
Sunt câteva lucruri pe care le iau cu mine înainte să plec: blocurile gri ale Călărașului, acoperite de o ploaie măruntă, un parc părăsit, așteptând vremuri mai bune, rotirea albă, nepăsătoare, a pescărușilor, adierea de smârcuri, de baltă, de stuf, pe care un vânt moale o tot poartă cu el pe străzile acestui oraș obosit de uitare. Șoseaua spre Chiciu e pustie, la fel ca dimineața asta ploioasă. Asfaltul desparte o pădure de plopi și sălcii, înaintează de-a lungul Brațului Borcea, trece pe un pod înalt deasupra Canalului Siderca și intră tot mai adânc în inima acelui loc de smârcuri și stuf, de unde începe vântul. Un verde crud, de primăvară, plutește peste păduri și ape, peste cuibul de liniște al insulei Păcuiul lui Soare, ca să se topească departe, spre răsărit, înăuntrul unui cer întunecat. Un amestec de pământ, ape și nori, toate împreună, odihnindu-se în frumusețea fără de sfârșit a unui tărâm de început de lume: Dobrogea de miazăzi, poarta ei de intrare de la Ostrov. O inimă în care tocmai mă pregătesc să intru, plutind pe ape. Doar că, pentru asta, realitatea spune că trebuie să aștept un bac străvechi. Sunt câteva mașini adunate într-o parcare prăfuită și câțiva câini care așteaptă la rândul lor. Îl mângâi pe unul dintre ei; mă însoțește bucuros spre ghereta unde se vând bilete de trecere și vin. Cumpăr bilet de trecere și vin, câinele mă urmează, urcă pe bac și nu mai vrea să plece. „N-are bilet”, îi spun mecanicului și zâmbesc, „lui nu-i trebuie”, zice, „e client vechi”; și râde și el. Traversăm Dunărea încet, de la Chiciu spre Ostrov. Apele sunt tulburi, umflate de ploi. Un mal cu iarbă puțină și vaci, barca unui pescar și blocurile ponosite de comunism ale Silistrei sunt singurele lucruri care au mai rămas. E o graniță dincolo de șosea, care desparte nu doar două țări, ci și două feluri în care poate să arate lumea: una pustie, cu dealuri ce se pierd în cer, aici; alta, cu betoane care urcă până la etajul 10, dincolo. Câinele așteaptă cuminte ca bacul să acosteze. E primul care coboară. Îl văd cum o ia înainte, drept, fără să se oprească, spre blocuri, trece granița de scaieți și tufe și intră, nestingherit, în Bulgaria.
Dobrogea film prezintă

Acolo unde a ajuns câinele, o femeie întinde rufele pe sârmă, un bărbat plecat la cumpărături își deschide umbrela, un vameș își aprinde o țigară. Frânturi de vieți, pe care le văd prin geamul mașinii, care rămân în urmă, între blocuri, într-o altă țară. Înainte se deschide un drum nesfârșit spre cer. Nu e nicio metaforă. E doar Dobrogea și asfaltul ei care șerpuiește, mai bine de o sută de kilometri, de la Ostrov până la mare. Un drum fabulos, de o frumusețe încremenită, stranie, un poem pentru șoselele pustii, în care nu-ți mai rămâne nimic de făcut decât să întinzi și tu o culme între nori, pe care să-ți lași, în bătaia vântului, toate visele, grijile și gândurile. Din lumea pe care o știi n-a mai rămas decât linia albă care desparte șoseaua în două benzi egale. Doar ea, linia asta albă, și câte un indicator rătăcit sunt ultimele dovezi că mă aflu într-o zi de miercuri, la sfârșit de martie, 2023. Pentru că, în Dobrogea de aici, cu cer fără hotare, poți face și asta: să călătorești în timp prin istorie, să