Lumină de la Lumină!

– Când bat clopotele Învierii. Mărturisiri –

Monica Pillat

Împărăția este aproape

Acum, în Săptămâna Patimilor Domnului, ne cuprinde dorul să ne facem curat lăuntric. Încercăm să îndepărtăm mărunţişurile care ne-au năpădit încăperile minţii, căutăm să ştergem de griji ferestrele inimii. Dere­ti­când, intrăm în prezentul ace­lui ceas, când Iisus îi alun­gă cu biciul pe negustorii şi vânzătorii care I-au trans­format templul în „peşteră de tâlhari”.

Cu cât ne primenim mai adânc, ne aducem mai bine aminte de rostul fiinţei noastre ca locaş al duhului divin şi ne răsună în gând glasul Mântuitorului, încredinţându-ne că Împărăţia este aproape. Anume, unde? Chiar aici, în miezul etern al vieţilor noastre călătoare. Aşa am putea ajun­ge fiecare dintre noi o biserică vie. Depinde numai de noi să nu uităm cuvintele Lui dătătoare de iubire, speranţă şi bunătate, în momente în care în­tunericul, deznădejdea şi prăpădul au pus stăpâ­nire pe lume atât de tare, încât, anul acesta, Răstig­ni­rea se anunţă a fi mai cum­plită ca niciodată. Cu atât mai mult aşteptăm În­vie­rea, prin care Mesia, în­vingând răul şi moartea, ne va salva din nou, dăruindu-ne lumina.

Între lumi

Îmi pun urechea la pământ

S-aud cum iese din mormânt

Lumina sufletului dus

Care se ia după Isus.

Încuietorile se sparg,

Tot ce e strâmt se face larg

Și greul care mă strivea,

De nu puteam nici să respir,

Se subțiază în zefir…

Mă simt de parc-aș învia,

Deși nu știu c-aș fi murit.

Visând la Tine

Nu, niciodată nu sunt eu,

De câte ori m-aplec pe unde,

Ceva din Tine îmi răspunde,

Înveșmântat în chipul meu.

Da, mă uitam pierdută-n ape,

Visând la Tine, și-ai venit,

Înfășurat în infinit

Și mi Te-ai strecurat sub pleoape.

Ce văd cu ochii Tăi acum,

Numai lumina poate spune,

Când se preface-n rugăciune,

Lăsând cuvintele pe drum.

George Arun

Cerul, ca un altar de stele

Cele mai vii amintiri despre sărbătorile Paștelui, pe care le port în cufărul preaplin al memoriei, toc­mai au împlinit, acum, în Săptămâna Patimilor, o jumătate de secol. În Vinerea Mare, pe la șapte dimi­neața, când lumina are cearcăne verzui, ca zâmbetul femeii după naștere, preotul Vasile Popescu, masiv, cu o barbă albă ca spuma laptelui, a bătut la ușă să ne spovedească și împărtășească, pe mine și pe cele cinci surori ale mele (frate-meu, primul născut, era deja plecat cu oile la păscut).

