge pe pă­mânt/ Dintr-o țară-n altă țară/ Dintr-o lume-n altă lume/ Unde soarele n-apune…”             

Sicriul magic

Nu e un bocet obișnuit. Nicidecum. Ar trebui să auziți cum se cântă aceste versuri cutremurător de frumoase – cu pauze lungi și „noduri” din grumaz, ca niște implorări celeste, mereu repetate, o dată înalt, strigat către cer, a doua oară jos, tânguit, ca o chemare tainică spre pământ… E o „descântare a mor­tului”, o ursire pe care femeile zoritoare i-o fac acestui călător în lumea de dincolo, direct, de la suflet la suflet, ca și cum i-ar călăuzi pașii spre zări pe care doar ele le cunosc… „Soarele te va vedea/ Și cu el te va chema/ Cu soarele să te duci/ Că soarele-i trecător/ Da’ este și-ntorcător…”

Profesorul îmi zice că suntem părtași, cumva, la clipe istorice. De 40 de ani umblă după cântecul ăsta, a scris cărți întregi, sute de pagini despre el. S-ar putea să fie ultima dată când îl mai poate auzi. Un cântec la fel de prețios ca „Mio­rița”, însă și mai vechi, cu pu­teri magice, într-adevăr „o co­moa­ră”.

Femeile intră în casă, cu lumâ­nările aprinse. În fruntea lor, Ma­ria, inspectând autoritar încăperea. Tot ea s-a ocupat și de rânduiala privegherii, la rugămintea neaju­toratului Claudiu, care nu știe de legile bătrâne, dar se teme de ele. Îl mângâie pe cap, de câteva ori, fără să-l privească: „Du-te să te culci, băiatule…” Tâ­nărul îi soarbe cuvintele c-un fel de panică, ca și cum ar vedea în ea singurul rea­zem, singura călăuză în noaptea asta-n care s-a scufundat de trei zile și în care n-a dormit nicio se­cundă. „O să mă duc, mamă Mă­rie. O să mă duc…” E limpede că s-a liniștit mult de la venirea ei, că „ceva” i-a alinat disperarea. „Of, of. Cum o murit omu’ ăsta fără lumină”, se întoarce apoi Ma­ria spre noi și spre răposat vorbind doar în șoaptă, de parcă mereu s-ar gândi că ar putea să o audă. „Băia­tu’ ăsta n-o stat lângă el când o dat «să tra­gă», i-o fost frică, săra­cu’… Ăsta-i pacat mare. Dacă nu-i cântăm dezlegările, poa’ să-l bântuie încă mult.”

De trei zile până azi, Maria s-a ocupat de toate. Simplu, fă­cut din brad reavăn, „tro­nul” bătrânului e împodobit prin lo­curi ascunse c-o mulți­me de lu­cruri magice, care să-i fie mor­tului de folos în dru­mul spre lumea de dincolo. „Cu «fo­roaște» (talaș) și câlți am pârlit tronul, am chichit acolo înăun­tru și i-am dat foc pe deasupra, păstă tot, ca să țină sufle­tu-năuntru curat, când s-o duce. Am făcut nouă colăcei la ușa cuptiorului, prescură și că­pețel – îi zicem și «colacul soa­relui» – ca să dăm pomană. Și turtița mortului, micuță, rotun­dă, de mălai – îi băgată acolo, în sân, la pieptu’ bietului Nico­lae. Cu ea o să-și plătească, dincolo, una din vămi. Sub cap, i-am pus două colțuri ge peri­nuță, una peste alta. În prima i-am pus iarbă verde, ca să nemu­rească. În a doua i-am pus nouă pietricele, ca să se destri­goiască, pep­ten, ciob ge oglindă și nouă mu­guri de pomi nero­ditori – trii ge plop, trii ge salșie, trii ge fag –, ca să nu ia mortu’ rodu’ cu el pă lumea ailaltă…” Mai ales teama să nu se-ntoarcă, să nu se facă „mo­roi”. De aia i-au pus în sicriu toate obiec­tele acelea. Au legat câi­nele, au gonit pisica. L-au privegheat secundă de secundă, au aprins neconte­nit lumini la colțurile tronului. Lumină. Cât mai multă lumină!… „Lumina statului”, pe care Maria a plămădit-o încolă­cită, din ceară de albină, o lu­mânare uriașă, întocmai de lungi­mea mortului, pe care s-o aprindă apoi la mormânt, puțin câte puțin, vreme de șapte săptămâni, până ce trupul se sub­țiază și sufletul pleacă… Lumină. De asta are nevoie acum Nicolae cel mai mult…