dai înapoi două mii de ani și mai bine, până în vremurile în care Burebista stăpânea pământurile astea, apoi să treci în goană, pe cai, cu arcașii sciți, să cotropești stepa dobrogeană până la porturile îndepărtate ale negustorilor greci, să lași timpul să treacă, într-o secundă, ca să ajungi apoi până la marea bătălie de la Adamclisi, în care romanii au pierdut mai bine de 3.800 de soldați, dar i-au înfrânt pe daci, să vezi mărirea Bizanțului și apoi căderea lui în fața marelui Imperiu Vlaho-Bulgar, să fii martor la năvala hoardelor de tătari care au ocupat Dobrogea pentru opt decenii, apoi la vremurile de pace ale despotului Dobrotici, întemeietorul statului medieval Dobrogea, la domnia lui Mircea cel Bătrân peste ținuturile astea, iar apoi, la cele patru secole și mai bine de ocupație otomană. În locul cartierului de blocuri din Silistra s-a aflat, cândva, marea cetate romană Durostorum, iar apoi, ca parte a Țaratului Bulgar, orașul medieval Drăstar. Aici, în Dobrogea, spun unii istorici, a fost locul în care apostolul Andrei a venit să aducă învățătura iubirii. Aici, în locurile astea, în biserici scobite în piatră, au trăit primii sfinți creștini. Aici, cu nici un secol jumătate în urmă, după războiul de independență din 1877, începeau să sosească din toată țara români, pentru ca, încet-încet, locurile astea să ajungă cele pe care le văd acum: drumuri nesfârșite spre cer, pe care îmi întind, în bătaia vântului, visele, gândurile, povestea.

Mașina trece de smârcurile Lacului Bugeac și urcă dealul domol, spre Mânăstirea Dervent. Viile de la Ostrov s-au întins pe dealuri și își așteaptă soarele și oamenii. Dar soarele și oamenii nu vor să se arate decât puțin, cât să știi doar că mai există. Câte o fereastră în cer, care luminează verdele încolțit al grâului, câte un cioban pierdut în depărtare, cu un cârd mic de oi în urma sa. Asta e tot ce a mai rămas din turmele uriașe care treceau odinioară Dunărea, an după an, în transhumanța lor fabuloasă, tocmai din Ardeal. Și n-au fost puțini cei care au rămas aici pentru totdeauna. E de ajuns să privești harta și să vezi denumirile unor sate din apropiere: Hațeg, Petroșani, Abrud… Puncte mici, aproape invizibile, ale Dobrogei, care te ajută să înțelegi mai bine istoria. Dar nu doar ardelenii, ci oameni din toate colțurile țarii au venit, după războiul de independență, în Dobrogea, s-au amestecat cu turcii, tătarii și bulgarii și au rămas. Povestea caravanelor trecând prin ape și pustiu ar putea fi oricând varianta românească a unui film de est sălbatic. O poveste cu nimic mai prejos decât cea americană, despre ce înseamnă să îmblânzești un pământ îndepărtat și să ți-l faci casă. Astăzi, imaginile acelea mai vechi de un veac, la fel ca o peliculă de film, s-au îngălbenit, s-au zgâriat, au intrat în arhive, s-au acoperit de uitare. Satele pe care le văd acum sunt puține, încremenite în timp, lăsate în bătaia vântului și a ploii mocnite: Galița, Canlia, Coslugea… Câteva fumuri răzlețe, căruțe mici, de lemn, trase încet, de măgari. Dovada vie că, după comunism, doar credința în Dumnezeu a renăscut, doar ea i-a mai strâns pe oameni la un loc. În Dobrogea, astăzi, se află 34 de mânăstiri, multe dintre ele ridicate după 1990.