Îmi aduc aminte, de parcă ar fi fost azi, cum m-a sculat mama, mângâindu-mă, ca de fiecare dată, cu palma caldă pe față, și mi-a zis: „Scoală-te, Guguță-al mamii, că a venit părintele cu împărtășania”. Cu ochii cârpiți de somn, am ieșit de sub velința din lână țurcană și mama a adus un scăunel pe care am urcat ca să poată părintele să mă pună sub patrafir, și a zis „Îngenunchează, taică”, și eu am zis „Da, părinte Vasile”, și părintele Vasile m-a întrebat dacă mi-am supărat părinții, dacă m-am certat cu alți copii, dacă am mințit și dacă am ținut post. Mai întâi, mi s-a pus un nod în gât și pe urmă am iz­bucnit în plâns, îmi curgeau lacrimile șiroaie pe obraz, apoi mi-am făcut curaj și am șoptit: „Părinte Vasile, într-o dimineață m-am strecurat în magazie unde sunt ciuberele cu lapte smântânit și n-am putut să mă abțin, am înmuiat degetele în smântână și am luat de trei ori, doar de trei ori, părinte Vasile, nu mint, doar de trei ori”. Părintele Vasile și-a ridicat patrafirul, și-a pus palma mirosind a tămâie pe creș­tetul meu și mi-a zis cu o blândețe așa cum îmi în­chipuiam eu că doar îngerii o mai au când vorbesc între ei: „Bine, taică, Domnul nostru Iisus Hristos te iartă că te-ai dedulcit la smântână în Postul Mare. Acuma ia împărtășania, măi copile”. Și mi-a întins lingurița cu vinul sfințit, al cărui gust nu l-am mai regăsit niciodată. Acum știu că, în copilărie, și gus­tul, și mirosul, și văzul, și auzul sunt neîntinate. O clipă am răsfățat gândul să-i mai cer o linguriță cu împărtășanie, dar mi s-a făcut rușine.

Aveam cinci ani, când mama și tata m-au luat pen­tru prima dată cu ei, în toiul nopții de Înviere, la bisericuța din lemn ridicată pe un deal de unde se văd la răsărit Munții Bucegi, la apus Piatra Craiului, iar la sud Munții Iezer-Păpușa. În cătunul Ciocanu, locul nașterii și copilăriei mele, aflat la 1.223 de me­tri altitudine, primăvara se trezește la viață cam la două luni întârziere față de zonele de câmpie. Ai mei m-au îmbrăcat cu un cojocel cu modele țărănești, cum sunt pieptarele pe care oamenii satului le poartă pe sub dulamele din lână sârbă, să mă apere de frig.

Prima uimire a fost să văd tot satul adunat în curtea bisericuței, străjuită de brazi înalți, care din păcate azi nu mai sunt. Bărbații stăteau separați de nevestele lor, după obiceiul locului. Bătrânii erau îmbrăcați în cioareci, purtau cămăși țărănești bro­date cu fir de mătase, peste cămăși, pieptare, iar peste pieptare, nelipsitele dulame. Erau toate vârs­tele adunate la un loc, bătrânii, bărbații și femeile în toiul vieții, tinerii și copiii, în noaptea aceea ma­gică, sub cerul ca un altar de stele. Toți aveam în mâini buchețele cu Brebenei și Floarea-Paștelui.

După ce am înconjurat bisericuța de trei ori, ne-am oprit în fața ușii din lemn de stejar, cu o cruce mare în mijloc. Cel mai bătrân om din sat a bătut cu toiagul în tocul ușii, după care a poruncit cu glas tare, care a sunat straniu în liniștea de mor­mânt: „Deschideți porțile Raiului!”. „Nu deschi­dem”, s-a auzit o voce la fel de stranie. dinăuntrul bisericii. Bătrânul a re­pe­tat porunca, dar vocea din biserică a dat același răs­puns. Atunci, bătrânul a rostit cu voce mai do­moa­lă: „Deschideți, mai-mari, porțile voastre, și voi, porți veșnice, ridicați-vă, ca să intre Împăratul măririi!”. Și atunci ușa bisericii s-a deschis, preotul a dat lumină și a vestit Învierea Domnului, frăgezind sufletele sătenilor în toiul nopții aceleia, cu cerul ca un altar de stele. Apoi a răsunat între munți „Hristos a înviat din morți/ Cu moartea pre moarte călcând”.

Slujba a ținut până în geana dimineții. Oamenii se bucurau unii de alții, dădeau seama că sunt toți laolaltă, că nu sunt singuri pe lume și că lângă ei mai stă cineva. E Domnul nostru Iisus Hristos, pe care eu, la doar cinci ani, l-am văzut pentru prima oară în noaptea Învierii, în întunericul luminat dintre munți, cu ochii șiroind în lacrimi. Lacrimi de bucurie.