Discul rotund al soarelui s-a înălțat deplin în zare, deasupra Pietrei Cloșanilor. Femeile îl văd, prin fe­reastră. Se apropie iarăși toate trei de căpă­tâiul mortu­lui. Și continuă Cântecul Zorilor. Ceara fier­binte se prelinge pe batistele de pânză ce încon­joară gâtul lu­mâ­nărilor încă aprinse. De data asta, îi cântă lui. Direct lui. De parcă ar descânta un om viu:     

„Suflețelu’ mi-o zburatu”

„Iar firule, fir/ Fir ge (de) trandafir/ Ce mi te-ai lemnitu/ De n-ai donfloritu/ Că m-am despărțâtu/ Ge copiii mei/ Și ge ne­poței/ Ge lumea cu soa­re/ Ge vânt cu răcoare/ Și ge ape mergă­toare/ Scoală, Nicolae, scoală/ Uită-te la răsăritu/ Vezi, dragă, ce s-o ivitu/ E un pom mare-nfloritu/ Iară jos la rădă­cină/ Șade o maică bătrână/ Are cartia pe genun­chiu/ Și condeiu-n mână/ Să treacă viii și mor­ții/ Nicolae să gră­beș­ti/ Să te treci la vii/ Tot pe-aci cu noi să fii/ Da’ eu dacă m-am grabitu/ Acolo când am ajunsu/ Car­tia mi s-o-nchisu/ Șer­neala s-o ter­minatu/ Su­flețelu’ mi-o zburatu/ Tot cu morții am ră­masu…”