Canaraua Fetei

Cu tot cerul înainte, drumul trece de Lipnița și se îndreaptă spre Băneasa. Măresc harta o dată și încă o dată. Pe mâna dreaptă a șoselei, cum te îndrepți spre răsărit, în dreptul bălții Iormac, începe un drum de pământ, prin pădure, care duce spre un loc cu o denumire ciudată: Canaraua Fetei. Știu că termenul ăsta, canara, este denumirea veche, bulgărească, pentru stâncă. Și mai știu că aici, în Dobrogea, în grote săpate în piatră, au locuit primii creștini sihaștri. Istoricii au confirmat-o: în locul ăsta, secole de-a rândul, a existat o mânăstire rupestră, dispărută odată cu stăpânirea otomană, când grotele de aici au devenit doar adăpost pentru copilele ascunse din calea năvălitorilor. De aici și denumirea asta: Canaraua Fetei. O rezervație naturală, care se întinde pe mai bine de 20 de kilometri, până dincolo de granița cu Bulgaria, care adăpostește o bogăție de plante, de păsări, de insecte și de animale, multe pe care nu le vei mai afla în nicio altă parte a țării. Aici, pe valea asta străjuită de stânci, unele mai înalte de 50 de metri, s-ar fi găsit rămășițe de corăbii. Nu într-o pădure am intrat, ci într-un muzeu viu al minunilor.
Peștera sihaștrilor

Drumul e bun, cât poate fi un drum acoperit de pământ și ploaie. Pădurea se înfășoară în jurul lui, îl acoperă, ca o perdea plină de păsări. Vântul nu mai adie a smârcuri, ci a sevă, pulsând în tulpini de copaci tineri, a verde care stă să plesnească din muguri. E o viață în jur, care foșnește fără să o văd, un duh bun al pădurii, care se trezește după somnul lung de iarnă: iarbă încolțită, covor de flori, zumzet înnebunitor de albine. Fazanii țipă strident: felul lor de a spune că un om a intrat aici, în liniștea lor neîncepută. Văd stâncile, crucea de aripi a unei acvile pe cer. Un indicator lăsat pe un băț șubred îmi spune că sunt pe drumul cel bun, la fel și scobiturile întunecate ale grotelor pe care le zăresc în albul canioanelor de piatră: spre peștera sihaștrilor. Poteca urcă foarte puțin prin pădure, găsesc locul, scobitura în stâncă și intru în grota de calcar unde cândva, la începutul lumii creștine, au locuit pustnici. În firidele stâncii, se află candele stinse, o cruce mare, de lemn, înnegrită de timp, o icoană a Maicii Domnului și una a Sfântului Gherman din Dobrogea. O fereastră înaltă, ca o cruce de lumină, a fost săpată în piatră. Prin ea, din afară înăuntru, aici, deasupra pământului, se așează cerul, verdele câmpurilor, spinările prelungi ale pădurii, silueta înaltă și chiliile unei mânăstiri ridicate de curând. Cobor din sălașul săpat în piatră și mă îndrept spre mânăstire. De la sihaștrii aceștia vechi și tăcuți am luat ce-mi trebuia, am luat lumina.

Pe drumul spre mânăstire întâlnesc o femeie acoperită cu haine groase, prea groase pentru primăvara asta care stă să înceapă, pentru soarele ăsta care a răzbit, într-un sfârșit, din nori. O întreb dacă e singură. E singură. „Nu e nimeni aici. Doar eu, și acum, albinele. Ați văzut câte albine sunt? Din pământ au ieșit, din pământ. Uite-le. Nu-s flori încă pentru cât de multe-s ele. Am ieșit să le ascult cum zumzăie, să mă bucur și eu de bucuria lor. Înăuntru, aud doar un ceas: tic, tac pe perete. Nu-mi place să aud cum trece timpul. Aici, în pustiu, timpul trece tare greu, dacă aștepți.” O întreb ce așteaptă. Îmi spune că pe fiul ei, să se întoarcă. „A plecat cu treabă, de dimineață. Până or veni șacalii să țipe, sper să vină înapoi”. Șacali, repet eu, șacali, spune ea încă o dată. „Sunt mulți. Haite. Noaptea, cum apune soarele, îi auzi. Țipă de bucurie că e întuneric. Ziua, fazanii, noaptea, șacalii. Așa se împarte timpul la noi, unde au trăit sfinții. La ei ați fost?”, mă întreabă femeia. Îi spun că da: „Nu i-am găsit acasă, dar și-au lăsat lumina aprinsă înăuntru”, îi spun și zâmbesc. Zâmbește și femeia. „Au fost mulți, mulți au fost aici. Pe cărarea asta, care tot merge spre sate aproape pustii, până la granița cu Bulgaria, a umblat și fiul meu, și tot în stânci a găsit sfinți. Acolo, la canaraua de la hotare, au săpat pustnicii tunele lungi în piatră, ca la Dumbrăveni de lungi.” Dumbrăveni?, o întreb. Dumbrăveni, îmi zice. „E o canara și acolo, au găsit arheologii înăuntru o biserică. Câți sfinți neștiuți, câte biserici ascunse mai are Dobrogea numai Dumnezeu mai știe de ele! Și doar El le mai arată oamenilor în vise unde să le găsească, cum au găsit și grota Sfântului Andrei”. O întreb dacă fiul ei e arheolog. Zâmbește iar. Îmi spune că nu. Îmi arată cerul. „De acolo își ia el puterea să găsească tot ceea ce caută. Locuiește aici de 12 ani, de când s-a ridicat Mânăstirea Gherman. E stareț peste toată liniștea asta. Eu nu știu să vă spun ce ar ști el să vă spună. Eu doar îl aștept, că-s mama lui și mi-e grijă, îl aștept să vină, să vină până nu vin șacalii…”.