Liliana Ursu

Fericita chemare

„Veniți de luați Lumină!”, fericita chemare a Învierii, am auzit-o pentru pri­ma oară la Catedrala din Sibiul copilăriei mele. Doamne, și cu câtă emoție am primit Lumina Învierii, bunica potrivindu-mi cu atâta dragoste o mică lumânare în mânuță și învățându-mă să cânt Hristos a înviat! Iar eu, emoționată, o tot întrebam: „Când ajunge și la noi lumina lui Doamne, Doamne? Să nu ne uite, Buni!”.

De fiecare dată altfel și totuși la fel răsună chemarea sfântă: „Veniți de luați Lumină!”. Altfel, fiindcă o auzi în locuri diferite, dar la fel, fiindcă tot cerul și pământul și noi ne facem izvor de lumi­nă, de nădejde, de Bucurie când inimile noastre, în sfârșit, bat la fel, în același ritm cu inima blândului Iisus Hristos cel Înviat.

Și, de cele mai multe ori, mergând la slujba fără de egal a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, de la biserica Sfântului Elefterie din inima Bucureș­tilor, pașii mă poartă pe lângă schitul Sfântului Elef­terie, biserica mică de pe insula cândva înconjurată de ape și de un odinioară curat când la chemarea sfântă a părintelui monah, „Veniți de luați lumină!”, luntrile erau pline cu pele­rini cu lumânările aprinse, în noaptea de Înviere, su­fletele lor luminând până la stele.

Și nicicând nu am mai aștepat cu mai multă emo­ție să iau Lumina Sfântă, ca-n acea noapte de Înviere din pandemie. Stăteam toți la ferestre sau în curți, așteptând să primim Sfânta Lumină, trimisă de la bise­rica noastră din cartier, prin cei trei volun­tari, care se oferiseră să fie purtătorii ei. Cel care a ajuns și la noi e Vlad Iancu, paraclisierul bisericii noastre, tânărul cu o licență în fizică la Londra și cu o licență în matematică la Cambridge, acum student la facul­tatea de teologie. El a fost în noaptea de Înviere mesagerul, călăuza, purtătorul de Lumi­nă, Dărui­torul.

Andra Ocnaru

Cea mai frumoasă noapte de Înviere

Sunt șase ani de când tata nu mai e. Și sunt șase ani de când pomenirea lui se întâmplă în Sâmbăta lui Lazăr. Aș putea spune că pentru mine Învierea începe cu ziua asta. Ziua în care Iisus l-a înviat pe La­zăr. De șase ani, Învierea începe cu un coș îm­pletit, îmbrăcat într-un ștergar vechi, în care așezăm o farfurie cu colivă, o sticlă cu vin roșu și trei colaci. Învierea începe într-o sâmbătă sfântă, în cea mai veche biserică din oraș, Biserica Stravro­poleos, dis-de-dimineață, când lumina abia se pornește în lume. Când mama aprinde lumânarea din colivă, preoții rostesc Pace Domnului, să ne rugăm, oamenii își pleacă încet capetele și peste tot și toate intră lu­mina. Iar lumina alină totul în jur. Și miroase a tămâie și a ceară și începem să împărțim între noi covrigi și lumânări aprinse. Și nimeni nu privește în ochii celuilalt, dar suntem toți un dor și suntem toți o rugăciune și o speranță. Se pomenesc morții, se pogoară pacea, se face veșnica pomenire. De șase ani, Învierea începe cu un dor și cu o liniște mare. Începe cu lumânarea aprinsă la căpătâiul tatălui meu, cu preotul care ia sticla de vin și stropește mormântul în semn de cruce: În numele Tatălui și al Fiului și al sfântului Duh, Amin! După care ajungem acasă și purtăm mai departe cu noi dorul și liniștea și împăcarea că am ținut rânduiala. Și nu știu cum, prin ce minune, dar tot ce se întâmplă atunci rămâne cu mine în toate zilele care urmează.