Cântec cules de mi­ne, Bogdan Lupescu, în luna februarie, anul 2016 – în Ponoare, județul Mehe­dinți, România. Cântat în­toc­mai ca-n vre­mea ve­chilor daci. Acum, când omenirea se pre­gătește să-și trimită primii mesageri pe Mar­­te, când se născo­cesc roboți și compu­tere ce depășesc pute­rea creie­rului uman, când lumea întreagă e cuprinsă într-o imensă rețea a tehno­logiilor și se pun la cale cele din­tâi tehnici de telepor­tare sau telechine­zie, câteva fe­mei din vâr­ful unui munte me­he­dințean sunt de­plin con­­­vinse că sufletul omului mort de lângă ele este încă acolo, cel mai pro­babil chiar în acea ca­meră. Și-l în­soțesc către lumea de din­colo. Îl poartă spre veșni­cie. „Da! Su­fletu-i aici, în «aritu’» cășii (casei)! Lui îi cântăm. Nu s-a duce de-aici, încă pa­truzăci de zâle. Mulți stau pân’ să face anu’. Da’ acu­ma, până-l du­cem la groapă, sigúr îi aici!”, zice Maria, tot șoptit, conspirativ cumva, ară­tând împrejur, spre pereții verzi ai încăperii. În fiecare seară i-au pus apă într-o ul­cică, la fereastră, iar dimi­neață era pe trei sferturi bău­tă. Imposibil să se evapore. Că doar au fost cu toate aici, în priveghi, s-au vegheat una pe alta… Sufletul bea. Mare nevoie are, acum, de apă… Maria știe, fiindcă face asta de când lu­mea și pământul. Con­sătenii ei se întreabă de unde mai are putere să ajute atâția oameni, care nu se pricep la stră­bunele ritualuri. Vine, muncește, îi spri­jină chiar și cu bani, fără să ceară nimic în schimb. Ei i-au murit doi feciori de tineri, plus un ne­pot care s-a înecat, nu demult, în apele Timișului. Acum, de câteva luni, i-a mu­rit și bărbatul, Ion. Aproape toți cei dragi s-au dus. Cum de mai poate? Pentru ea, moartea nu mai e demult ceva înfrico­șător. Fiindcă știe! Știe sigur că omul nu e muritor pe de-a-ntre­gul. Fiii ei „i-au apă­rut” după moarte. Cel mic într-un vis, fix la un an de zile. L-a văzut în casă cum făcea focul în sobă și-i zicea: „Să știi, ma­mă, că eu tot aicea am fost, da’ nu m-ați văzut. Acu­ma fac focu’, că astăzi mă duc…” Cel mare i s-a arătat exact la patruzeci de zile. L-a văzut ve­nind pe uliță, șchiop și slă­bit, căci pie­rise în­tr-un accident, ve­nea ținând în mână un ghiozdan de școa­lă, cu capul ple­­cat într-o par­te, întris­tat, „Și-atunci eu am strigat din ca­pătu’ uliții: «Uite, îi Gicu nost’!…» L-am chemat în casă și-i zâc: «Hai, Gicule, hai mamă… Stăi aici pe pat sau pe scaun…» Da’ el zâce: «Mămică, nu venii să stau, venii să-i aduc ghiozdanu’ fetii, că eu mâine plec în hailaltă lu­me…» Pe plită aveam un mălai ro­tund, ne-nce­put, și-o oală cu tocană care fier­bea. El s-o aplecat, o rupt un colț de mălai și-o-nmu­iat în oală și o mâncat. O lă­sat ghiozdanu’ jos și s-o uitat la mine înnegurat. Pa urmă s-o dus. Pentru totdeauna…” De unde a știut băiatul din vis că toc­mai a doua zi avea să se stri­ce ghiozdanul fiicei sale? „I s-o rupt o breteală și n-o mai putut să-l poar­te…” Iar dimi­neață, când s-a trezit, ghioz­danul era reparat…