Strada Liniștei din Dumbrăveni

50 de kilometri sunt între Canaraua Fetei de lângă Băneasa și Dumbrăveni, cea mai depopulată comună a județului Constanța. Astăzi, aici, în cele două sate ale comunei, Dumbrăveni și Furnica, trăiesc doar 400 de suflete. Un loc în afara drumurilor principale, aflat la doar câteva sute de metri distanță de granița cu Bulgaria. Asfaltul, școala, primăria, un loc de joacă pentru copii și un centru cultural, sunt toate renovate de curând, semnul cel mai bun că oamenii de aici se împotrivesc din răsputeri uitării. Nu pustiul te copleșește când ajungi, ci liniștea. O liniște de cuib, cu gângurit de porumbei și ciripit de vrăbii, cu un ecou stins al unui lătrat de câine, venit de departe, de dincolo de dealurile domoale. Liniștea aceea de duminică, în care oamenii au rămas ascunși, iar viața și distanțele între case se măsoară doar între un cântec de cocoș și un altul. Dar nu e duminică, e doar miercuri, și copiii tocmai au ieșit de la școală. Mă privesc ca pe o arătare ciudată, ca pe un marțian sosit pe pământ. Toată mirarea aceea de copil care vede ceva ce nu a mai văzut vreodată: un om străin în centrul satului. „Bună ziua, sărut mâna, bună ziua, sărut mâna”. Mă salută toți, fără excepție: o dovadă simplă că departe e mult mai simplu să păstrezi ceea ce în orașe se pierde. Îi văd, doi câte doi, cum apucă drumul spre casă, unii spre strada Liniștei, alții pe strada Pădurii, colț cu strada Grădinilor. Ulițe asfaltate, fiecare cu numele ei, scris pe câte un indicator metalic. Străzi care sfârșesc în pajiști împădurite, spre pășunile nesfârșite ale Văii Ceairului sau la hotarele cu o altă țară.