După Sâmbăta lui Lazăr, într-un fel neștiut, dorul se îmblânzește, dorul se face liniște și pot să simt, mai mult ca niciodată, poate, că suntem încă toți împreună, într-un fel nevăzut. Toți împreună, acasă la noi. Străbunici, bunici, părinți: o familie întregită, plină de iubire. Ca și cum s-ar deschide o poartă magică și ei ar ajunge iar acasă, nevăzuți de ochi, dar simțiți cu inima. Ăsta e miracolul Învierii pen­tru mine: să-i simt pe ei aproape, să-i simt nemuritori. Și să simt emoția aceea mira­culoasă, copilăroasă, poate, care să-mi spună că nimic nu s-a schimbat, totul e bine, sun­tem toți aici, în si­guranță. Emoția aia care să-mi facă sufletul să simtă pacea. Mă gân­desc acum la cea mai spe­cială noapte de Învie­re pe care am trăit-o. Prima de care îmi aduc aminte. Cea în care mer­geam spre biserică, de mână cu părinții mei, și mă simțeam somnoroasă și bucu­roasă și emoțio­nată, toate la un loc. Amintirea cu noi trei, stând lângă mormintele fami­liei și cântând Hristos a În­viat. Vocea groasă a tatei, la­crimile din ochii mamei, emoția mea și gândul de copil că, uite, acum și bunicul și bunica și străbunicii sunt prin­tre noi, că Iisus i-a înviat, și 40 de zile vor fi cu noi acasă, chiar dacă noi n-o să-i vedem. De șase ani încoace, cea mai frumoasă noapte de Înviere e mereu la fel. Înainte de miezul nopții, pornesc cu mama, pe jos, spre cea mai veche biserică din oraș, acolo unde se află și mormintele alor noștri. Și știm drumul pe de rost. Cum cade lumina, locul în care ne latră câinii, copacii care foșnesc și din care se aud păsări cân­tând, strada lungă pe care trebuie s-o urcăm. Iar noi mergem înainte, una lângă alta. Suntem obosite și cu­minți. Ajungem în curtea bi­se­ricii, trecem printre oameni, o luăm pe o cărare îngustă, de pământ, până la morminte. Mama îi salută pe cei ador­miți, eu le spun „sărut-mâna”. Și aprindem lumânări. Aprin­dem multe lumânări și nici­una din noi nu mai zice ni­mic. Așteptăm cuminți, cele mai cuminți fete din lume, până când, din biserică, se aude vocea preotului care spune „Veniți de luați lumină!”. Iar mama se duce să ia lumină. Lumina care o să facă totul mai bine. Lumina care îmblânzește moartea. În cea mai frumoasă noapte de Înviere o văd pe mama cum se întoarce cu lumânarea aprinsă. Am mereu grijă să mă uit la ea când se întoarce: e frumoasă și blândă, lumina lumânării îi luminează ochii. Din lumina ei iau și eu lumină. Și apoi cântăm, amândouă, cu luminile în mâini, lângă toți adormiții noștri. Și celor din morminte viață dăruindu-le. Apoi ne întoarcem pe același drum, zâmbind. Când ajungem, înconjurăm casa de trei ori, cu lumânările aprinse. Apoi intrăm înăuntru, aprindem candela cu lumina, ciocnim un ou și ne spunem Hristos a înviat! Și, de șase ani încoace, simt că, odată cu noi, o spune și tata, și-o spune și bunica, și o spun toți ai noștri. Pentru mine e simplu: cea mai specială noapte de În­viere e cea în care reușești să fii acasă și să-i simți pe toți ai tăi aproape. Viii și morții împreună.

(Pagini ilustrate cu reproduceri după MIRCIA DUMITRESCU, din ciclul Calea Sfintei Cruci)