Dincolo, în luncile verzi

Dragostea, dorul de cei vii îi ține lângă casă pe răposați, zăbo­vindu-i în lumea asta. Pentru asta-s cântecele zori­lor: prin ele, dorul pă­trunde din lumea ce­lor vii în lumea morți­lor, îmblânzindu-i pe aceș­tia din urmă. Acest Gicu a iubit-o nespus pe fiica sa, Ioana. Mai mult decât pe sine în­suși. De aceea a venit la ea, chiar în noaptea de dinaintea înmor­mân­­tării. Fata avea doar opt ani, azi e fe­meie în toată firea. E marcată și acum de acel eveni­ment. Dor­mea în odaia de alături și l-a văzut intrând, i-a simțit mângâ­ierea pe obraz. Maria își amintește cum a auzit țipătul nepoatei sale: „Hiii! Taticu­le!…” A alergat la ea și fata era albă, cu ochii dați peste cap, zbătân­du-se ca-ntr-o agonie. Dacă n-o auzeau la timp, murea. Și numai când au descântat-o, doar când a auzit zori­toa­rele cântând, copila a început să-și revină… La fel se întâmplă acum și cu sărmanul Claudiu. După trei zile de chinuri și nesomn, abia când aude acest cântec al zorilor, cuvintele în care tatăl său e chemat să mai stea aici, cu el, fiul reu­șește pentru prima oară să se odihnească. Se duce în camera de dincolo, cuminte ca un școlar, trăgând încet ușa în urma lui, în tăcere. Cân­tecele astea, poveștile acestor femei, dintre două lumi, în care moartea nu e decât o trecere firească spre un pă­mânt atât de asemănător cu al nostru, îndulcesc sufe­rința pierderii unui om drag. Efectiv, nu mai simți stânje­neala, repulsia de a sta în preajma unui defunct. Ba vorbești, nu știu cum, cu drag, de parcă decedatul chiar ar putea să te audă. Iar asta nu ți se mai pare chiar așa ciudat… Fiindcă auzi cântecele. Cuvintele cu care femeile efectiv îi călăuzesc pașii pe lumea cea­laltă. Și aproape-l poți vedea pe bătrânul Nico­lae, că­lare pe murgul cel negru, cum stă la o răs­cru­ce, iar ele îl roagă „să n-apuce la mâna stângă”, ci la dreapta, c-acolo-i calea curată, apoi tot înainte, până la un pom mare-nflorit, la a cărui rădăcină e un scaun de hodină și o lină fântână, dar cu apă cam puțină. Și abia apoi, tot mergând, va ajunge până „la luncile verzi”, unde va întâlni trei cete mari de oa­meni, dar el să nu se ducă nici la ceata dinainte, nici la cea din mijloc, ci să mear­gă la ceata cea din urmă, unde va găsi… „tot părinți de-ai noștri, tot bărbați de-ai noștri, tot copii de-ai noștri. Pe tine te-or în­tre­bare, dacă le-am trimis cievare. Iar tu dragă să le spui/ că noi de-aici le-am trimes/ Lumini de lumi­nat/ Flori de mirosat…” Așa­dar, mortul nu-i decât un mesager tot către cei din familie, ca să le aducă acolo flori și lumină. Dar pentru a putea trece în lumea de dincolo, pe „pajiștile verzi”, el trebuie să se identifice cu soarele. Fiindcă el urmează drumul soarelui, răsa­re-se naște și apune-moare, la fel ca acesta.   

Ieșim în fața casei bătrânului, în plin soare fru­mos și blând. Stăm și privim ulița pe care încep să umble oameni ce-și scot pălăria în fața noastră sau intră pentru câteva minute să aprindă și ei câte o lumâ­nare. Marele Cântec al Zorilor conti­nuă, reîn­ce­pe iar și iar, la fiecare moment al dimineții, al tre­cerii trupu­lui spre pământ și al sufletului spre tărâmurile înflorite ale nemuririi. E foarte lung acest cântec. Se strigă „la lemn” (când se aduce sicriul), „la suliță” (când se aduce „prăjina sufletului” din pă­dure), la capu’ mor­tului („fir de trandafir”), la lu­mini, „la prag” (când se scoate mortul din casă), în curte („scoală-te dragă-n picioare”), la plecarea de aca­să („plângeți, voi, patru păreți”), pe drum („scoa­lă, Nicolae, scoală”), când se ajunge la bise­rică („bu­cu­ră-te, mânăstire/ că frumos plocon îți vine”), pe drum spre cimitir („iară, dragă, iară”), pe ulița ci­­mi­­tirului („mânați, boilor, mâ­nați”), la mor­mânt („pă­mân­te, pământe”). To­tul până la ora 12. Nicio în­mor­mân­tare nu se face mai devreme de acest ceas, când soarele este în cru­cea ce­rului, înce­pând a coborî spre as­fințit și spre celălalt tărâm, al eter­­nității.

Cât despre „mama Mărie”, când o întrebi de unde știe așa de bine ve­chile rânduieli ale morții, răs­punde: „Noi așa le-am pomenit. Așa le-am pomenit și așa le duc, cât oi mai pu­tea. Că-n urma mea nu mai îi nicio cineră (tânără), care să le poată ține…”

Soarele a ajuns aproape de a doua suliță. Din tronul său, Nicolae a por­nit deja spre luncile verzi.   

*) Dragul nostru Bogdan Lupescu ar fi împlinit anul acesta, în Mar­tie, 50 de ani. Cu el, timpul a fost nemilos. Dar nu și cu reportajele lui, care se dovedesc infinite.