„N-ați ajuns la noi întâmplător”, îmi zâmbește primarul Stelian Clinciu. „Singurii care s-au rătăcit și au ajuns în pădurile noastre au fost niște refugiați sirieni, care au trecut granița acum vreo câțiva ani. Săracii… Au făcut foamea, ascunși în pădure, vreo câteva zile până să-i găsim. Altfel, e imposibil să ajungi în Dumbrăveni din întâmplare. Nu e zonă de tranzit. Și mai departe n-ai unde să mergi. În Bulgaria doar. Dar vamă n-avem. Urma să se facă de mult. Nu s-a mai făcut. Dacă vreți s-o luați la picior, pe câmp, n-aveți decât. Vă duc eu până la graniță”, spune Stelian Clinciu și zâmbește iar. Accept invitația. N-am cum să nu mă gândesc la câte războaie și negocieri s-au dus pentru fiecare palmă de pământ în parte. Mii de ani de istorie pentru hotarele în care a încăput o țară. Acum, aici, drumul de asfalt se oprește și urmează unul de pământ. Mașina merge mai departe. Primarul îmi povestește de locurile de muncă din sat, mai puține decât degetele de la două mâini. Cariera de piatră, o mie de oi, o mie trei sute de capre, vreo trei duzini de vaci, 574 de hectare de pășune, doar jumătate aflate în folosință, gospodăriile din ce în ce mai puține ale oamenilor, cei 60 de copii înscriși la școală. Și liniștea. Liniștea asta de sfârșit de lume, acoperită doar de uruitul motorului, de radioul care rulează știri în surdină și de țipetele ascuțite ale fazanilor. Trecem pe lângă o clădire masivă, fantomatică, lăsată pradă vântului: vechiul pichet de grăniceri, abandonat acum mai bine de două decenii. Mașina se oprește. Coborâm. Stelian Clinciu întinde mâna, îmi arată din loc în loc niște ciuperci ceva mai mari, de piatră, care răsar din pământul acoperit de tufe și mărăcini. Bornele de hotar. Sunt numerotate, iar pe unele din ele încă mai poți distinge trei litere ștanțate cu majuscule: R.P.R. „Aici ne oprim noi, aici încep ei.” Același câmp, aceeași pădure, același lăstăriș pentru două țări, două neamuri, două limbi, două istorii. Aici, în Dumbrăveni, doar harta te lasă să vezi unde se oprește România și începe Bulgaria. Harta și un gard mic, de sârmă ghimpată. Nu-i pot înțelege rostul, atât timp cât îl pot trece foarte ușor, cu pasul. „Nici nu are vreun rost”, spune primarul. „A fost pus de bulgari, când a început pesta porcină. Credeau ei că sârma asta o să oprească mistreții. Dar cum poți să oprești mistrețul cu amărâtul ăsta de gard?! Vă spun eu: nu poți!” Mă mai uit o dată dincolo. Ne întoarcem.
Două doamne și un domn

„Uite-i. Ăștia sunt ai mei.” Degetul lui Stelian Clinciu mângâie chipurile dintr-o fotografie îngălbenită de timp. Un domn la costum și cravată, cu mustăți mari, încadrat de două doamne, cu rochii până la pământ. Oamenii de la începuturile României, oamenii cu care s-a clădit Dobrogea de azi. E o mândrie demnă în privirile lor, ca și cum aceste doamne și acest domn ar fi fost conștiente de atunci, de la sfârșitul secolului XIX, că fotografia asta vă rămâne ca să fie privită, după o sută și mai bine de ani, de un jurnalist venit tocmai de la București. „Trebuie să fi fost la Constanța special pentru asta, nu era simplu să faci o poză pe atunci.” O fotografie, în vremurile acelea, nu îți arăta doar statutul social, ci era un obiect aproape magic, sinonim cu nemurirea. „Din câte am aflat de la străbunicul meu, familia mea a fost printre primele care s-au așezat în Dumbrăveniul de azi. Hairanchioi îi zicea satului pe atunci. Sat turcesc, cum era toată Dobrogea, până la 1877. Ai mei au venit din zona Sibiului. Ciobani. Au venit în căruțe trase de boi, cu oile și măgarii după ei. Până și câinii și i-au luat de acolo, din Ardeal. Și uite-i că au rămas, uite-i că încet, ei și familii venite din toate colțurile țarii, din Vlașca, din Teleorman, din Ilfov, din Olt, din Argeș, din Timișoara, din Muscel sau de prin Moldova, au făcut din stepa asta bătută de vânturi un colț de Românie. Vreo 600 au fost la începuturi, jumătate turci. Când românii au primit pământuri, după 1910, Dumbrăveniul număra peste 2.700 de oameni. Am statisticile, vi le arăt. Din ăștia 2.700, mai rămăseseră doar vreo 20 și ceva de turci. Nu i-a alungat nimeni. Au plecat ei de bunăvoie. Dar să știți că nu a fost niciodată simplu aici.” Îl întreb pe primar de ce. Stelian Clinciu zâmbește. „Poate nu știți cum e la noi clima… Arșiță vara, frig cumplit iarna. Climă de stepă, ce să mai. Pământul e sec, rău, cu ape puține, sărac în roade. Nu e simplu deloc să cultivi în părțile noastre, ceea ce, în restul țarii, crește doar după o ploaie. Dar uite că toate familiile astea strânse împreună, România asta mică de Dobrogea, au făcut ce au știu mai bine și n-au făcut deloc rău… Abia cu C.A.P.-urile comuniste a început să mai plece lumea din sat spre orașele mari. Dar ca acum, n-a fost niciodată. S-a luat mâna de pe noi și ne tot împuținăm, împuținăm…”.

Stelian Clinciu nu mai zâmbește. Își aprinde o țigară și privește la fotografia aceea cu două doamne și un domn, privind mândri, de peste timp, la noi. „Despre ce vorbim? Și clima se schimbă azi! De ani buni, abia dacă mai cad trei fulgi de zăpadă. Păi, în copilăria mea, prin anii ‘70, iarna, când începea nordul să bată, crivățul, adică, toată zăpada o troienea în sat! Trebuia să vină cu freza, să sape tunele, ca să mai putem ajunge la școală. Bucuria noastră, vă dați seama, că trei zile nu ne lua nimeni de la săniuș! Nu mă credeți…” Îi spun că îl cred și îl întreb cum vede viitorul în condițiile astea. „Nu mă gândesc așa, e prea complicat”, spune. „Iau problemele de acum, din prezent, și încerc să le rezolv pe astea, pe rând. Acum, cea mai importantă e canalizarea, de exemplu…”. Stelian Clinciu se oprește. „Mi-ați zis că vreți să ajungeți și la un om ceva mai în vârstă? Haideți să vă duc”. Primarul stinge țigara, plecăm.
Eminescu pe coji de nucă

„Vă uitați la nucul meu, ha? Păi, nucul ăsta, cât de mic îl vedeți, e mai bătrân ca mine. 80 de ani am eu, o sută, nucul. Nu vă uitați că e micuț, că l-am întinerit eu iară. Bun pom, l-a pus aici argeșeanul de la care am cumpărat casa asta. Și livada tot de la el o am. Păi, în satul nostru, fiecare a lăsat ceva din ce a știut el să facă, din partea de țară din care a venit. Zaibărul îl bem de la olteni, călușul l-am jucat de la oamenii din Vlașca, livezile-s de la musceleni și argeșeni, portul, cât a fost să-l purtăm, din Moldova a fost, ciobănitul de la ardeleni și bănățeni, ce mai, toată România s-a strâns în satul nostru! Tată-meu tocmai din Banat a venit aici. Toată țara, de la apus la răsărit, a trecut-o ca să ajungă în Dumbrăveni! A venit cu gândul că în Dobrogea o să primească o bucată de pământ, că era sărac lipit, orfan de mamă și cu 11 frați acasă. Și a venit cu mâna goală, dar a venit cu tot ce știa el să facă! Și știa să facă multe! Și baci la oi a fost, și zidar, și cizmar, și băutor! Ha! Cu oameni d-ăștia, ca tată-meu, faci treabă, nu cu prințișori cu nasu-n telefon, ca azi! Ptiu! Păi, dacă ar fi fost lumea de atunci cum e asta de azi, ce ne făceam?! Îți spun eu! N-am mai fi fost aici să trăim! Atunci, de mult, nu conta că eram din toate părțile țării! Ba din contră! Împreună eram la toate! Învățam unul de la altul! Ce știa unul să facă mai bine, prindea și ălălalt să facă! Așa ne-am dus în spate satul, și pe arșiță și secetă, și pe foamete, după război! Păi? Se putea altfel?! Azi, fiecare e pentru el. Am eu, tu să n-ai! Nu exista așa ceva înainte! Păi, dacă aveam eu și tu nu, munceam împreună, să faci și tu cheag… Eee eeei, pe cine să mai înveți astea azi?!” Andrei Fibișan privește cu ciudă într-o parte. Vorbește înfundat, repede, ursuz, așa cum și arată. Și el a fost un om pe spatele căruia s-a construit o lume, lumea aceea cu tractoare a cooperativelor comuniste. „Știi? Măcar te învățau o meserie… Vezi tractorul ăla ruginit din livadă? Toate câmpurile astea le-am arat cu el! Porumb, grâu, orz, ce n-am semănat aici… Bună, rea, a fost o lume în care s-a trăit, nu din care s-a plecat!”. Îl întreb pe Andrei Fibișan ce-și amintește din copilărie. E prima oară când îl văd că zâmbește. Un zâmbet greoi, stângaci, dar un zâmbet. „La școală, mic, când n-am știut să recit Eminescu, «Ce te legeni, Codrule? Cum să nu știi?», mi-a spus învățătoarea. «La colț, în genunchi, pe coji de nucă!». Așa era pe atunci, nu era de glumă, nu cu Eminescu! Și la colț, în genunchi, pe coji de nucă am stat. Am stat o oră, am stat două, mă dureau genunchii de la cojile alea de nucă, de-mi ieșeau ochii din cap! Ș-odată, nu știu cum, am început să strig: «Ce te legeni, codrule,/ Fără ploaie, fără vânt,/ Cu crengile la pământ?»… Toată poezia a venit în capul meu deodată, ca pe apă am spus-o, nici acum nu știu cum! Mi-a dat drumul învățătoarea și, dup-aia, fuga pe deal, la oi, la tata! Dar de atunci, o dată îmi spui o poezie și eu o țin minte toată viața!”. Zâmbesc. Îl rog să-mi recite poezia lui preferată. Îmi spune că nu știe cine a scris-o, că a auzit-o de la bătrânii din sat și că e despre haiducul care a trăit în canaraua de aici. „Cât ne-am mai jucat noi, copiii, la peșterile de acolo! Dar ne era cam frică să intrăm înăuntru… Frică de șerpi, de balauri, de duhuri… Dacă stricam ceva și ne pedepseau sfinții care au trăit înăuntru?!”. Andrei Fibișan îmi tot vorbește despre canara. Îl întreb cum să fac să ajung și eu acolo. Îmi spune. Îi strâng mâna. Mă îndrept spre locul unde sfinții au trăit în piatră.
Acasă la sfinți

În 1992, săpăturile arheologilor scoteau la iveală, în apropierea satului Dumbrăveni din județul Constanța, o minunăție de biserică rupestră, construită pe două niveluri suprapuse. S-au găsit mai multe morminte ale sihaștrilor care au trăit aici, biserica în care au slujit, tunelurile lungi, de 35 de metri, pe care le-au săpat în calcar. Și au fost găsiți și doi dintre pustnicii neștiuți. După cum au arătat cercetările făcute asupra structurii lor osoase, unul era în vârstă, încremenit în rugăciune, iar celălalt era tânăr, în putere, umbla prin pădurile nesfârșite de aici, în căutare de hrană. Un sfânt și ucenicul său, trăind doar din roadele plantelor și ale pământului. Lângă ei, s-a găsit o monedă de bronz, obolul pe care creștinii din vremurile acelea încă îl mai plăteau luntrașului Charon, ca să fie trecuți, după moarte, dincolo de râul uitării. Vremurile acelea: anul 383 după Hristos, așa cum o spune data întipărită pe monedă.
În pădurile acestea nesfârșite am intrat și eu acum. Sunt mai bine de două mii de hectare de rezervație naturală în Dumbrăveni. O bijuterie neștiută a țării noastre, care adăpostește toată liniștea lumii. O văd. Verdele care se întinde de la pământ spre cer, până devine albastru, umbra întunecată a pădurii care mă acoperă. Pășesc pe lângă țestoase abia ieșite din pământ, pe lângă leșul unui șacal pierdut în hățișuri. Mă îndrept spre canaraua unde au trăit sfinții. Doar zborul greoi al unui fazan mai tulbură cu ceva tăcerea. E o scară lungă, de lemn, proptită de piatră, care duce până la intrarea în biserică. O urc. Intru înăuntrul stâncilor, căutând sfinți, în miezul unui pământ vechi, magic și pustiu.